Arhive etichetă: judecata

Cuvânt din Pateric, despre pocăinţă

Dragii mei dragi,

am găsit în seara aceasta în cartea „Proloagele”, din care obişnuiesc să le citesc fetiţelor mele povestea de seară, un cuvânt de învăţătură preaminunat şi doresc să vi-l pun la inimă. Este cuvântul de învăţătură pentru ziua de mâine, 13 iunie (Îl găsiţi în Proloagele pe luna iunie, ziua 13).

Iată-l:

„Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul. Şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând el, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi, iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică şi, văzând cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui, cu amare lacrimi, zicând:

„Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească.”

Aceasta zicând şi ieşind din biserică, iarăşi, cădea în noroi, dar, iarăşi, nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci, de la păcat, întorcându-se la biserică, cele asemenea striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu şi zicea: „Pe Tine Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta, numai iartă-mi mie, Preabunule, cele ce de la început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit.”

Şi, după ce făcea el aceste înfricoşate tocmeli, iarăşi, se afla în păcatul cel rău şi puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce şi nemărginita Lui bunătate, cum suferea, în toate zilele, călcarea şi neputinţa fratelui, cea neîndreptată şi rea. Şi, din multă milă, căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Şi nu numai un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului? Cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că, de acel lucru, este cu putinţă a ne înspăimânta şi a ne minuna, de îndrumările cele bogate ale lui Dumnezeu, că fratele făgăduind, că nu va mai face altădată păcatul, rămânea de minciună.

Deci, într-una din zile, întâmplându-se acestea şi făcând păcatul, fratele a alergat iarăşi la biserică, plângând şi suspinând şi tânguindu-se şi cerând îndurările Preabunului Stăpân ca să Se milostivească spre el, să scape de noroiul înverşunării.

Şi diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi cum nimic nu foloseşte, că, cele ce alcătuia el, adică diavolul, prin păcat, fratele prin pocăinţă le risipeşte, a strigat cu neruşinare către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos:

„Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Că Tu vii să judeci pe desfrânaţi şi pe toţi păcătoşii să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţei Tale, mincinos fiind şi desfrânat, îi dăruieşti blândeţea Ta.

Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător preadrept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multă bunătate, şi treci cu vederea dreptatea.” Şi zicea acestea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând pe nările lui. Acestea zicând, a tăcut. Şi s-a făcut glas, ca de la altar, zicând:

„O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci şi pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusă, te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el.

Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga.

pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palme pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă.”

Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te.”

Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el.

De aici, să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemăsurată, şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea ! Amin.

Nu Dumnezeu este autorul răului

Dragilor

Pentru că cuvântul de astăzi al Părintelui nostru, Vasile Mihoc, mi-a umplut inima l-am transcris şi pentru voi:

„Ateii Îl acuză pe Dumnezeu că este insesibil la suferinţa celor nevinovaţi. Că acum oameni nevinovaţi sunt ucişi. Dar nu Dumnezeu este autorul răului.
Răul vine din libera voinţă a făpturilor raţionale (îngeri şi oameni). Nu Dumnezeu e vinovat că se ucid oameni.

Dumnezeu e una cu cei care suferă. Hristos a murit nevinovat, identificându-Se cu toţii vinovaţii lumii. Şi azi, în Evanghelia înfricosătoarei judecăţi, Hristos se identifică cu cei săraci, flămânzi, bolnavi. Din această evanghelie vedem că răul vine din libera voinţă a omului. Dumnezeu e bunătatea absolută, desăvârşită, e izvorul bunătăţilor.
Răul vine din părăsirea lui Dumnezeu, de când Adam l-a părăsit pe Dumnezeu. De atunci a început istoria fărădelegilor (a uciderilor, calamităţilor), asta e istoria umană.

Dar există şi o istorie a mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu care se săvârşeşte întotdeauna. Numai ce a căzut Adam, că Dumnezeu a şi rostit venirea Mântuitorului: „Acela (Hristos) v-a zdrobi capul şarpelui”. Toată istoria decăzută e intersectată de această istorie a mântuirii. Aceasta e Revelaţia, care se descoperă „în multe rânduri şi-n multe chipuri..”.

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem de unde vine răul în lume, dar şi de unde vine biruinţa. Faptul că astăzi se omoară oameni, e o tragedie. Dar Evanghelia spune că nu există nicio situaţie în care să nu vină răspunsul ei şi răsplata ei.

Hristos se identifică cu suferinţa. Hristos S-a făcut blestem pentru noi, a murit pe cruce. Moartea lui Hristos pe Cruce e un fapt scandalos. Crucea rămâne un scandal (în lb. Greacă „scandalos”) toţi ne scandalizăm de nedreptate – e strigător la cer că Hristos moare pe Cruce, dar asta nu înseamnă că totul s-a încheiat, ci Hristos e biruitor.

Crucea e sminteală, dar Hristos pe cruce e biruitor, şi prin El, toţi inocenţii (nevinovaţii) care sunt ucişi, toţi sunt biruitori. Nu păcatul, nu călăii au ultimul cuvânt. Crucea e biruitoare. Toţi care participă la Cruce sunt biruitori, pentru că Hristos e prezent cu toţi care suferă. E prezent cu Crucea, dar şi cu biruinţa Sa: „Veniţi de moşteniţi Împărăţia cerurilor cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”

Iată ceea ce este de neînţeles pentru cei fără de Hristos! (Iar la vecernie avea să completeze cu cuvintele Sf Ap. Ioan: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatal, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El”. (Epistola I, 3,1).)

Prin invitaţia în Împărăţie, toată credinţa şi lupta e minunată, are înţeles pentru noi. Când citim această parabolă, nu ne mai este frică de judecată. Da, lumea e vădită de Duhul Sfânt de păcat, dar oamenii credincioşi au viaţa lui Hristos. Pentru oamenii credincioşi nu există judecată. Nimicurile noastre (simplele gesturi de a da ceva de mâncare, un pahar cu apă) El le adună. Toate sunt scrise (nu-s trecute cu vederea). Dar lipsa la apelul de a-L primi pe Hristos în cei mici, în care Hristos se identifică, va fi judecată şi pedepsită. Şi asta dă sens la toate faptele la care suntem chemaţi să le facem. Dar nu că Dumnezeu are nevoie de fapte. Mântuirea e un dar. Iar omul credincios nu poate trăi decât cu mintea lui Hristos, binele fiind atitudinea normală a vieţii lui.

Hristos este în toate ale noastre, în dezamăgirile noastre, în toate se face una cu noi. Primii creştini se numeau „anabimi”, adică „cei săraci”. Cu toţii suntem săracii Lui, flămânzii Lui. De aceea venim la sfânta liturghie şi ceream pâinea iar şi iar şi ne hrănim şi în El suntem vindecaţi, eliberaţi. El e totul pentru toţi. De aceea nu putem să ne exprimăm bunăvoinţa şi recunoştinţa faţă de El şi faţă de toţi care ni l-au arătat pe Hristos. La sfârşit Îl vom vedea aşa cum este.

Oamenii lui Hristos ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este El. Cărturarii au arătat şi arată un Dumnezeu aşa cum nu este şi-L acuzau pe Hristos că stă cu vameşii şi cu păcătoşii. La aceste acuzaţii Hristos răspunde cu trei pilde: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda filului risipitor, zicându-le: „Voi nu ştiţi cum este Tatăl, cum este Dumnezeu! Dumnezeu este Păstorul cel bun care caută oaia cea pierdută, Dumnezeu e precum femeia care şi-a pierdut drahma şi face orice s-o găsească, Dumnezeu e Tatăl care aşteaptă întoarcerea fiului, pentru a-i da tot ce are, fără să socotească nimic, care îl îmbrăţişează şi pregăteşte cină mare. Aşa e Tatăl. Dar cărturarii lumii, oamenii fără Dumnezeu, nu ştiu cum e Tatăl, nici chiar unii credincioşi nu ştiu. Numai sfinţii ni-L arată pe Dumnezeu, pentru că ei L-au văzut. Oamenii lumii Îl descriu deformat pe Dumnezeu.

Noi nădăjduim să-L vedem aşa cum este. Aşa cum frumos spune Părintele Sofronie „Îl vom vedea aşa cum este!”. Dar până atunci vedem ca prin ghicitură, Îl vedem pe Hristos care caută pe saraci, şi pe Hristos în săracii care-L caută.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim de partea celor care sunt chipul lui Dumnezeu, cu care El se identifică!”.

O seară binecuvântată!

Cu poftele nu-i a glumă!

Măi dragilor să ştiţi că cu poftele nu-i a glumă!

Tăt iadu să sloboade pi ciel ci vre să iasă din rândul gloatei şi să se salveze di povara ci sângur şi-o pus-o pi burtă sau pi şolduri şî pi creer.

Iatî-mî şî pi mini cum am cutezat sî-mi scot capu, deja s-o sesizat poliţia iadului şi-o trimes gărzile să mă aibă în colimator, doar doar m-o prindi cu cieva.

Mai întâiu o vint, tiptil, cu cu slava deşartă, că iatî ci grozavă-s! Acum îmi amintesc c-o fost un timp când în cari mi s-o părut că-s salvată, că deja-s pe drumul ăl bun şî că „nu mai sâmt nevoia” di chestii din astea cu care sî ocupă unii, vezi Doamne, neştiutori. Şi cum am gânditu aşa, am şi judecat şi Jup! Am căzut. Era să-mi rup gâtul. Noroc că avem un Dumnezeu aşa bun şi nu ne reproşează nimic când ne întoarcem „spăşâţî”, miorlăindu-ne că ne-am închedecat, nici mai mult nici mai puţân, de-un tort.

Da! De-un tort tont.

Să vedeţi cum s-o-ntâmplat:

Ca sî nu ni sî rădice la cap că suntem grozavi, anu ista „ne-am smerit” ş-am mâncat di la mama, desigur înfundând pi lângă şi salata obişnuită de crudităţi care, cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu, ni străduim sî n-o uităm. Apăi dacă tăt am gustărit oleacă din toati, am zis că n-o fi bai să încercăm şi prăjâturile. Şi atâta mi-o trebuit: am dat di gust şî nu m-am oprit cu una cu două.
Ei, bun. Iaca sărbătorile o trecut. Apa Iordanului ne-o spălat di toate abuzurile făcute „din pricina bucuriei colindelor” şi ne-am revenit şi am purces să punim înşeput bun.

Dar ci credeţi, domniile voastre? Lucru uşor îi asta cu mâncatu sănătos? Da di undi! Numa piedici şî ispite! Să vezi una:

cum stătem eu liniştită întru îceputu bun, numa iaca mă sună sor-mea – asta meşteră în ale cofetărelilelor – şi unde nu s-apucă să-mi povestească, ce credeţi că? Păi ce să-mi povestească mie, ăsteia cu mâncatu sănătos, aşa parcă să-mi râdă în nas, ce-o mâcat ia azi: un tort, da un tort, ea singură umflata! Un tort ”proaspăt-proaspăt, toati prospeti, şî ouî, şî smântânî, tăt, tăt… „. Mamă! Şi unde nu m-o apucat aşa o …ploaie în gură, mai ales că mi-am amintit că am mâncat acu vreo 17 ani unul exact cum mi l-o descris. Măi aşa tort ce-am mâncat atunci, n-am mai întâlnit…! Ăla o fost cel mai bun tort ci l-am mâncat pân’ cel de la nunta me…

Ei, convorbirea s-o terminat, sor-mea s-o aşăzat cu burta în sus ca să nu strivească tortu înfulecat iar eu am rămas cu pofta şi cu gându la ci bun îi o bucatî.
Şi de atunci, de vreo două săptămâni n-am linişte, vreau tort…şi alta nu. Dar vreau tort din acela sau măcar asemănător: din ouă de găină „de curte” cu frişcă din smântână proaspătă… Dar di undi să ieu aşa tort?

Nu vă spun ci luptă o năvălit în capu’ mieu. Ci ntocmire de strategii, împotriviri… Ei, ci mai, un adevărat război! Ba îmi venea să mă duc la magazin să-mi cumpăr, dar la gândul că-s nişte prafuri cu gust, mi se tăia elanul. Ba îmi venea să fac eu unu, dar…n-am ouă de casă…smâtână…şi nici nu sunt prea talentată la făcut aşa ceva…

Dar îmi ziceam că e o himeră, că e un gust ce s-a fixat acolo undeva şi acum după atâţea ani s-a trezit… şi se va duce de cum o vinit…
Că oricum, orice tort aş mânca, tot nu-i ca ăla, aşa că n-are rost să mă mai gândesc.
Dar pofta nu mă slăbea diloc.

Doamne ce să fac? Vreau tort şi pace, mă obsedează…
Asta e ispita. Vine ca trăsnetul şi pleacă ca urâtu.. sau ca timpul când aştepţi să treacă şi să pleci în vacanţă…sau concediu… când doar de câteva zile te-ai întors…

Mă tot întrebam:
„Măi de unde pofta asta atât de puternică pentru dulcegării, că doar eu n-am fost aşa avidă după dulce de când mă ştiu. Ba din contră, mai bucuroasă pofteam acrul, nu dulcele…”.
Măi ce lucrătură! Dar mi s-o dat să văd cât de vulnerabilă sunt şi aşa să-i înţeleg şi pe alţii.

Şi totuşi cum să scap de pofta asta de dulce-dulce, căci în casă nimic, peste tot numa alimente sănătoase … nici o picătură de zahăr, nici, nici, numa fructe, numa cereale integrale, numa seminţe…

Dar în sara asta ispita a atins cote maxime şi n-am mai rezistat şi „m-am înciudat” şi mi-am făcut o cremă din curmale şi seminţe de cânepă şi carob şi praf de vanilie şi am mâncat cu pâine 75% integrală. Ba mai mult, am lungit-o cu apă şi mi-am făcut şi lăptic de cânepă.
Doamne ce bunătate! Şi ieu tăntălauca salivam după o himeră! Şi mi-am zis:

„No, Doino, acum mâncă şi dă slavă lui Dumnzeu pentru această bunătati şi lasă tu himerele să se ducî pi pustii cu tot cu cei care o trimis-o!”.
Şi am mâncat şi a mai rămas şi am mulţumit Domnului pentru această bunătate a Lui şi că mi-a mai oferit încă o lecţie.

Aşa că dragilor, nu vă miraţi de cei ce cad, miraţi-vă de cei ce stau, că sunt ţinuţi în braţe de mila lui Doamne-Doamne! Feriţi-vă să judecaţi pe careva, pentru că cade sau stă, dar vor sta, pentru că sunt ţinuţi de îndurarea Marelui şi Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos. A Căruia fie slava în veci. Amin
Noapte bună!