Arhive etichetă: joia mare

A patra zi fără pretenţii: Marea Joi

Dragilor

iată-mă în a parta zi de exerciţiu a deprinderii unei vieţi fără pretenţii!
Parcursul într-o viaţă fără pretenţii devine tot mai antrenant.

Ei bine, nu ai pretenţii! Dar ce te faci când alţii au pretenţii la tine? Cum reacţionezi? Normal: respingi, urli, strigi! Dar e un normalul deformat, un normal în care vechile scheme îşi fac treaba.

Ei, bun!

Ieri a fost Marea Joi. Dimineaţa a început minunat. A continuat apoi prima parte a zilei la fel de minunat. Fetiţele mici s-au dus la şcoală şi la grădiniţă, iar eu cu fetiţa cea mare, care era liberă de la şcoală, am mers la biserică. Am şezut ca pe vremuri când era mică, una lângă alta. Îmi era dor s-o simt, s-o mai ţin în braţe, dar nu mai încape, aşa că ne-am strâns una lângă alta şi nu ştiu când a trecut slujba.

Ne-am împărtăşit cu bucurie. Toate bune şi frumoase. După masă linişte. M-am apucat să mai aerisesc dulapurile, punând în saci lucrurile de dat. Seara am mers la denie şi apoi ne-am întors acasă. Eu cu fetele mici am plecat un pic mai repede şi când am ajuns acasă, fetele au vrut să mănânce ceva. Au vrut portocale. Tăticul lor minunat le luase o cutie mare de portocale, ca să se sature, aşa că au mâncat pe săturate, vreo 2-4 portocale. Le-am spus, însă, că o să trebuiască să-şi întrerupe somnul ca să meargă la WC. Şi-au asumat riscul.

Dar eu ştiam că ziua nu s-a sfârşit, că voi avea din nou o provocare, căci mezinuca încă mai are manifestări de bebeluş, aşa că m-am pregătit.

Fetele mici au mâncat portocale, apoi s-au băgat în pijamale şi au aşteptat cuminţi să vin să le citesc povestea. Acum citim din trei cărţi: din Proloage, viaţa sfântului sau a sfinţilor zilei următoare, dintr-o cărticică cu povestioare scrise de nişte copilaşi de şcoală minunaţi şi din Biblia pentru copii. Aşa a rânduit Domnul să ajungem cu lectura în Biblie exact la momentele pe care le trăim în Biserică în zilele acestea, la Patimile Domnului.

Aseară am citit despre cele ce s-au întâmplat după Cina cea de taină, cum a fost Domnul în rugăciune în grădina Ghetsimani şi cum a fost prins şi judecat în plină noapte. Aşa am fixat încă odată evenimentele pe care preoţii tocmai le-au citit în Cele 12 Evanghelii. Ne-am pupăcit, îmbrăţişat şi ele au adormit buştean.
Eu m-am dus în camera mea, am mai citit o rugăciune şi apoi am deschis materialul cu Seminarul iertării şi am citit:

„Răspunsurile de tip schemă (de inadaptare) sunt reacţii exagerate în situaţii dificile. (…)
Schemele de inadaptare sunt tipare de viaţă formate datorită opiniilor greşite pe care oamenii le au despre sine şi despre cei din jurul lor.

Unele scheme funcţionează scenarii care par a se repeta în viaţa cuiva…”.

Apoi

„Cum poate fi recunoscută o schemă?
Fiecare schemă are o „semnătura” directă, un tipar de stimuli şi de reacţii tipice şi, ca urmare, poate fi recunoscută după:

1.situaţiile care o declanşează,
2.sentimentele şi gândurile care apar în mod automat şi după
3.reacţiile obişnuite care însoţesc aceste stări (care sunt contraproductive).

Cum ne eliberam de sub tirania schemelor?
Începem să ne vindecăm atunci când suntem dispuşi să retrăim sentimentele care ţin fixate aceste tipare. E nevoie de curaj pentru a înfrunta sentimentele mascate de aceste tipare afective.

Ce putem face?

1. Să conştientizăm ceea ce se întâmplă privindu-ne pe noi înşine cu sinceritate, oricât de greu ne-ar fi.

2. Să trăim durerea sau groaza care se ascund în spatele acestor scheme, măcar pentru a ne da seama că vom supravieţui acestui demers. Să cercetăm şi să înfruntăm aceste sentimente.

3. Să ne observăm gândurile care însoţesc aceste sentimente şi să vedem în ce măsura ne justifică ceea ce facem. Gândurile alimentează reacţia afectivă. Reacţiile extrem de puternice sunt indiciul că ceea ce s-a întâmplat are înţelesuri simbolice pentru noi şi acelea ne declanşează reacţia. Amintindu-ne de situaţii similare din trecut, din copilărie, mai ales, identificăm tiparul schemei care ne chinuie.

4. Să fim atenţi la impulsurile şi acţiunile noastre pe toate nivelurile lor de manifestare: ce spunem (tare sau în gând, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit să facem şi ne-am abţinut… Să nu suprimăm emoţiile, dar nici să nu reacţionăm sub impulsul lor. Le putem trai fără să facem ce ne pretind ele.

5. Să nu ne lăsăm dominaţi de reacţiile emoţionale şi să observăm felul în care se modifică prin conştientizare, prin optarea pentru reacţii mai adecvate situaţiei prezente. (…).

După ce am citit, am pus capul în palme şi am început să mă gândesc la cele citite…cred că adormisem când, la un moment dat aud gălăgie şi voci:
„Ce vrei..? De ce plângi…? Era S care o întreba pe R de ce plânge…

A, imediat am înţeles ce era…ceea ce eu am prevăzut:
Mezinuca, Rafaela, se trezise sub presiunea vezicii urinare.. o şi vedeam cum stă în fund în mijlocul patului şi plânge, neştiind ce se întâmplă cu ea, copleşită fiind de somn…

Eu eram în pat, nu m-am clintit. Doar i-am spus fetiţei celei mari, care încă nu era în pat, cred că abia ajunsese acasă cu tăticul ei de la slujbă, să ia oliţa din baia de lângă ea, ea afându-se în acel moment în holul de la etaj în faţa uşii de la baia de la etaj, dar cum acea baie nu este încă funcţională, ea nu a auzit tot ce i-am spus, că i-am spus „baia de lângă tine”. Aşa că a fugit jos în baia de jos, dar oliţa nu era acolo. R. continua să plângă…Eu eram în pat..

O uşoară tulburare m-a încercat…La un moment dat, intrevine tăticul cu vocea lui „aspră”… : „Hai mai repede…” . Am început să mă rog pentru el, să rostesc mereu „Hristos a înviat din morţi…” şi apoi gânduri: „Doamne sunt mort.. sunt martora unei scene care s-a repetat de atâtea ori şi care m-a scos de atâtea ori din fire.. şi am urlat şi am reproşat şi am împins… şi am dispreţuit… Acum mă opresc.. stau aici.. nu mă ridic…, că de mă ridic.., voi reacţiona…, aşa că mă rog.. înviază-mă! Fă ceva…!”. Aceste gânduri se suprapuneau cu rostirea neîncetată a cântării rugăciune Hristos a înviat…Vocea soţiorului a coborât… L-am auzit…la un moment dat: „E traspirată toată… of… i-a pus şi pătura asta… ( am înţeles că era o aluzie la păturica pe care i-o pusesem mezinucăi pe pat, ca să-i ţină mai călduţ, dar ea se acoperă de plăpumiara de puf până sub bărbie şi aşa e ca într-un cuptor..normal că transpiorase…) „of”… se aude iar.. unde o fi maieul..? Las-o fără..

Soţiorul venit la un moment dat şi mi-a spus situaţia…Am răspuns: „Toate sunt acolo, la locul lor…”. A ieşit şi mi-a stins becul… M-am întins în pat şi .. am continuat să repet „Hristos a înviat!”.

La un moment dat l-am simţit pe soţior când s-a întins în pat pe partea lui de pat…Am vrut să-i spun „Noapte bună”, dar aşteptam să-mi zică el…Voiam să zică el …, dar nu a spus… s-a înfăşurat protector cu plapuma lui şi a adormit. L-am binecuvântat…m-am rugat pentru el… „Doamne, binecuvântat fii în situaţia aceasta! Doamne binecuvintează-l pe soţiorul meu! …Iartă-mi neputinţa de a-i spune Noapte bună…!”. Şi nu mai ştiu…..cred că am adormit…

M-am trezit dimineaţa pe la ora 5.30. Îl priveam cum doarme. Era acolo, era viu.. era soţiorul meu…Eram recunoscărtoare pentru aceasta..m-ai aveam o şansă…
Îmi venea să-l îmbrăţişez, dar simţeam o uşoară urmă de supărare… De fapt gândeam că el e supărat că aseară nu am sărit să mă implic…Primul impuls a fost să mă ridic şi să-mi văd de ale mele…dar m-am gândit că azi este Vinerea mare… Să stau în gânduri şi în păreri iarăşi, ca altădată, ca de atâtea ori…să joc un joc absurd, să dau curs unei farse? Nu. Nu vreau…! M-am apropiat de el cu gând să mă lipesc de inima lui… şi am rămas foarte surprinsă când el şi-a deschis braţul şi m-a strâns la pieptul lui…

Iată aşadar, era doar o părere! O părere care mi-ar fi muncit gândurile toată ziua….
I-am zis „Bună dimineaţa” şi iată-mă în a cincea zi fără pretenţii…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate acestea!