Arhive etichetă: liniste

Azi a plâns cerul pentru mine

Ieri, am plâns.

Șuvoaiele lacrimilor au rupt zăgazurile pleopelor.

Ce binecuvântare sunt lacrimile, plânsul….!

Azi, fiind între lume,

n-am mai putut plânge…

A plâns cerul pentru mine

cu lacrimi de spume,

albe, mărunte…

ce-au acoperit negreala din curte

și din a mea minte

și inimă tulbure.

Lacrimile fluturi băteau în geamul meu:

Hai vino în curte, 

să te joci cu noi!

Priveam cu nesaț jocul zglobiilor lacrimi pufoase

și sorbeam cu nesaț bucuria lor dulce.

Când am revenit în singurătate,

am descuiat lăcașul lacrimilor ascunse de lume

și le-am chemat să se lăfăie-n voie.

N-a mai curs nicio lacrimă,

niciun sfert de lacrimă. 

Le uscase pe toate fiorul păcii divine.

 Continui drumul

Ce ascunde urmarea unui gând bun!

Ieşi de la serviciu. Cele 8 ore şi  ceva de lucru într-un spaţiu închis s-au scurs… Închizi o uşă şi o deschizi pe alta. Aerul rece îţi năvăleşte în faţă. Brusc, te trezeşti într-o altă lume. Mergi ca năucul pe strada pustie de oameni, de copii, de câini…

E deja seară! Pluteşti printre maşini… Gânduri, gânduri, planuri, vise, se lăfăie în voie în dosul frunţii tale. Iată-te deja în dreptul bisericii din cartier. Priveşti cum, rând pe rând, băbuţele cu nişte plăsuţe în mână păşesc cele două trepte care separă trotuarul de incinta impunătoarei biserici.

A! e miercuri, îţi aminteşti tu. În seara asta, se face Sfântul Maslu. Treci prin faţa bisericii urmându-ţi în continuare visările, planurile, socotelile. Pe portiţa larg deschisă, băbuţele continuă să intre mereu.

Ai trecut de portiţă, eşti la colţ. Brusc, auzi o chemare: Vino şi tu !

Hai să mă duc şi eu la Maslu…! îţi zici.

Te întorci. Încaleci prima treaptă, apoi pe a doua… Deschizi uşa bisericii şi pătrunzi sfios înăuntru. Slujba încă nu a început. Te închini şi apoi te aşezi. Priveşti în jur. De peste tot, te privesc zeci de ochi. Sunt sfinţii care zburdă de fericire că ai venit să le dai o mână de ajutor la cântat…

Dintr-o dată, te cuprinde aşa o pace, o tihnă, o linişte, cum numai aici se găseşte. Continui să priveşti în jur. Iei aminte la oameni, la semenii tăi, la chipurile lor muncite de gânduri, de dureri, de vise zădărnicite. Printre ei, observi şi feţe necunoscute… şi iar trec gânduri…

Sunt oameni care vin la Maslu că au auzit că face minuni. Aceştia vin o dată şi, negăsind minunea grămadă, ies precum au venit.

Mai sunt unii care vin aici mereu, Maslu de Maslu…, purtând povara anilor şi a greutăţile alor lor…, ale celor dragi care nu vor, nu pot, nu ştiu să vină…

Sunt unii care nu se mulţumesc să vină aici miercuri de miercuri, ci bat oraşul în lung şi-n lat pe la toate bisericile, mergând tot dintr-un Maslu în altul…, ba şi pe la cele mănăstiri şi pe la cei preoţi vestiţi ajung, doar, doar minunea s-o înfăptui. Şi nu de puţine ori, minunea se arată…

Sunt oameni care vin aici cu credinţă când îi arde vreo trebuinţă… Pentru aceştia, Sfântul Maslu e balsam, e pace, e nădejde, e baie înnoitoare. Aceştia vin aici pregătiţi să înghită doctoria care pătrunde la limita dintre suflet şi trup, la rădăcini. Orice cuvânt e sorbit cu nesaţ. Însăşi prezenţa aici e deja vindecare. Aceştia nu aşteaptă minuni. E destul că se află aici. Şi chiar dacă problema (le) lor nu dispare ca prin farmec, este ca şi cum n-ar mai fi, căci nu-i mai apasă. E purtată altfel… Pentru că a fost purtată de Altcineva înainte…, de Cel Care a deschis Calea…

Hristos a fost om deplin, a simţit frica morţii, dar a biruit-o rugându-se cu lacrimi de sânge…, a spus părintele…

A! Asta e soluţia, vindecarea: rugăciunea în urma căreia coboară Duhul, Care curăţă totul şi linişteşte apele învolburate.

Ce absurdă ar fi viaţa fără Biserică, te gândeşti. Ce sensuri, ce har, ce profunzimi ascunde acest Maslu, de parcă nu l-ai mai trăit niciodată.  Ooo!!! şi cum era să treci pe lângă toate acestea, aşa precum de atâtea ori ai trecut….

Noroc cu băbuţele!!!

babuta la bis

Pentru mămici cu copii mici, ca să evitate greşeala pe care am făcut-o eu în privinţa hrănirii copiilor

Dragile mele prietene mămici

Permiteţi-mi să mă confesez din nou. Citiţi cu inima deschisă aceste rânduri. Şi vă rog să-mi împărtăşiţi şi voi din luptele voastre interioare şi biruinţele în relaţia cu copii voştri.
Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am fost până de curând o mămică tare stresată şi prăpăstioasă, dar cu darul lui Doamne, am primit vindecare în multe părţi ale mele.

Cel mai mare dar şi primul pas în relaţionarea sănătoasă cu copiii a fost acceptarea feminităţii şi maternităţii şi trecerea de la depresie la bucuria trăirii vieţii binecuvântate cu Domnul. Povestea despre aceste aspecte am cuprins-o în recenta mea carte „Mă bucur că sunt femeie”.

A fost un timp în care am fost foarte stresată cu starea de sănătate a primei fetiţe şi cu sănătatea mea şi apoi de frică să nu păţesc şi cu celelalte fetiţe, am înfundat în ele fructe şi legume cu carul şi, uneori, timpul de hrănire era un moment foarte stresant…, mai ales când era vorba de legume.
De curând, am înţeles, am realizat şi eu, că cel mai important lucru este pacea sufletească, dragostea şi bucuria împărtăşită în fapte… şi că „leacul nu-i cu sacul”, cum spunea prietenul nostru doctorul R.

Un morcovel, un căţel de ustoroi, o frunză de salată mâncate zilnic cu dragoste, cu pace, cu linişte şi rugăciune, observ acum că fac mai mult decât „tonele” de fructe şi legume înfundate mai demult….

Abia acum am priceput şi eu că programamrea cea mai profundă a creerului nostru este atunci când nu-i creăm senzaţii şi expeienţe neplăcute... şi mă străduiesc să trec acum de la mult, la puţin şi bun, la exersarea hrănirii cu bucurie şi mulţumire, fără a-i presa în vreun fel pe puişorii mei, oferindu-le mâncarea benefică pe masă, fără a insita să mănânce tot… şi îi feresc cât pot de violenţele reclamelor, luându-i mai mult prin piaţă decât pe la supermarket-uri… şi muşcând cu poftă şi bucurie şi linişte din fructele şi legumele binefăcătoare, căci copii învăţă prin mimetism…
Mă străduiesc să le creez un mediu cald în casă, lepădând grijile vieţuirii în faţa icoanei Deisis din bisericuţa noastră, oferindu-le, pe cât îmi este posibil, un model echilibrat de alimentaţie şi (con)vieţuire, care va sta la baza propriei lor identităţi…,

mă rog Domnului să-mi ajute să-mi păstrez pacea şi să pot sta liniştită la masă şi să mestec cu bucurie legumele binecuvântate, pânica integrală şi celelalte bunătăţi, nepunându-mi nădejdea în ele că ne vor păzi de răceli şi de viruşi, ci în Domnul, Tatăl nostru ceresc care ne ajută să nu o luăm razna în contextul acesta în care trăim.

Acum mi-am clarificat ce alimente sunt benefice, ce combinaţii, le am toate adunate în cele trei cărţi Îndrăznesc să trăiesc sănătos, Slujire din bucătărie şi Cartea de bucate pe anotimpuri, pe care le recitesc, acum ştiu că obiceiurile nesănătoase mi-au dereglat creerul şi acum e nevoie de reprogramare… dar mai ştiu că acum cel mai important este relaţia cu puiuţii mei şi aici mai am de lucru…

Şi aşa cresc alături de puiuţii mei, învăţând zi de zi să fiu mămică.

Curaj şi răbdare!

Vă îmbrăţişez, dragile mele prietene. De dragul puiuţilor mei şi al vostru, valorific timpul la maxim rugându-mă, citind, relaţionând, dăruind şi darurile mă copleşesc.

Mulţumesc şi vă mulţumesc!

Iar a venit „volbura” pe aici!

Dragilor,

ieri am fost sub valuri… Era și de așteptat. Era a treia zi după o mare bucurie. Așa e schema…, cercul dependenței de nefericire… : Bucurie, apoi suferință. Valuri de furie, de nemulţumire, de nervozitate, de lehamite de toate, de oboseală, multă oboseală la ochi. A venit „volbura” şi mi-a tulburat apele sufletului. M-a apucat aşa, de dimineaţă, cu noaptea-n cap…! ”Noroc” că am băgat de seamă din timp și am început a-i sta împotrivă. ”Şi dăi, şi luptă”: când volbura deasupra, când eu cu capul în valuri…

Ştiţi ce e dureros? Atunci când sunt „învolburată”, copilaşii se tulbură şi ei, sărăcuţii… Îi apucă şi pe ei aşa, o agitaţie de neînţeles, care îmi potenţează şi mai mult starea negativă şi, în loc să mă opresc şi să mă liniştesc, să văd ce mi-a provocat starea aceea „învolburată”, să o rezolv, să mă rog să o ridice Domnul de la mine, să iert, strig la copilaşi: „Potoliţi-vă! Ce aveţi? Linişte!”. Şi ei atunci, măresc ochii la mine şi gândesc: „Cred că mama are o problemă…, săraca!” şi-și văd de treabă mai departe.

Da, da, câtă inteligență au copiii!

De multe ori, noi, mămicile, suntem copleşite de ale noastre, de gânduri, de nevoi, de treburi şi când, peste toate acestea, se mai adaugă şi gălăgia de la 2-3 copii, nu mai facem faţă. Bărbaţii nu pricep asta. Nu pot să priceapă de ce ne purtăm aşa ciudat uneori.

Da, e nevoie să mai fac încă exerciţii de a lucra cu pace şi linişte având copilașii lângă mine o zi întreagă, fără să mă tulbur câtuşi de cât. Am încă timp de exersat. Abia o săptămână de vacanţă s-a scurs….

Mulţumesc Domnului că am posibilitatea să exersez să cresc alături de puiuţii mei îngăduitori. Copilaşii mei au scos din mine tot ce-i mai bun, dar, uneori, îmi tulbură mâlul care încă nu am reuşit să-l curăţ. Doamne, iartă-mă şi ne miluieşte!

Îmi propun ca astăzi, şi timp de o săptămână, să exersez cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu calmă. Rugaţi-vă şi voi pentru noi! Mulţumim.

PS: Şi căutând să pun o imagine la acest articol,

scream_mum-420x0-300x199

am găsit un articol care vine să completeze cele de mai sus:
http://povestidemama.ro/nervi-de-mamica-ce-fac-sa-nu-mai-tip-la-copil/

sau

1389370201579b536d

imagine preluata de aici: http://euforia.tv/relatie/esti-o-mama-nervoasa-cum-gestionezi-acest-lucru-id16238.html

A patra zi fără pretenţii: Marea Joi

Dragilor

iată-mă în a parta zi de exerciţiu a deprinderii unei vieţi fără pretenţii!
Parcursul într-o viaţă fără pretenţii devine tot mai antrenant.

Ei bine, nu ai pretenţii! Dar ce te faci când alţii au pretenţii la tine? Cum reacţionezi? Normal: respingi, urli, strigi! Dar e un normalul deformat, un normal în care vechile scheme îşi fac treaba.

Ei, bun!

Ieri a fost Marea Joi. Dimineaţa a început minunat. A continuat apoi prima parte a zilei la fel de minunat. Fetiţele mici s-au dus la şcoală şi la grădiniţă, iar eu cu fetiţa cea mare, care era liberă de la şcoală, am mers la biserică. Am şezut ca pe vremuri când era mică, una lângă alta. Îmi era dor s-o simt, s-o mai ţin în braţe, dar nu mai încape, aşa că ne-am strâns una lângă alta şi nu ştiu când a trecut slujba.

Ne-am împărtăşit cu bucurie. Toate bune şi frumoase. După masă linişte. M-am apucat să mai aerisesc dulapurile, punând în saci lucrurile de dat. Seara am mers la denie şi apoi ne-am întors acasă. Eu cu fetele mici am plecat un pic mai repede şi când am ajuns acasă, fetele au vrut să mănânce ceva. Au vrut portocale. Tăticul lor minunat le luase o cutie mare de portocale, ca să se sature, aşa că au mâncat pe săturate, vreo 2-4 portocale. Le-am spus, însă, că o să trebuiască să-şi întrerupe somnul ca să meargă la WC. Şi-au asumat riscul.

Dar eu ştiam că ziua nu s-a sfârşit, că voi avea din nou o provocare, căci mezinuca încă mai are manifestări de bebeluş, aşa că m-am pregătit.

Fetele mici au mâncat portocale, apoi s-au băgat în pijamale şi au aşteptat cuminţi să vin să le citesc povestea. Acum citim din trei cărţi: din Proloage, viaţa sfântului sau a sfinţilor zilei următoare, dintr-o cărticică cu povestioare scrise de nişte copilaşi de şcoală minunaţi şi din Biblia pentru copii. Aşa a rânduit Domnul să ajungem cu lectura în Biblie exact la momentele pe care le trăim în Biserică în zilele acestea, la Patimile Domnului.

Aseară am citit despre cele ce s-au întâmplat după Cina cea de taină, cum a fost Domnul în rugăciune în grădina Ghetsimani şi cum a fost prins şi judecat în plină noapte. Aşa am fixat încă odată evenimentele pe care preoţii tocmai le-au citit în Cele 12 Evanghelii. Ne-am pupăcit, îmbrăţişat şi ele au adormit buştean.
Eu m-am dus în camera mea, am mai citit o rugăciune şi apoi am deschis materialul cu Seminarul iertării şi am citit:

„Răspunsurile de tip schemă (de inadaptare) sunt reacţii exagerate în situaţii dificile. (…)
Schemele de inadaptare sunt tipare de viaţă formate datorită opiniilor greşite pe care oamenii le au despre sine şi despre cei din jurul lor.

Unele scheme funcţionează scenarii care par a se repeta în viaţa cuiva…”.

Apoi

„Cum poate fi recunoscută o schemă?
Fiecare schemă are o „semnătura” directă, un tipar de stimuli şi de reacţii tipice şi, ca urmare, poate fi recunoscută după:

1.situaţiile care o declanşează,
2.sentimentele şi gândurile care apar în mod automat şi după
3.reacţiile obişnuite care însoţesc aceste stări (care sunt contraproductive).

Cum ne eliberam de sub tirania schemelor?
Începem să ne vindecăm atunci când suntem dispuşi să retrăim sentimentele care ţin fixate aceste tipare. E nevoie de curaj pentru a înfrunta sentimentele mascate de aceste tipare afective.

Ce putem face?

1. Să conştientizăm ceea ce se întâmplă privindu-ne pe noi înşine cu sinceritate, oricât de greu ne-ar fi.

2. Să trăim durerea sau groaza care se ascund în spatele acestor scheme, măcar pentru a ne da seama că vom supravieţui acestui demers. Să cercetăm şi să înfruntăm aceste sentimente.

3. Să ne observăm gândurile care însoţesc aceste sentimente şi să vedem în ce măsura ne justifică ceea ce facem. Gândurile alimentează reacţia afectivă. Reacţiile extrem de puternice sunt indiciul că ceea ce s-a întâmplat are înţelesuri simbolice pentru noi şi acelea ne declanşează reacţia. Amintindu-ne de situaţii similare din trecut, din copilărie, mai ales, identificăm tiparul schemei care ne chinuie.

4. Să fim atenţi la impulsurile şi acţiunile noastre pe toate nivelurile lor de manifestare: ce spunem (tare sau în gând, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit să facem şi ne-am abţinut… Să nu suprimăm emoţiile, dar nici să nu reacţionăm sub impulsul lor. Le putem trai fără să facem ce ne pretind ele.

5. Să nu ne lăsăm dominaţi de reacţiile emoţionale şi să observăm felul în care se modifică prin conştientizare, prin optarea pentru reacţii mai adecvate situaţiei prezente. (…).

După ce am citit, am pus capul în palme şi am început să mă gândesc la cele citite…cred că adormisem când, la un moment dat aud gălăgie şi voci:
„Ce vrei..? De ce plângi…? Era S care o întreba pe R de ce plânge…

A, imediat am înţeles ce era…ceea ce eu am prevăzut:
Mezinuca, Rafaela, se trezise sub presiunea vezicii urinare.. o şi vedeam cum stă în fund în mijlocul patului şi plânge, neştiind ce se întâmplă cu ea, copleşită fiind de somn…

Eu eram în pat, nu m-am clintit. Doar i-am spus fetiţei celei mari, care încă nu era în pat, cred că abia ajunsese acasă cu tăticul ei de la slujbă, să ia oliţa din baia de lângă ea, ea afându-se în acel moment în holul de la etaj în faţa uşii de la baia de la etaj, dar cum acea baie nu este încă funcţională, ea nu a auzit tot ce i-am spus, că i-am spus „baia de lângă tine”. Aşa că a fugit jos în baia de jos, dar oliţa nu era acolo. R. continua să plângă…Eu eram în pat..

O uşoară tulburare m-a încercat…La un moment dat, intrevine tăticul cu vocea lui „aspră”… : „Hai mai repede…” . Am început să mă rog pentru el, să rostesc mereu „Hristos a înviat din morţi…” şi apoi gânduri: „Doamne sunt mort.. sunt martora unei scene care s-a repetat de atâtea ori şi care m-a scos de atâtea ori din fire.. şi am urlat şi am reproşat şi am împins… şi am dispreţuit… Acum mă opresc.. stau aici.. nu mă ridic…, că de mă ridic.., voi reacţiona…, aşa că mă rog.. înviază-mă! Fă ceva…!”. Aceste gânduri se suprapuneau cu rostirea neîncetată a cântării rugăciune Hristos a înviat…Vocea soţiorului a coborât… L-am auzit…la un moment dat: „E traspirată toată… of… i-a pus şi pătura asta… ( am înţeles că era o aluzie la păturica pe care i-o pusesem mezinucăi pe pat, ca să-i ţină mai călduţ, dar ea se acoperă de plăpumiara de puf până sub bărbie şi aşa e ca într-un cuptor..normal că transpiorase…) „of”… se aude iar.. unde o fi maieul..? Las-o fără..

Soţiorul venit la un moment dat şi mi-a spus situaţia…Am răspuns: „Toate sunt acolo, la locul lor…”. A ieşit şi mi-a stins becul… M-am întins în pat şi .. am continuat să repet „Hristos a înviat!”.

La un moment dat l-am simţit pe soţior când s-a întins în pat pe partea lui de pat…Am vrut să-i spun „Noapte bună”, dar aşteptam să-mi zică el…Voiam să zică el …, dar nu a spus… s-a înfăşurat protector cu plapuma lui şi a adormit. L-am binecuvântat…m-am rugat pentru el… „Doamne, binecuvântat fii în situaţia aceasta! Doamne binecuvintează-l pe soţiorul meu! …Iartă-mi neputinţa de a-i spune Noapte bună…!”. Şi nu mai ştiu…..cred că am adormit…

M-am trezit dimineaţa pe la ora 5.30. Îl priveam cum doarme. Era acolo, era viu.. era soţiorul meu…Eram recunoscărtoare pentru aceasta..m-ai aveam o şansă…
Îmi venea să-l îmbrăţişez, dar simţeam o uşoară urmă de supărare… De fapt gândeam că el e supărat că aseară nu am sărit să mă implic…Primul impuls a fost să mă ridic şi să-mi văd de ale mele…dar m-am gândit că azi este Vinerea mare… Să stau în gânduri şi în păreri iarăşi, ca altădată, ca de atâtea ori…să joc un joc absurd, să dau curs unei farse? Nu. Nu vreau…! M-am apropiat de el cu gând să mă lipesc de inima lui… şi am rămas foarte surprinsă când el şi-a deschis braţul şi m-a strâns la pieptul lui…

Iată aşadar, era doar o părere! O părere care mi-ar fi muncit gândurile toată ziua….
I-am zis „Bună dimineaţa” şi iată-mă în a cincea zi fără pretenţii…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate acestea!

Bucurie vs. Entuziasm

Dragii mei

În dimineaţa asta am trăit o minune: am conştientizat în sfârşit, de-adevăratelea cum e să fii bucurie, să ai bucuria şi cum e să fii entuziasmat.

Astăzi m-am trezit cu o stare fizică deosebită: îmi venea să tot sar, să spun tuturor cât de bucuroasă sunt, cât de minunat a fost aseară, ce minunaţi oameni am cunoscut ….

Îmi vizualizam aşa „succesul” viitor… planurile realizate şi realizabile, îmi treceau prin cap „idei geniale”…. proiecte „în folosul comunităţii” …

Dar am coştientizat imediat că starea care m-a cuprins şi era de nestăpânit şi care voia să iasă afară, să vorbească, să „se agite”, prea e de tot… şi parcă „nu e a bună” …
Mi-am dat seama că eu trăiam două realităţi:
pe deoparte aveam bucuria aceea minunată pe care am învăţat s-o deprind cu Maica Siluana şi pe care dânsa mi-a amintit s-o cer mai cu dinadinsul să fie cu mine şi s-o păstrez „orice s-ar întâmpla în jur”, iar pe de altă parte aveam o exaltare fiziologică, care mă făcea să ţopăi, să salt. Doream să vorbesc cu cineva drag, să-i spun cât de bucuroasă sunt, că a fost minunată întâlnirea de aseară, că oamenii vreau să ne mai întâlnim, că ce bune au fost gustărelele sănătoase…, că oamenii sunt interesaţi să trăiască sănătos… Mă apucase de fapt starea aceea obişnuită printre noi femeile: „taca, taca: „dragă să vezi unde am fost aseară, şi ce fain o fost fost, că ce fain o vorbit doamna aceea (tiupu ăla), că să vezi ce ne-o arătat…bla, bla” . Bine, aşa e, o fost SUPER, şi? şi după aceea? …

Am încercat să-mi gestionez starea şi s-o stăpânesc. Mi-am dat seama că această stare e cu două tăişuri şi nefiind atentă, îmi poate goni adevărata bucurie, care nu ţine de ceva exterior, care nu ţine de trup, care ţine de o parte tainică a sufletului şi e o stare de linişte, de echilibru, care e lucidă, care mulţumeşte Domnului pentru ce primeşte, fie plăcut, fie neplăcut, cu încrederea şi credinţa că toate vin sau sunt din îngăduinţa lui Dumnezeu, Care pe toate le face şi le rânduie pentru binele nostru. Bucuria e totodată şi o stare veghetoare să nu care cumva să vină cineva sau ceva s-o acopere, sau s-o alunge din suflet.

Pe când, aşa-zisul entuziasm, e o stare de moment, provocată de ceva material, care atinge şi slava de sine şi plăcerea de a ieşi în evidenţă.
Entuziasmul e nerăbdător, vrea acum…dar când dă de greu se pleoşteşte, pe când bucuria vieţii, acel echilibru înterior analizează cu grijă, e răbdător, cere sfatul Partenerului, a lui Doamne, mai întreabă şi pe alţii care au mai făcut acel lucru de care se entuziasmează şi după ce întreabă ia aminte şi ţine cont de părere, analizează, pune cap la cap, nu se bagă aşa cu capul înainte…
Entuziasmul e aşa „un soi de nebunie, cum mi-a spus soţiorul meu .. da dar eu aşa ştiu să funcţionez…eu aşa am trăit multă vreme …

şi am văzut (vizualizat) într-o clipă multe dintre perioadele din trecut în care, după un eveniment minunat (cam ca acesta de aseară), mă entuziasmam pentru o zi-două-trei, ca apoi să cad în mare depresie. A fost o vreme destul de lungă în care am trăit astfel: entuziasm-depresie, iar entuziasm, şi când dădeam de gre … iar „mama-măsii, nu mai fac nimic.., ce mi-o trebuit, n-am putut sta pe fundul meu…”

Şi atunci am zis: „Doamne nu mai vreau să trăiesc aşa! Am înţeles că sunt amestecate toate în mine: cele ale trupului cu cele ale sufletului şi cele ale duhului. Am gustat bucuria aceea şi e atât de negrăită în cuvinte. Vreau să învăţ să mă bucur cu adevărat.

Vreau să învăţ bucuria, sunt dispusă să mă deschid bucuriei Tale, bucuria aceea Doamne care o aveai Tu când erai cu ucenicii înainte de patimi, când sufletul tău era „întristat până la sânge”.

Şi Domnul a făcut milă şi m-a ajutat să mă abţin atunci de la manifestări debordante şi m-a ajutat să mă controlez, să-mi gestionez mai bine entuziasmul şi să aştept cu răbdare să fac lucrurile „cu Cap”, adică cu Hristos, Care este Capul Biserici al cărui mădular sunt.

Şi atunci lucrurile stau altfel, atunci când mă entuziasmez şi vreau să fac ceva, îl întreb pe Doamne şi aştept răspuns şi zic: „Dacă doamne vrea, voi face asta şi asta…” şi treburile ies atunci altfel …

I-am spus lui Doamne că sunt dispusă să fiu martora bucuriei Lui şi că-L rog să mă înveţe cum să fac asta şi cum să ajut şi pe alţii să dorească să ceară şi să primească bucuria Domnului Care este cu noi tot timpul şi este ajutorul cel mai de nădejde.
Da. Cu adevărat greu lucru e să fii omul lui Dumnezeu, să rezişti pornirilor acestora bolnave, moştenite. Dar, lucrând cu Doamne mereu, se poate.

Şi în ce mă priveşte, cu câteva condiţii, pe care îndrumătorii duhovniceşti mi le aminteşte:

„Te rog, ai grijă de tine, ca să te vindeci și să înveți bucuria. Știi, vorbitul pentru tine e ca alcoolul pentru alcoolic.
Învață să taci pe dinlăuntru.
Cu drag, nădejde și rugăciune (Maica Siluana)

„Curaj, Doina mea!
Viaţa se zideste greu pentru că grele sunt poverile pe care le purtăm, fie că sunt moştente, fie că le-am agonisit noi!” (Maica Siluana).
Învaţă să înoţi în voia Domnului şi fii harnică şi iartă mult!
Cu drag şi rugăciune. (Maica Siluana)

„Dumnezeu are un plan pentru fiecare om, cât ar fi el de umil. Un plan, adică o semnificaţie a vieţii lui, un lucru de realizat, o „operă” de creat. Omul poate afla planul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu prin rugăciune, nu spunând lui Dumnezeu ce vrea el, nu cerând lui Dumnezeu anumite lucruri – ci ascultând ce-i spune El” (Pr. Arsenie Boca).

CE MAI MÂNCĂM ÎN POST?

Bună dimineaţa dragii mei!

Cred că întrebarea aceasta v-o puneţi adesea, aşa este?

Apropo, dvs ce mai mâncaţi în post?

Am întrebat şi eu în jurul meu ce mai mănâncă oamenii în post şi am primit un răspuns foarte interesant.

Unii mănâncă …. cărţi.

Da, aţi citit bine: cărţi. Mănâncă aşa cu zecile de pagini pe zi! Şi foarte diversificat şi delicatesuri, şi în felurite limbi.

Să vă povestesc despre un astfel de om:

Aseară pe la ora 19 şi ceva, pe când ieşeam de la şedinţa cu părinţii de la şcoala lui fiică-mea mijlocie şi fugeam să mă întâlnesc cu soţiorul meu ca să mergem împreună spre casă, observ, prin semiîntunericul bulevardului de pe centrul oraşului nostru, o mogâldeaţă cu o glugă pe cap. Apropiidu-mă, am identificat-o: era o veche cunoştinţă de-a mea, o doamnă minunată în vârstă, care cred că are peste 60 de ani!

De cum m-am apropiat i-am cuprins umerii, am salutat-o şi am întrebat-o:

          Ce faceţi? Unde mergeţi aşa târziu?

          Mă duc să termin de devorat cartea pe care am început-o dimineaţă.

          !? … am făcut ochii cât cepele! Ce carte? Unde?

          Cartea  x, n-am reţinut titlul. O citesc la librărie (există în oraş la noi o librărie deschisă până pe la ora 22, cred, unde poţi servi un ceai şi să lecturezi câte ceva…).

          A, interesant! Ce carte, repet eu căscată, de cine-i scrisă?

          De ..X

          … iar mă holbez ca prostu … De cine? Şi repetă repede un nume englezesc cu atâta dexteritate şi rapiditate, că n-am reţinut nicio literă. Cine?

          Cum n-aţi auzit de P. D. James şi de cărţile sale?

          !?

          Nu! Dar am să mă documentez. Şi am zbughit-o bezmetică în noapte, repetând în cap P. D. James.

Desigur, la engleza mea de baltă, n-aveam habar nici cum se scrie James (am uitat cu totul regulile de pronunţie!), d-apoi să mai ştiu a ceti în engleză roamne…, cum făcea cunoştinţa mea.

Astfel în dimineaţa aceasta, am făcut tot felul de combinaţii pe Google, ca să dau de capăt misterului. Eram curioasă ce carte citea doamna, îmi spusese că era vorba de asasinarea unei avocate… şi am găsit cărţile, dar desigur era titluri în engleză, şi erau destul de multe titluri. Hm! mi-am zis, ce tip de cărţi citeşte doamna mea! Şi mai ales în engleză! … şi doamna fusese soţie de teolog! Foarte interesant!

Şi aşa am decis să vorbim astăzi despre cărţi. Cum ne pot ele hrăni sufletul.

Dar înainte să vă povestesc despre cărţi, vă pun o nouă întrebare.

Sunt tare curioasă să aflu ce cărţi mai citiţi dvs.?

Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o şi când aţi citit-o?

Din copilărie am iubit cărţile. Îmi amintesc cum o trişam pe mama ca să pot citi. Împrumutam de la bibliotecă cărţi şi după ce-mi făceam repede temele, puneam pe cartea de şcoală cartea de la bibliotecă şi citeam.

Sarmana mama, „îi ardea măseaua în gură de treabă” (o expresie moldovenească pe care o folosea des mama!) şi eu „maram” învăţam. Până într-o zi, când a venit şi mi-a luat cartea (cărţile) din mână să vadă ce citesc. Ştiu că atunci mi-a dat una zdravănă la fund, zicându-mi: „eu am atâta treabă şi tu citeşti cărţi?” Şi culmea, atunci chiar citeam Sfânta Scriptură, pe care o împrumutasem de la tanti bătrână din sat, tanti Ioana. Mi-o amintesc bine Biblia aceea era destul de mare…

Cu lacrimi în ochi, am pus deoparte Biblia şi m-am dus s-o ajut la treabă. Era tare necăjită mama, se mâniase pe bună dreptate. Noi eram atâţea şi ea era una, sărmana şi trebuia să facă atâtea treburi şi de mâncare.

Îmi venea să-i spun atunci că „nu numai cu pâine va trăi omu… „ dar când am auzit că mă roagă s-o ajut să facem de mâncare, m-am răzgândit. Abia atunci am simţit că mă roade stomacu, căci am uitat şi să mănânc cu cititul meu…

Când am auzit-o prima dată pe maica Siluana sfătuindu-ne să mâncăm dimineaţa în zi de post vreo 2-3 versete şi ne vor ţine de foame, n-am prea crezut-o. Dar acum ştiu că este adevărat ce a spus Domnul: „ Nu numai cu pâine v-a trăi omul, atenţie, v-a trăi, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu.”

Ce înseamnă să mănânci un verset? Să-l mesteci îndelung în măselile minţii şi ale inimii, să meditezi, să cugeţi la înţelesul lor şi să le laşi să te pătrundă.

Îmi amintesc o povestioară minunată:

Se povesteşte în cărţile noastre duhovniceşti (de spiritualitate ortodoxă), că era odată un călugăr care se retrăsese puţin din mănăstire la linişte să citească din Sfânta Scriptură. Şi la un moment dat a citit următorul verset: „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi” (II Petru 3, 8).

Măi, se întrebă atunci călugăru nostru, cum o fi asta? O zi ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi? Şi a început să mediteze şi să se roage Domnului să-L ajute să priceapă acest verset. Şi a stat acolo cugetând la cel verset.

După un timp s-a ridicat şi a plecat spre mănăstire. Dar cu cât se apropia de mănăstire, i se părea ceva schimbat. Ba mai mult, când a ajuns la poartă, un călugăr pe care nu-l mai văzuse până atunci l-a luat la întrebări: că cine este şi ce vrea.

„Cum mă întrebi aşa, a zis călugăru nostru, nu mă cunoşti?” Eu sunt cutare călugăr, sunt vechi aici, mă ştie toată lumea, mă ştie părintele stareţ.

„Păi dacă-i aşa, a răspuns portarul, haidem la stareţ!”

Şi au pornit să-l caute pe stareţ. Călugăru nostru era tot mai nedumerit. Nu mai recunoştea mănăstirea, era cu totul schimbată. Când s-a întâlnit cu stareţul, nu era cel pe care-l cunoştea şi de la care luase blagoslovenie (binecuvântare – voie) să meargă un ceas la linişte în pădure. Ce se întâmplase, oare? Că doar un pic a zăbovit în pădure, şi acum a revenit şi totul e nou, e schimbat!

Cercetând în arhivele mănăstirii numele stareţului pe care îl cunoscuse călugărul, au aflat că acel stareţ a trăit în urmă cu 300 de ani.

„300 de ani? Imposibil! Doar dimineaţă era aici!”

Şi aşa a înţeles ce înseamnă „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi”

Da! Să trăieşti cu gândul la Domnul e minunat şi se poate!

Cum?

Găsim răspunsul mai în josul paginii din epistola citată a Sf. Petru: „iubiţilor, aşteptând acestea („ceruri noi şi pământ nou”, deci rupte de timpul nostru), sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină. (II Petru 3,14).

Da! Pacea e Împărăţia lui Dumnezeu în noi! Când ai pace în suflet, cerul locuieşte în tine, dar când pacea pleacă …  !?

De aceea toată sârguinţa noastră este pentru păstrarea păcii.

Astăzi mâncăm toată ziua acest verset, repetându-l mereu în minte peste tot unde ne ducem: „Fericiţi făcătorii de pace că aceea fii lui Dumnezeu se vor chema!”

Fie  nouă, Doamne!

O zi binecuvântată tuturor!