Arhive etichetă: literatura

Din seria Oameni minunaţi întâlniţi pe Cale: Anastasia Gavrilovici

Ne întâlnim zilnic cu oameni…

Personal mi se întâmplă să simt uneori un ceva faţă de o persoană nou întâlnită şi să mă apropii cu o deschidere totală…

abia mult mai târziu aflu secretul atracţiei….

Deunăzi, am întâlnit o tânără, un înger de fată…

Am schimbat câteva replici…

Ce binecuvântare şi internetul ăsta.

Ce n-am apucat să aflu despre Anastasia mi-a dezvăluit acest interviu

Poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp.”- interviu cu Anastasia Gavrilovici

Anastasia Gavrilovici: „Aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și cu ateliere de creative writing sau de critică.”

Anastasia Gavrilovici a fost redactor-șef adjunct Alecart, a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava și Facultatea de Litere a Universității din București. În timpul liceului, a fost olimpică la română. În prezent, este masterandă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.  A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care  „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă”, este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

În liceu ai fost redactor-șef adjunct Alecart, olimpică la română, ai câștigat multe premii la concursuri/festivaluri de poezie. Poți să ne prezinți, succint, evoluția ta după absolvirea liceului? Cine este astăzi Anastasia Gavrilovici?

Nu mi-e foarte clar cine este astăzi Anastasia Gavrilovici, cum nu mi-a fost niciodată. Olimpic, redactor, traducător, poet, critic literar, toate astea sunt, într-o oarecare măsură, niște etichete, niște vectori care indică, uneori cu precizie, alteori doar tangențial, lucrurile cu care își umple timpul un om, ce face el de dimineață de când se trezește și până să pună din nou capul pe pernă. Poți să fii toate astea în viața reală fără ca ele să surprindă reliefurile tale interioare, fără să garanteze că în codul tău genetic e înscrisă o vocație sau o direcție anume. Dar, dacă mă gândesc mai bine, ultimii patru ani, de când am terminat liceul și până acum, au avut o tectonică stranie, au fost de o frumusețe convulsivă, vorba lui Breton, în mare parte datorită poeziei și evenimentelor din jurul ei. Odată intrată pe orbita asta, ordinea a devenit pentru mine sinonimă cu dezordinea, dar nu în virtutea unui automatism boem, ci ca urmare a unei schimbări de puls, de ritm existențial. Am făcut liceul în Suceava, am dat la facultate la Sibiu pentru că începusem să colaborez cu revista Zona nouă, aveam deja prieteni acolo, o mână de oameni foarte vii care traduceau, făceau o revistă, un site, un festival, un cenaclu și m-au luat cu ei în povestea asta. Dar m-am îndrăgostit și, după un an de Sibiu, am venit în București, unde a început o viață și mai trepidantă. Am început să fiu redactor al revistei Poesis internațional, să scriu despre cărți, să merg la Institutul Blecher, la tot felul de festivaluri și evenimente, să traduc, să colaborez cu diferite publicații și siteuri din țară, să moderez evenimente, să consum poezia și să fac poezie în toate formele posibile. Am tras de mine să termin Facultatea de Litere, în care m-am simțit ușor alienată, dar care m-a ajutat să înțeleg mecanismul academic și, de ce nu, al constructului politic, educațional, social care ne caracterizează țara. Acum îmi continui studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”, iar ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Deși focalizarea mea academică de acum e pe film, studii de gen, fenomenologia imaginii și tot ce ține de cultura vizuală contemporană, poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp. Și sper s-o facă și de acum încolo.

Dacă ar fi să realizezi un portret al tău, apelând la versurile unui poet, care ar fi acelea?

„sunt/ prețioasă/ ca un diamant/ perfect/ zdrobitˮ (Livia Ștefan)

Foarte puțini olimpici la română mai frecventează spațiul literaturii după liceu (cei mai mulți au ales Medicina, Dreptul etc). La ce (mai) e bună olimpiada de română? Cu ce ai înlocui-o?

Am mixed feelings față de tot scenariul ăsta al olimpiadelor școlare, pentru că mi se pare că sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate. Deci, inevitabil, și a frustrării, când conștientizezi că ești mai degrabă un pion, un animăluț sfios și speriat care e scos din cușca locală și trimis undeva „să facă frumosˮ. Dacă am mers la olimpiadă și s-a întâmplat, doi ani la rând, să ajung la faza națională, n-am făcut-o din vanitate, din dorința de a face pe cineva mândru de mine, ci pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, să dau o formă mai clară lucrurilor care altfel ar fi fermentat în capul meu. Ca să fiu și mai sinceră, voiam să merg la olimpiadă pentru că eram învoită de la ore cu lunile, timp în care nu trebuia să lucrez decât la materia respectivă, româna în cazul meu. Iar asta pentru mine a fost esențial, pentru că așa m-am apropiat de profesoara mea de română, Ileana Boteanu, un dascăl minunat în adevăratul sens al cuvântului și un om extraordinar de care m-am atașat iremediabil. Ea mi-a pus încă din clasa a 9-a cărți fundamentale în brațe, mi-a vorbit despre poezia contemporană, despre literatură, mi-a citit primele poeme de adolescență, stângace, chinuite și patetice, a făcut prin orele de română și prin pregătirea pentru olimpiadă o falie temporală care mi-a permis să ard etapele, să metabolizez mai repede tot ce trăiam, citeam, simțeam. Aș fi vrut să o multiplic și să schimb sistemul de învățământ prin profesori ca ea. M-am cam îndepărtat de întrebarea inițială, dar acum mi s-a limpezit răspunsul: aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și ateliere de creative writing sau de critică.

Mi se pare că există o criză a gândirii critice, atât la liceu, cât și la facultățile de profil, în sensul că, puși față în față cu un text, tinerii nu sunt capabili să aibă o părere proprie, să interpreteze ceva la prima vedere și să aibă o poziție față de un text pentru că sunt anchilozați în formule de comentariu, într-o grilă de analiză tip bac și într-o neutralitate emoțională față de literatură, tocmai pentru că li se impune să producă răspunsuri fără să treacă nimic prin filtrul personal.

Care sunt cărțile pe care le-ai citit cu plăcere în adolescență și care, la o eventuală recitire, consideri că nu îți mai sunt aproape?

Cu siguranță nu aș mai putea citi „marile romaneˮ/ „marii autoriˮ, deși între 15 și 18 ani au însemnat destul de mult pentru mine, iar aici mă refer în primul rând la ruși, la Tolstoi, la Dostoievski, la Turgheniev. Balzac mi s-ar părea probabil moartea pasiunii. Stendhal, Flaubert, Proust sunt niște autori cronofagi, însă în liceu timpul încă „avea răbdareˮ, iar respirația mea era mai puțin sacadată, sângele mai domol, puteam să intru în starea aia și să plutesc printre povești de dragoste neîmplinite, falduri, decadentism rusesc și descrieri interminabile despre război fără să simt că eu nu sunt acolo, că nu mă identific cu modul de a trăi și a simți al personajelor ălora. Și nu e vorba aici de numărul de pagini. Detectivii sălbatici a lui Roberto Bolaño sau Cartea neliniștirii a lui Pessoa, operele complete ale lui Antonin Artaud sau primul volum din opera poetică a lui Ezra Pound sunt tot niște cărămizi, dar le parcurgi altfel, e altă sensibilitate acolo, catalizată de alt timp, modelată de un alt context socio-istoric și literaro-artistic. Iar ca poezie, Nichita Stănescu nu-mi mai spune astăzi la fel de multe, mai ales după ce i-am citit pe cei care i-au fost contemporani, pe M. Ivănescu și Virgil Mazilescu, de poezia cărora un tânăr se poate atașa mult mai ușor astăzi.

De ce ai sfătui un absolvent să dea/să nu dea la Litere?

Nu i-aș spune din capul locului să nu dea la Litere, dacă asta simte. Faptul că eu nu m-am adaptat, că m-am simțit inadecvată în locul ăla și că abia așteptam să termin ca să mă pot apuca de ceva diferit s-ar putea să fi fost un handicap al meu. Dar trebui spus din capul locului că dacă vrei să mergi la Litere fiindcă îți place să scrii și să citești ajungi să fii dezamăgit, pentru că te izbești de rigori fără sens și convenționalisme, de bibliografii doldora de cărți care mai mult te deformează decât te formează, te îndepărtează de literatură, de un discurs critic actual. Puține examene sunt relevante, puține materii îți pun rotițele minții în mișcare, puțini profesori știu să te facă să vezi sensul lucrurilor pe care le predau și care chiar își dau interesul. Au fost și aspecte care m-au instruit întrucâtva, dar nu simt că am învățat să scriu mai corect sau că știu mai multe pentru că am făcut Literele. Pe la jumătatea anului doi deja nu prea mai dădeam pe la cursuri, pentru că mi se părea că pierd timpul, că mă deprimă atmosfera aia în care informația avea consistența leșiei și plictiseala unui documentar despre cultura de porumb. Iar eu voiam să fac ceva concret, să fie dinamic, să fie aplicat, nu discuții aride și analize făcute pe un anumit calapod, care inhibă imaginația și te fac să detești ceea ce cândva îți plăcea. Dar tocmai fiindcă lucrurile stăteau în felul ăsta am început să am tot felul de activități legate de literatură, pentru a rezista în mediul ăla, pentru a compensa prin ceva.

Cum ai preda o oră despre poezie în liceu?

Aș aduce poeți contemporani pe care să-i cunoască și pe care să-i audă citind, aș încerca să le explic „că există și poeți viiˮ, cum spune Andrei Bodiu într-un poem. Mi se pare esențial ca tinerii să ia contact cu poezia contemporană în felul ăsta, ca să-și dea seama că toate formulele șarjate când se vorbește despre poezie, cele cu eul liric care își exprimă în mod direct sentimentele, cu genul literar în versuri prin care poetul nu știu ce face, sunt niște sintagme nefericite, care creează o distanță între cititor și text. Le-aș citi elevilor, le-aș povesti amănunte despre viețile poeților, cum o chema pe pisica lor, cât purtau la pantofi sau ce aromă preferată de înghețată aveau, lucruri care i-ar putea face să și-i apropie, să-și dorească să-i citească, să cunoască mai mult din lumea lor.

A vedea că poezia nu e doar un posibil subiect de bac sau o secțiune din manual, ci un organism viu, un meșteșug cu care se îndeletnicesc niște oameni la fel ca tine, cu obsesii și frici și slăbiciuni, te poate face să-i privești altfel și pe monștrii sacri pe care îi studiezi la școală.

Cu ce personaj ai prefera să pleci într-o vacanță? De ce?

M-aș înhăita cu toate personajele din Detectivii sălbatici a lui Bolaño, să trăiesc la voltajul ăla ridicat, să fie totul pe viață și pe moarte, să fiu o adeptă a realismului visceral. Iar după ce aș trece prin intensități și infernul poeziei și al dragostei și al experiențelor-limită, m-aș duce în barul în care stă Consulul din Sub vulcan a lui Malcolm Lowry, să-i ascult poveștile, suferințele, să plângem și să bem tequila până când asta ar anestezia totul și ar cauteriza orice rană.

Ce ai introduce în programa școlară de liceu la ora de literatură română?

Cât mai multă literatură contemporană. Sau scriitori ai generației trecute care au fost pe nedrept puși în conul de umbră al figurilor care sunt acum în manuale. Aș introduce mai multe scriitoare, pentru că discriminarea de gen e vizibilă și aici. Aș insera manifeste poetice care au împins scrisul spre un alt nivel, un alt mod de a face literatură. Pe mulți dintre scriitorii pe care îi cunosc și a căror activitate, intransigență și abnegație mi-au dat încredere în literatură, de la Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Angela Marinescu la Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman, Rita Chirian și alții asemenea lor. Pe lângă asta, aș vrea ca în programa școlară să existe lecții dedicate studiului comparativ, pentru ca elevii să nu trăiască într-o bulă, să poată vedea cam ce se făcea în alte țări la un moment anume din literatură și să poată avea o privire de ansamblu.

Cum te raportezi la poezia pe care ai scris-o în liceu?

Cu duioșie, ca la pește care se zbate în apropierea apei sau ca la un schior începător, care cade la fiecare doi metri. Cu un amestesc de jenă și amuzament, pentru că scriam o poezie destul de patetică și vorbăreață, uneori morbidă, crudă, teribilistă și cu multe referințe livrești. Dar și cu empatie, pentru că îmi dau seama că așa a trebuit să fie, aveam nevoie să urlu, să exorcizez niște lucruri, să mă iau la trântă cu tot ce simțeam și trăiam și cu tot ce nu puteam înțelege și accepta.

Stabilește o legătură între următoarele cuvinte: profesor, dragoste, mobilă, zvon, poezie.

Era un banc despre piesele de pe linia de asamblare că, oricum le-ai pune, tot mitralieră iese. Mi s-ar părea mișto să existe un zvon conform căruia un profesor, din atâta dragoste pentru literatură, să vorbească despre mobilă și tot poezie să iasă.

Cum îți dai seama că un poem este bun sau slab? Ai studiat în școală poezii proaste?

Nu erau poezii neapărat proaste, ci poate modeste, considerate în mod eronat reprezentative pentru un poet anume. Dar în școală am avut noroc că, la fiecare poet pe care îl studiam, profa de română ne citea și altele ale aceluiași autor sau ale autorilor din aceeași generație sau care aveau legătură într-un fel sau altul cu textul vizat de noi, iar asta estompa senzația că nu e chiar cea mai fericită alegere poezia din manual.

Cred că îți dai seama dacă un poem e bun atunci când e memorabil, când, la o săptămână, o lună, un an de când l-ai citit, te trezești că îți reverberează în minte un vers, o imagine, o secvență din el.

Descrie Alecart-ul prin zece substantive.

Cărți, libertate, calitate, actualitate, nonconformism, fainoșag, perseverență, dinamică, viață, pasiune.

Aici este articolul original: https://www.monitorulsv.ro/foto/AY0nvzyR/1

Mai multe despre Anastasia : https://www.monitorulsv.ro/Local/2014-04-08/O-eleva-a-Colegiului-Petru-Rares-s-a-calificat-la-etapa-internationala-a-olimpiadei-Lectura-ca-abilitate-de-viata

Ma bucur ca Anastasia lucrează ce n-am apucat să lucrez, să înfăptuiesc şi eu la vârsta ei…

Îţi mulţumesc Anastasia pentru darul de a te întâlni şi a mă bucura de moştenirea ce ţi-o agoniseşti şi pe care ne-o împărtăşeşti şi nouă.

Fii binecuvântată, draga mea dragă!

La doctor(i)

Salutare, dragilor!

Nu știu cum se făcu, cum se drese, dar de o bucată de vreme, mi s-a cam acrit de preocupările de arta culinară și dădui în altă plăcere, plăcerea de literatură, un deliciu mai vechi de-al meu…, știți, cui pe cui se scoate, bulimie vindecată sau înlocuită cu o altă bulimie, ceva mai spiritualizată, dar tot bulimie se cheamă…

Și dă-i și luptă, halind foaie după foaie, mai am un pic și termin Jurnalul 1 a lui Catrinel.  Și tot cetind, mă entuziasmez, mi se clarifică că eu nu-s făcută pentru bucătar…, caci ”eu îs pro…fesor, domne…!”. Așa că, de data asta, am să vă încânt cu o delicioasă povestire în ramă…, nu e vorba de margarina aia re-numită, nici de rama de portret, ci de tehnica aia literară, aia de povestire în povestire…

Dar ce mai tura-vura. Hai să ascultăm povestea. E cam încurcată povestea asta în poveste… E special pentru cei care au urechi să vadă și ochi să înțeleagă sau viceversa… Și acum să vezi câți au urechile și ochii funcționali!

”Ei, maică…, începu femeia să povestească, fusei și I.O tânără…, zglobie, ușurică.., dar veniră anii ăștia peste mine și mă luară prin surprindere… Nici măcar patruzeci de ani nu sunt și ei au și început să facă o gălăgie, o hărmălaie cu strigături din alea ce nu le-ai văzut la televizor… ”Au, mă dor jenunchii, au mă dor ovarele, au mă dor ochii, au, au mă doare-n spate…, în cot mă doare, peste tot mă doare…!”.

Crezui că, de, cu vârsta, încep a te durea toate… și mă obișnuii și eu cu durerile, cum s-a obișnuit toată lumea… Ba e chiar fascinant să te tot vaiți de una, de alta, că doar e la modă. Nu auzi tu pe ”toată lumea” văitându-se? Peste tot unde meri (mergi), numa vaiuri auzi… până și la besearică, tot vaiuri auzi…, le tot auzi, ș-apăi ce…, sunt melodioase, fac parte din decor. Durerea e că, atunci când te vaiți de-a binelea, nu te mai ia nimeni în samă, nici dom părintele, nici doctorii…, dar mai ales doctorii…

Să vezi fază. Mai deunăzi, mă întâlnesc cu o prietenă, o bună prietenă, cu care mă văd destul de des, și cu care tot sporovăiesc. Sporovăim de una, de alta și râdem. Râdem mult împreună, facem și noi haz de necaz, de necazul altora, că noi știm cum să ne trăim viața, nu ca ”ăia”. Dar de data asta, prietena mea era gravă.

-Ce ai fată? Ce-i cu tine? Ce ai figura asta de parcă ”ți s-o tras pânza di pi ochi”, cum se spune prin Moldova. E rău, sunt bolnavă, o să dau colțul… Ce colț, nu mai vii cu mine de-a dreptul? Azi, te duci după colț?

-Hai, mă, lasă gluma, chiar e treabă serioasă… Azi, n-am chef de râs… Auzi, să vezi…, nu ți-am spus până acum… Eu sunt bolnavă… Chiar dacă am tot râs cu tine, eu nu mă simțeam bine, mi-era rău mereu…

-Păi de ce nu ”te-ai căutat”? Mi-era frică de doctori, de injecții,

doctori-465x390

de operații, de spitale, de tot…, dar mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Am cerut trimitere și m-am dus…

-Unde?

-La doctori, unde altundeva?

-Păi și cum ai făcut cu cardul, cu cardul de sănătate? Nu ziceai tu că e de la Satana…

-Măi, n-am mai putut, trebuia să fac ceva… M-am dus la un preot mai luminat și l-am întrebat despre card și mi-o explicat cum e cu cardul, că într-adevăr suntem expuși…, dar mi-o spus că expuși am fost și vom fi mereu… și să fac o cruce peste card, că de cruce fuge satana și să merg să mă caut, căci a nu merge la doctori și a te văita într-una că te doare, nu-i mucenicie… Și mă duc. Și-mi trag ăia vreo trei-patru tuburi de sânge, mă mai duc și eu cu două bidonașe sterilizate din producție proprie, una lichidă și una solidă, îmi bagă și-un băț în gât de să-mi scoată prunele din fundul gâtului, ba mă inspectează și pe la dumneaei, ba mă sucește și mă învârte pe toate coastele și după ceva așteptări, îmi spune că toate-s bune, doar o ușoară îndoitură la gheb, pe care oricum o știam și eu, în rest ”totul e o.k.!” Aaa, zice, un pic de regim că nu strică ca să mai dau jos din acumulări…. și asta a fost tot! Și acum mor de necaz. Îți sacrifici o săptămână întreagă să mergi la ușa lor să aștepți, să te ploconești, să rogi și să zâmbești frumos și ei să te trimită tot de unde-ai plecat, să te trimită tot unde știai și tu să meri (mergi), să te trimită la regim, la mâncat… sănătos!

-Păi, vezi, măi fată? Și dacă nu ți-aș fi zis și I.O!? Lasă-mă, nu vreau să mai aud nimic… Ori eu îs proastă, ori doctorii ăștia au orbit…! Eu văd brânza cu ochii liberi și ei nici la microscop n-au văzut-o…

-Nu, n-au văzut-o mă, ca să ai și tu încredințare că nu la doctori e rezolvarea. Tu singură simți unde e baiu… Baiu e la zahar, la pită albă, la grăsimi încinse, la nemișcatul piciorușelor… Dar, de…, la zahar nu poți renunța, mai ales la cel alb…. Și acum, n-ai decât să-ți admiri opera de artă… Eu una, mă tot minunez. Toată lumea îi înnebunită să-și facă controale… Vin bieții oameni din provincie în Capitală, în ex Capitala culturală europeană, să se caute, vin la Multisanu.., că au auzit ei că acolo se descoperă adevărul despre dureri… și ăia sunt specialiști la dat vești despre dureri, la pus diagnostice și la scos crescături, mai ales la casăpit… Un-doi te rezolvă. Achiți 500 de lei și hematomu-i în coșulețul infirmierei… Ești ca nou… Te internezi o zi-două, plătești vreo câteva sute de lei și ai foaia cu toată lista ta de dureri…. Și după aia..? Vezi tu ce faci după aia! Eu una te întreb cu ce te ajută că știi că ai una și alta…?

-Cum fată, cu ce te ajută?, se zburlește o rudă de-a mea cu care vorbeam zilele astea la tilifon…, îți vezi de sănătate…

Păi dacă ți-ai vedea de sănătate, îndrăznesc să pliscui și I.O, n-ai mai mânca un tort întreg de una singură sau cinci ouă odată… Și încep și-i explic cum e cu refacerea sănătății, că de, eu am cetit multe… dar ea, rubedenia asta a mea din Moldova, o ținea una și bună…, că trebe să se caute… și eu, ca să-mi salvez urechea de la radiațiile telefonului, închei împăciuitoare: Bine, faci cum crezi, eu una nu mă mai caut…, m-am căutat destul….

M-am convins că ”peștele de la cap se-mpute” și mai adaug, și de la inimă, mai ales de la inimă…, mai cu seamă atunci când tremură de invidie și de ciudă… Sau, și mai fain, cum spunea una din înțeleptele mele odrasle: ”toate bolile de la emoții provin și apoi, se somatizează…” Auzi? ”Se somatizează”! No, că zămislii și filosofi!”, încheie prietena asta a mea.

În nădejdea că ați prins firul, vă salut!

CE MAI MÂNCĂM ÎN POST?

Bună dimineaţa dragii mei!

Cred că întrebarea aceasta v-o puneţi adesea, aşa este?

Apropo, dvs ce mai mâncaţi în post?

Am întrebat şi eu în jurul meu ce mai mănâncă oamenii în post şi am primit un răspuns foarte interesant.

Unii mănâncă …. cărţi.

Da, aţi citit bine: cărţi. Mănâncă aşa cu zecile de pagini pe zi! Şi foarte diversificat şi delicatesuri, şi în felurite limbi.

Să vă povestesc despre un astfel de om:

Aseară pe la ora 19 şi ceva, pe când ieşeam de la şedinţa cu părinţii de la şcoala lui fiică-mea mijlocie şi fugeam să mă întâlnesc cu soţiorul meu ca să mergem împreună spre casă, observ, prin semiîntunericul bulevardului de pe centrul oraşului nostru, o mogâldeaţă cu o glugă pe cap. Apropiidu-mă, am identificat-o: era o veche cunoştinţă de-a mea, o doamnă minunată în vârstă, care cred că are peste 60 de ani!

De cum m-am apropiat i-am cuprins umerii, am salutat-o şi am întrebat-o:

          Ce faceţi? Unde mergeţi aşa târziu?

          Mă duc să termin de devorat cartea pe care am început-o dimineaţă.

          !? … am făcut ochii cât cepele! Ce carte? Unde?

          Cartea  x, n-am reţinut titlul. O citesc la librărie (există în oraş la noi o librărie deschisă până pe la ora 22, cred, unde poţi servi un ceai şi să lecturezi câte ceva…).

          A, interesant! Ce carte, repet eu căscată, de cine-i scrisă?

          De ..X

          … iar mă holbez ca prostu … De cine? Şi repetă repede un nume englezesc cu atâta dexteritate şi rapiditate, că n-am reţinut nicio literă. Cine?

          Cum n-aţi auzit de P. D. James şi de cărţile sale?

          !?

          Nu! Dar am să mă documentez. Şi am zbughit-o bezmetică în noapte, repetând în cap P. D. James.

Desigur, la engleza mea de baltă, n-aveam habar nici cum se scrie James (am uitat cu totul regulile de pronunţie!), d-apoi să mai ştiu a ceti în engleză roamne…, cum făcea cunoştinţa mea.

Astfel în dimineaţa aceasta, am făcut tot felul de combinaţii pe Google, ca să dau de capăt misterului. Eram curioasă ce carte citea doamna, îmi spusese că era vorba de asasinarea unei avocate… şi am găsit cărţile, dar desigur era titluri în engleză, şi erau destul de multe titluri. Hm! mi-am zis, ce tip de cărţi citeşte doamna mea! Şi mai ales în engleză! … şi doamna fusese soţie de teolog! Foarte interesant!

Şi aşa am decis să vorbim astăzi despre cărţi. Cum ne pot ele hrăni sufletul.

Dar înainte să vă povestesc despre cărţi, vă pun o nouă întrebare.

Sunt tare curioasă să aflu ce cărţi mai citiţi dvs.?

Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o şi când aţi citit-o?

Din copilărie am iubit cărţile. Îmi amintesc cum o trişam pe mama ca să pot citi. Împrumutam de la bibliotecă cărţi şi după ce-mi făceam repede temele, puneam pe cartea de şcoală cartea de la bibliotecă şi citeam.

Sarmana mama, „îi ardea măseaua în gură de treabă” (o expresie moldovenească pe care o folosea des mama!) şi eu „maram” învăţam. Până într-o zi, când a venit şi mi-a luat cartea (cărţile) din mână să vadă ce citesc. Ştiu că atunci mi-a dat una zdravănă la fund, zicându-mi: „eu am atâta treabă şi tu citeşti cărţi?” Şi culmea, atunci chiar citeam Sfânta Scriptură, pe care o împrumutasem de la tanti bătrână din sat, tanti Ioana. Mi-o amintesc bine Biblia aceea era destul de mare…

Cu lacrimi în ochi, am pus deoparte Biblia şi m-am dus s-o ajut la treabă. Era tare necăjită mama, se mâniase pe bună dreptate. Noi eram atâţea şi ea era una, sărmana şi trebuia să facă atâtea treburi şi de mâncare.

Îmi venea să-i spun atunci că „nu numai cu pâine va trăi omu… „ dar când am auzit că mă roagă s-o ajut să facem de mâncare, m-am răzgândit. Abia atunci am simţit că mă roade stomacu, căci am uitat şi să mănânc cu cititul meu…

Când am auzit-o prima dată pe maica Siluana sfătuindu-ne să mâncăm dimineaţa în zi de post vreo 2-3 versete şi ne vor ţine de foame, n-am prea crezut-o. Dar acum ştiu că este adevărat ce a spus Domnul: „ Nu numai cu pâine v-a trăi omul, atenţie, v-a trăi, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu.”

Ce înseamnă să mănânci un verset? Să-l mesteci îndelung în măselile minţii şi ale inimii, să meditezi, să cugeţi la înţelesul lor şi să le laşi să te pătrundă.

Îmi amintesc o povestioară minunată:

Se povesteşte în cărţile noastre duhovniceşti (de spiritualitate ortodoxă), că era odată un călugăr care se retrăsese puţin din mănăstire la linişte să citească din Sfânta Scriptură. Şi la un moment dat a citit următorul verset: „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi” (II Petru 3, 8).

Măi, se întrebă atunci călugăru nostru, cum o fi asta? O zi ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi? Şi a început să mediteze şi să se roage Domnului să-L ajute să priceapă acest verset. Şi a stat acolo cugetând la cel verset.

După un timp s-a ridicat şi a plecat spre mănăstire. Dar cu cât se apropia de mănăstire, i se părea ceva schimbat. Ba mai mult, când a ajuns la poartă, un călugăr pe care nu-l mai văzuse până atunci l-a luat la întrebări: că cine este şi ce vrea.

„Cum mă întrebi aşa, a zis călugăru nostru, nu mă cunoşti?” Eu sunt cutare călugăr, sunt vechi aici, mă ştie toată lumea, mă ştie părintele stareţ.

„Păi dacă-i aşa, a răspuns portarul, haidem la stareţ!”

Şi au pornit să-l caute pe stareţ. Călugăru nostru era tot mai nedumerit. Nu mai recunoştea mănăstirea, era cu totul schimbată. Când s-a întâlnit cu stareţul, nu era cel pe care-l cunoştea şi de la care luase blagoslovenie (binecuvântare – voie) să meargă un ceas la linişte în pădure. Ce se întâmplase, oare? Că doar un pic a zăbovit în pădure, şi acum a revenit şi totul e nou, e schimbat!

Cercetând în arhivele mănăstirii numele stareţului pe care îl cunoscuse călugărul, au aflat că acel stareţ a trăit în urmă cu 300 de ani.

„300 de ani? Imposibil! Doar dimineaţă era aici!”

Şi aşa a înţeles ce înseamnă „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi”

Da! Să trăieşti cu gândul la Domnul e minunat şi se poate!

Cum?

Găsim răspunsul mai în josul paginii din epistola citată a Sf. Petru: „iubiţilor, aşteptând acestea („ceruri noi şi pământ nou”, deci rupte de timpul nostru), sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină. (II Petru 3,14).

Da! Pacea e Împărăţia lui Dumnezeu în noi! Când ai pace în suflet, cerul locuieşte în tine, dar când pacea pleacă …  !?

De aceea toată sârguinţa noastră este pentru păstrarea păcii.

Astăzi mâncăm toată ziua acest verset, repetându-l mereu în minte peste tot unde ne ducem: „Fericiţi făcătorii de pace că aceea fii lui Dumnezeu se vor chema!”

Fie  nouă, Doamne!

O zi binecuvântată tuturor!