Arhive etichetă: lucrare

Cu râvnă am râvnit pentru Domnul … rămânând numai eu singur… (III Regi 19, 10)

Dragilor

Zilele acestea au venit iar valuri… valuri de moleşeală duhovnicească… Am tot socotit şi tot gândit …: pe de-o parte e râvna pentru lucrarea Domnului, pe de alta sunt propriile neputinţe şi la mijloc mai e şi lupta cu perfecţionismul …

Duminică seara, în timp ce Părintele nostru rostea cuvântul de învăţătură obişnuit după vecernie, am reflectat puţin la ce spunea.

Prorocul făcuse atâtea…şi totuşi majoritatea oamenilor au rămas la fel, nu i-a schimbat nici chinul foametei, nici minunea focului din cer şi, pe deasupra, s-au întărâtat şi mai mult asupra prorocului.. şi acesta, mâhnit, se retrage într-o parte, rugându-şi moartea. Dar, Domnul, Prea milostivul, îşi arată iubirea de mamă grijulie: îi aduce de mâncare, îl mângâie cu arătarea Sa şi îi dezvăluie că El are puşi deoparte vreo 7000 de slujitori….

Aşa am crezut şi eu că prin cărţile mele

carti-DB

voi schimba lumea…., măcar pe ai mei… şi grijindu-mă de alţii, m-am neglijat pe mine, ajungând aproape de extreme….

Am strigat tuturor…

şi nu au auzit decât atât de puţini… Când a fost Seminar cu mâncare,

19092014116

s-au îmbulzit, dar când am vorbit de Vindecare prin iertare ….

proiect

Am înţeles şi eu că singurul om pe care pot să-l schimb sunt eu….

Că Cel Care mântuieşte e Domnul şi El a spus: „Cine vrea să vină să vină după Mine ….”

Şi că eu sunt responsabilă direct doar de faptele mele şi când văd că cei care sunt rânduiţi să ofere ceva, nu o fac şi mă doare, să-i spun Domnului durerea şi să nu mai judec pe nimeni.

Mulţumesc Domnului pentru prietenii pe care mi i-a descoperit prin intermediul cărţilor mele!

Vă pomenesc în ruga mea şi vă rog să vă rugaţi şi pentru mine!

Vă mulţumesc!

Mulţi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, ci ne facem aşa o părere…. şi alegem să trăim, fie o viaţă de blestem, fie o viaţă de binecuvântare

Dragilor

Domnul mereu îmi vorbeşte şi mă învaţă cum să-mi trăiesc viaţa …
Aseară am ajuns la Sfântul Maslu, la sfârşit de Sfântul Maslu, şi Domnul iar mi-a vorbit prin gura Părintelui meu …şi m-a şi binecuvântat prin aghiasma înviorătoare, tot prin Părintele, care nu s-a zgârcit să mă stropească, ba ne-a şi spus că ar fi bine să facă rost de mătăuze mai mari, aşa cum folosesc unii preoţi din Rusia. (Îi puteţi vedea pe aceşti preoţi în filmuleţele ce sunt postate la finalul articolului).

Dialogul lui Iov cu Dumnezeu
(Iov stă pe gunoi şi „se ceartă cu Dumnezeu”, n.n).

job

Dumnezeu îi dă un răspuns la revolta lui Iov, care nu e păcătoasă în sine, dar e îndrăzneaţă, în ea ne regăsim şi noi uneori. Oameni, care mereu se întreabă de ce Dumnezeu îi pedepseşte, de ce Dumnezeu nu face milă cu ei cum face cu alţii, se simt dezavantajaţi şi ajung la o stare nepotrivită în faţa lui Dumnezeu, o stare de oameni necredincioşi, pentru că ei cred că pricep, când de fapt nu pricep.

Ei, în cartea Iov, găsim această această discuţie dintre Dumnezeu şi Iov care îl arată pe Iov că de fapt nu pricepe cum merg lucrurile.

Şi noi de multe ori nu pricepem, de cele mai multe ori, gândurile lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care are o altă perspectivă decât noi:  „Căile Mele nu sunt căile voastre, spune Dumnezeu, şi gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”.

Aş vrea să citesc acest răspuns a lui Dumnezeu către Iov, de la Cartea Iov cap 38
Şi a început să citească (.. …). Ce minunate cuvinte! Le puteţi găsi în Biblia ortodoxă on line
„… şi apoi Părintele încheie citirea cu cuvintele: „şi atunci eu însumi Te voi preamări pentru toate”… şi a făcut o pauză mai lunguţă, apoi a zis:

E aşa un imn al creaţiei… (am înregistrat de afară şi acum când reascult înregistrarea ca s-o transcriu, se aud păsărelele…Ce minunat! Mai mult rezonez acum cu acel imn …)

Şi Iov a răspuns în cap 39: „Ştiu că poţi să faci orice.. (…) Mă pocăiesc în praf şi cenuşă”.
Vedeţi, continuă Părintele, din cartea Iov, ni se spune că Iov a fost încercat din ispită, din ispita celui rău. Relele lumii pot să vină din păcat, relele noastre pot veni din păcat, dar şi din lucrarea celui rău, pe care însă Dumnezeu o îngăduie, şi dacă El o îngăduie, o îngăduie tot spre mântuirea noastră.

Ce minunat este când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu!

Iov a început să-L cunoască pe Dumnezeu. Până atunci avea impresia că-L cunoaşte, dar L-a cunoscut când s-a întâlnit cu El în suferinţă.

Când îl cunoşti pe Dumnezeu, ştii că toate căile Sale sunt înţelepte, toate lucrările Sale sunt minunate şi atunci descoperi şi în viaţa ta că, ceea ce ţi se părea că este spre pedeapsă, este de fapt calea mântuirii şi viaţa ta devine cu totul altfel. Şi atunci începi să vezi cum lucrează Dumnezeu.

Foarte mulţi oameni au impresia că ştiu ceva (despre Dumnezeu, n.n), dar de fapt nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi nu cunosc modul de a lucra a lui Dumnezeu.

Îşi imaginează un Dumnezeu care nu există. Şi atunci deciziile lor sunt eronate, căile pe care le iau sunt greşite şi vezi cum lucrurile nu merg cum trebuie şi lipseşte cu totul progresul din viaţa lor, viaţa spirituală în special.

Este mare lucru să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, să te încredinţezi că eşti pe mâna Lui. Şi înţelegând că Dumnezeu este în toate lucrurile Sale minunat, vei descoperi că Dumnezeu este minunat şi în viaţa ta, în lucrările care le face în tine şi cu toţi ai tăi, pentru că planurile Sale sunt cu toul minunate şi măreţe”. A încheiat Părintele.

Şi am găsit de cuviinţă să vă împărtăşesc şi vouă acest minunat cuvânt.

Şi pentru că eu am, în special, doi maeştri de la care învăţ zilnic,

Şi ca să se întregească minunat cuvântul Părintelui Vasile Mihoc, mai adaug încă un cuvânt al măicuţii mele Siluana, pe care l-am găsit în timp ce căutam azi dimineaţă ceva pe internet.
E un răspuns la întrebarea:

Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El. De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte? (semnează: o ratată)
Copila mea iubită,

Poate că, din cauza durerii şi a atitudinii pe care o ai faţă de durere, încă nu eşti pregătită să afli răspunsul pe care îl ceri. Poate că întrebi doar pentru a te asigura că poziţia ta e îndreptăţită. Dar dacă doreşti un răspuns, eu Îl rog pe Domnul să mă lumineze ca să ajung la inima ta.
Aşadar:

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea se poate trăi şi altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie așa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţii care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa.

Dacă acum, te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.

Ţi se pare că poruncile Lui sunt nori şi sunt grele.

Ele (poruncile, n.n) sunt pur şi simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăieşti cum ne cere El.

De exemplu: tu nu poţi să nu cârteşti când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu ştii să faci altceva şi nu te-a învăţat nimeni să fii atentă şi la durerea celorlalţi pe care nu o poţi simţi pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputinţă, Domnul îţi dăruiește porunca:

Binecuvintează pe cel ce-ţi face rău. Nu judeca!

Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poţi, vei descoperi că nu mai cârteşti şi că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Aşa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă răneşte, îmi face rău, mă doare!”

Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu ştii de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimţire sau ură, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă… Tu eşti judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi şi pe mine să mă înveţi cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Desigur e doar un exemplu. Poţi găsi alte cuvinte.

Dacă nu ai puterea să rosteşti asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poţi. Ajută-mă!”

Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică şi să-L laşi să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtăşanie, să te înveţe mai multe, cum ştie El.

Şi multe, multe se vor schimba, mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie aşa cum vrem noi.

Alfel, oricât ai urla şi ai bate din picior, nimic nu se schimbă, pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

Cu dragoste şi rugăciune, Maica Siluana (http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1578).

Şi încă un cuvânt al maicii Siluana:

Viaţa ca binecuvântare

„Făcând din sesiunea a şaptea (a Seminarului cu iertarea, n.n) un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe.

Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă!

Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu?

Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS: http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/10/189-viata-ca-binecuvantare-este.html)

Aici puteţi vedea o stropire adevărată cu aghiasmă…


iov1bookjob

Foc am venit să arunc pe pământ!

Dragii mei

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc cele ce am primit azi la Biserică, ca bucuria mea să fie deplină. Astăzi, s-a citit o Evanghelie pe care am auzit-o de multe ori, dar Părintele meu ne-a dezvăluit un înţeles nou, nemaintâlnit până acum.

Pentru ca să înţelegeţi desăvârşit, vă transcriu aici Evanghelia zilei şi apoi cuvântul Părintelui nostru Vasile Mihoc, de la finalul Sfintei Liturghii, încheiind cu o meditaţie personală:

Zis-a Domnul:

„Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, şi judecătorul să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban”.

La sfârşit Părintele meu a spus:
Evanghelia de astăzi de la Luca capitolul 12 îi nedumereşte pe unii.
Mântuitorul spune în această Evanghelie: „Foc am venit să arunc pe pământ”, referindu-se la focul Duhului Sfânt. Un foc curăţitor, dar care este şi un foc al judecăţii.

Dar Mântuitorul adaugă: „Trebuie însă să mă botez cu un botez şi sunt nerăbdător să primesc acest botez. Se referă la botezul morţii Sale pe cruce. Focul Duhului Sfânt este aprins pe pământ, este aruncat pe pământ, ca rod al jertfei Mântuitorului de pe cruce. Şi acest foc nu aduce pace în sens lumesc, de aceea Mântuitorul spune mai departe,”că n-am venit să aduc pace pe pământ”. Nu o pace a păcatului, o pace a lumii, o pace a îngăduinţei celui rău.

Vedeţi, astăzi, se propovăduieşte o astfel de pace. O pace în care toate să aibă loc, toate necurăţiile, toate păcatele, toţi au loc, toţi sunt buni. Dar Mântuitorul spune că a venit să aducă război, război împotriva păcatului, un război care îi împarte pe oameni, chiar şi pe casnici. Că spune Mântuitorul mai departe: „se va dezbina tatăl împotriva fiului..”, deci chiar în familii apare această luptă odată ce s-a aprins focul acesta al Duhului Sfânt care nu poate suferi păcatul, care exercită această judecată asupra păcatului. Mântuitorul spune în Evanghelia de la Ioan că „Duhul Sfânt va vădi lumea de păcat şi de judecată; de nedreptate şi de judecată”.

Asta face Duhul Sfânt. El este foc şi lumină şi această lumină arată răul aşa cum este el, în toată hidoşenia lui. Şi atunci apare lupta. Despre asta vorbeşte Mântuitorul aici. Vorbeşte în cuvinte foarte tari, despre jertfa Lui şi despre roadele jertfei Lui, care înseamnă această luptă împotriva păcatului pentru curăţia lumii, pentru înnoirea lumii.

Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu. Fără această curăţire a lumii prin această luptă pe care credincioşii trebuie s-o ducă prin puterea Duhului Sfânt, nu există Împărăţie a lui Dumnezeu în sensul biblic al cuvântului”.

Dragii mei

În timp ce îl ascultam pe Părintele, mi-a venit un gând: există oameni care înţeleg greşit acest foc şi această luptă despre care se vorbeşte aici. Eu însămi am înţeles greşit. Unii cred că sunt chemaţi să lupte cu lumea, cu oamenii lumii şi să-i anatematizeze… şi de aici tot felul de agitaţii şi mişcări în afară, gen cipuri sau alte chestii.., neîngrijindu-se de propriile păcate şi vicii. Dar Mântuitorul se referă aici în primul rand la lupta pe care e nevoie s-o ducem permanent cu noi. Nu avem treabă cu lumea, ea îşi are cursul ei, nu putem schimba lumea, ci putem să ne schimbăm pe noi, fiecare, câte unul pe rând. Putem să nu permitem lumii să ne stăpânească în inimă prin lucrurile ei, aceasta e ocupaţia principală, nu să ne agităm pentru lucruri exterioare. Atâta vreme când în biserică e Sfânta Liturghie şi tu dai mesaje de refuzare carduri, a cui lucrare e aceasta…?

Dragilor,
să ne unim cu Lumina şi întunericul nu ne va cuprinde!
Dar dacă ne risipim în afară, de unde energie pentru lucrul din interior?
Să ne umplem de lumină şi întunericul nu va avea loc, va fugi. Nu-i nevoie să ne luptăm cu el, căci oricum e mai bine pus la punct cu lupta decât noi.

Să ne apropiem de Doamne şi răul va fugi. Nu zice oare Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de Hristos? … Şi eu adaug: oare cardurile?..Nu, ci propriile patimi.

Doamne miluieşte-ne şi fă-ne lumină! Aprinde Tu acest foc şi arde spinii tuturor fărădelegilor mele!
Fiţi binecuvântaţi, dragilor!

Un nou început la început de an bisericesc

Dragii mei
Astăzi începe un nou an bisericesc. La mulţi ani!
Pentru că aseară Părintele meu a vorbit atât de minunat, m-am gândit să împărtăşesc cu voi din bucuria mea.
Iată anii noştri se scurg şi ne apropiem tot mai mult de „marea trecere”.
După ce Părintele ne-a vorbit despre calendar şi nedesăvârşirea lui, despre Sfântul Dionisie cel smerit (Exiguul înseamnă cel mic, cel smerit), despre acest om care s-a ostenit să introducă în istorie era creştină, ne-a citit capitolul 12 din Eclesiast.
Acest capitol „vreau să vi-l pun la inimă” (expresia obişnuită a Părintelui) şi îl transcriu aici, nu înainte să menţionez că Părintele mi-a descoperit înţelesuri noi, pe care le voi pune în paranteze). Sunt tare bucuroasă că ieri am descoperit în două rânduri înţelesuri noi ale cuvintelor Sfintei Scripturi, înţelesuri ascunse atâta timp.
Iată primul înţeles duhovnicesc din Psalmul 100, pe care l-am citit de atâtea ori dar nu m-am întrebat niciodată ce poate însemna ultimul verset. Dar ieri, când am mers la o sfinţire de casă nouă, părintele care a slujit, un părinte minunat care mă unge la inimă de fiecare dată când îl văd şi-l aud, mi-a atras atenţia la sfârşitul slujbei când a spus „stăpânului”casei să citească să citească acest psalm:
Psalmul 100
„Mila şi judecata Ta voi cânta ţie, Doamne.
Cânta-voi şi voi merge, cu pricepere, în cale fără prihană. Când vei veni la mine?
Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa mea.
N-am pus înaintea ochilor mei lucru nelegiuit; pe călcătorii de lege i-am urât.
Nu s-a lipit de mine inima îndărătnică; pe cel rău, care se depărta de mine, nu l-am cunoscut.
Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit.
Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela n-am mâncat.
Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine. Cel ce umbla pe cale fără prihană, acela îmi slujea.
Nu va locui în casa mea cel mândru; cel ce grăieşte nedreptăţi nu va sta înaintea ochilor mei.
În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.”
După ce s-a citit acest psalm şi după ce a făcut încheierea slujbei părintele a spus că acest face referire şi la casa pe care a sfinţit-o, dar are înţelesuri mult mai profunde, el face referire şi la casa din noi, la lăuntrul nostru. Trupul este casă (şi nu oricare casă, ci un templu) a Duhului Sfânt şi este nevoie să fim atenţi cine intră în el. ultimul verset face referire la gândurile care ne invadează mintea şi mai cu seamă dimineaţa. Să luăm aminte şi să veghem, să judecăm ce gânduri pun stăpânire asupra noastră („În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului”) pe cele rele să le izgonim („să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea”) şi să punem gânduri bune. De calitatea primului gând ce-l punem în noi, ţine şi calitatea întregii zile.
Iată câteva gânduri pe care cu „cu mila şi cu îndurările” lui Doamne al meu, mă străduiesc să le pun în minte dimineaţa:
„Slavă ţie Doamne!”
„Mulţumesc Doamne pentru somnic!”
„Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre cel dintâi sunt eu!”
„Toate le pot în Hristos Cel ce mă întăreşte!”
Şi ziua este cu totul altfel decât atunci când las morocăneală
Am observat că pot să-mi schimb starea fizică dacă atunci când mă scol ridic mâinile în sus şi deschid larg buzele şi rostesc minunatele cuvinte care-mi umplu mintea de bucuria Domnului şi Măntuitorului meu. (aceste mişcări au un rol important în creearea unei stări care ne ajută sufleţelul – puteţi vedea aici demonstraţiile ştiinţifice despre cum ne schimbă starea sufletului poziţia corpului: https://www.youtube.com/watch?v=NBVh_9nZsnA).
Ei bine, dar să continuă şirul expunerii! Iată capitolul pe care ni l-a citi Părintele aseară:
Capitolul 12
Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: „N-am nici o plăcere de ei …” (În tinereţe viaţa este altfel. Vigoarea trupului ne ajută să facem multe lucruri minunate, dar vine şi vremea neputinţelor când oasele noastre slăbesc şi tremură).
Înainte ca să se întunece soarele (înainte ca lumina ochilor să slăbească) şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie;
Atunci este vremea când străjerii casei tremură (străjerii- organele noastre) şi oamenii cei tari (picioarele şi spatele) se încovoaie la pământ şi cele ce macină (dinţii) nu mai lucrează, căci sunt puţine la număr şi privitoarele de la ferestre se întunecă;
Şi se închid porţile care dau spre uliţă şi se domoleşte huruitul morii şi te scoli la ciripitul de dimineaţă al păsării şi se potolesc toate cântăreţele (se potolesc poftele);
Şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb (îmbătrâneşti) ca floarea de migdal şi lăcusta sprintenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă;
Mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii,
Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”.
Şi părintele s-a oprit aici, deşi mai sunt versete în capitol.
Ne-a pus la inimă aceste cuvinte îndemnându-ne să-L căutăm pe domnul din pruncie şi nu la „vârsta a treia” cum obişnuiesc unii să creadă că atunci se merge la biserică.
Dragii mei dragi
Vă doresc şi-mi doresc ca în acest nou an bisericesc să urcăm încă puţin pe Calea care duce la Doamne cu credinţa că El este cu noi până la sfârşit şi ne ajută. Şi când n-om mai putea să mergem la El, spre El, la biseica Sa, El ne va lua în braţe.
Şi mă gândesc cu psalmistul că multe rele am făcut şi multe mi-a iertat domnul şi „întorcându-mă, mi-ai dat viaţă!”
Haidem să punem din nou un început al vieţii noaste duhovniceşti! Rugaţi-vă şi pentru mine. Cu darul lui Dumnezeu, vă pomenesc pe toţi cititorii cărţii mele şi ai acestor rânduri. E minunat că putem să folosim toate pentru folosul nostru!
Fiţi binecuvântaţi!

Sărbătoarea Rusaliilor dimpreună cu Oastea Domnului la Sibiu

Minunat eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale!
Pe lângă atâtea daruri primite, iată încă unul!
Deşi mă aflu de câţiva ani aci în Sibiu şi am auzit despre Oastea Domnului, care mereu şi-a ţinut Adunarea ei anuală la mormântului Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul ei, nu m-am apropiat atât de mult ca în anul acesta. De ce?
Nu-mi place să fac parte din organizaţii şi asociaţii.
Dar astăzi mi s-a limpezit o întrebare pe care mi-am pus-o în urmă cu 20 de ani.
Astăzi, în duminica pogorârii Sfântului Duh am trăit şi am înţeles o lucrare minunată în Ortodoxie: lucrarea duhovnicească din jurul Păstorilor noştri, lucrare care se transmite şi se amplifică peste veacuri.
Anul acesta mi-a venit un gând să particip şi eu la manifestările Adunării Oastei Domnului din ziua Rusaliilor. Dar pentru ca nu cumva gândul să fie străin, am luat binecuvântare de la Părintele meu, Pr. prof. Vasile Mihoc.
Astfel m-am dus cu sfială şi respect, atentă la oamenii aceştia care se numesc pe ei ostaşi ai Domnului., să-i văd de aproape, să-i ating şi să spun: este adevărat!
Sâmbătă am povestit un piculeţ la sediul Asociaţiei cu câţiva fraţi şi surori. M-am bucurat cu ei şi am mâncat cu ei „smerindu-mă” şi gustând din sarmalele „de dulce”, cărora le-am găsit o hibă (erau piperate bine – „ca să fie pe gustul tuturor!”- mi-a zis o soră din bucătărie . Desigur că nu m-am putut abţine să nu dau bucătăreselor lecţii de gătit sănătos. Dar apoi mi-a părut rău şi mi-am zis: „Ei asta-i bună! După ce ai primit sarmale gata făcute şi ţi-ai făcut pofta, îndrăzneşti să comentezi. Dar nu-i bai cu comentatu, căci mi-a pierit pofta de sarmale îndată ce am simţit pişcăceala piperului. Am păţit şi eu ca vulpea din poezia în care ursul o ameninţă pe vulpe că-i dă „fiertură de piper, până poftele îi pier” şi bine c-am păţit, ca să nu mai poftesc idei şi tradiţii şi forme culinare…),
iar duminică am plâns cu ei la depunerea legământului unora dintre fraţi.
Sunt oameni simpli ostaşii Domnului. Sunt minunaţi!
Privind duminică mulţimile ce curgeau spre mormântul Părintelui Iosif, mi-am amintit de mulţimile, pe care le-am văzut în urmă cu 20 de ani, urcând şi coborând din cimitirul mănăstirii Agapia, de la mormântul Părintelui Nicodim Măndiţa şi atunci am înţeles lucrarea aceasta minunată care nu se poate cuprinde în cuvinte, ci se trăieşte.
E uimitoare această lucrare a Părinţilor! Ei au sădit şi roada lor creşte. Ea rămâne peste ani şi se transmite din generaţie în generaţie.
Privind grupurile de tineri ostaşi, a încolţit în mine nădejdea că neamul nostru românesc şi creştinesc nu va pieri. Dacă acei tineri sunt lumină acolo unde trăiesc, e nădejde.
Cu toţii suntem chemaţi să fim lumină şi, aşa după cum spunea şi Părintele meu astăzi după Sf. Liturghie, „să fim sarea lumii, să dăm gust lumii”, că de nu, vrednici suntem să fim călcaţi în picioare de oameni.
E minunată Ortodoxia, dar nu e comodă! Ea implică jertfă şi dăruire şi asta nu suntem dispuşi s-o facem întotdeauna.
Suntem slabi şi netrebnici, numai Domnul poate să facă lucrarea lui în noi. El ne îndeamnă mereu: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.
Cu domnul şi în El putem spune: „Toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte!” Fie Doamne mila Ta spre mine şi spre noi toţi! Amin.
Apreciez Oastea Domnului şi am profund respect pentru ostaşii Domnului, mai ales pentru cei tineri. Ei sunt un exemplu că se poate încă trăi frumos cu Hristos în condiţiile actuale.
Mulţumesc! Mulţumesc Mulţumesc!
Slavă Ţie Doamne!

MĂ BUCUR CĂ SUNT FEMEIE!

Dragele mele

Permiteţi-mi să mă folosesc de contextul social care „a creat” o zi în care se rosteşte mai mult cuvântul femeie şi să vă transmit câteva gânduri despre bucuria mea de a fi femeie.

Mult timp am trăit sub tirania unor gânduri rele. Credeam şi simţeam că a fi femeie e un lucru umilitor. Că femeiea nu ştie altceva decât să poarte în pântece şi apoi să cureţe la cratiţe. Că e un obiect în mâna puternică a bărbatului, că ea trebuie să stea sub ascultare şi teamă dominantă.

Frica şi fuga de durere şi de responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită să trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare.

Eu cred că nu numai femeia trebuie să se jertfească, ci şi bărbatul. Dar vedeam prea mulţi bărbaţi care se purtau ca şi cum lor li s-ar cuveni totul, că lor trebuie să li se dea, că numai ei au nevoi. Eram răzvrătită mai ales atunci când auzeam cât de încriminată era femeia în caz că greşea, era numită „curvă” un cuvânt cumplit de greu pe care îl detest. Mă răzvrăteam că atunci când se face un avort este încriminată numai femeia. Şi mă gândeam de ce?

Este oare liberă femeia, sau nu? În ce constă libertatea ei?

Femeia a fost roabă mii de ani. Şi aşa sărmana a rămas cu o spaimă, cu o teamă de bărbat. Ea putea fi vândută, chiar omorâtă de bărbatul ei. Ea nu avea nicio apărare de la nimeni. Dar la un moment dat, Domnul a rânduit „eliberarea” ei socială îndrumându-l pe Sfântul Constantin cel Mare să ridice în discuţiile „puternicilor lumii” situaţia socială a femeii şi a copiilor ei. Şi astfel, în anul 313, femeia este scoasă de sub stăpânirea socială, exclusivă a bărbatului şi i se dă libertate socială.

Astăzi observ că, cu toată această libertate, unele femei aleg sau acceptă să fie „roabe”, să se umilească tot mai mult. Îmi amintesc că am cunoscut o femeie care stătea cu un bărbat şi îi făcea menajul şi îi satifăcea şi „nevoile” sexuale, fără să fie căsătorită, fără să aibă vreo siguranţă. Acceptase situaţia aceea că „n-avea unde se duce”, că-i murise bărbatul sau se despărţise de el, nu mai ştiu exact. Şi am întrebat-o: „dar nu aveţi copii?”. „Ba da, dar nu vreau să stau cu fiică-mea”, că nu ştiu ce are, sau cum e. Mă gândeam în sinea mea: iată, preferă să „slugărească” pe acest bărbat fără nicio pretenţie! M-am uitat atentă la chipul ei şi am văzut o schimonosire de durere. I-am spus că există soluţii dacă vrea să fie liberă, că are o demnitate, că …. Dar ea spunea într-una, „ce să fac, n-am încotro!”.

Unele femei aleg să fie slugi şi nu înţeleg ce înseamnă slujirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu Care ne poartă de grijă! Se comportă de parcă ar fi slugi. Şi totul se întâmplă prin atitudine. Deşi Hristos a liberat-o pe femeie din blestem, din robia bărbatului, făcând-o slujitoarea iubirii, unele femei nu înţeleg încă acest lucru. Printre aceste femei m-am numărat şi eu cândva. Nu puteam înţelege cum se poate trăi altfel. Ceea ce puteam să fac atunci era o ură nestăvilită pe „soarta” femeii. Şi am negat şi n-am acceptat chemarea de femeie atunci.

Frica şi fuga de durere şi responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită s-o trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare. Dar Domnul m-a ajutat să mă vindec făcând

Acum, mulţumesc domnului, sunt fericită că sunt femeie. Mărturisesc că sunt o fiinţă împlinită şi preţioasă. Domnul a pus în mine tot ce am nevoie ca să ajung la asemănarea cu El. eu, femeia, nu sunt jumătatea nimănui. Am fost creată desăvârşită, bună. În potenţă am totul, am chipul lui Dumnezeu pe care îl folosesc pentru a-mi lucra asemănarea El la care sunt chemată. Modelul suprem la care privesc este Femeia care a răspuns la chemarea dumnezeiască cu „fie mie!”.

Nu sunt inferioara bărbatului şi nici egala lui, şi nici măcar rivală. Pământul e mare şi larg şi încăpem cu toţii, cei atât de diferiţi şi atât de minunaţi. Bărbatul şi femeia sunt deopotrivă împăraţi şi slujitori.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Conştientizăm îndeajuns oare că destinul întregii omenirii e legat de cuvântul Fecioarei Maria: „Fie mie după cuvântul tău!”, spus îngerului care i-a adus vestea naşterii Mântuitorului lumii? Acel răspuns a schimbat destinul întregii omeniri şi a intervenţiei lui Dumnezeu în lume. O femeie a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume!

Femeia înseamnă „o împărăteasă dăruitoare”, după cum frumos spunea Pr. Arsenie Papacioc. Femeia trebuie respectată cu orice chip. Dar în primul rând e nevoie să ne respectăm noi înşine, să ne preţuim darurile primite şi să le apărăm cu orice chip. E nevoie de educaţie. Dacă ne preocupăm să ne înţelegem pe noi, să ne lucrăm desăvârşirea, perfecţionarea, putem schimba lumea, după cum spunea cineva: dacă educi un bărbat, educi un bărbat, dar dacă educi o femeie, educi un neam, o generaţie! Şi a avut dreptate. Părintele Cleopa spunea odată: „daţi-mi mame sfinte, şi voi schimba faţa României!”

Multe dintre noi femeile suntem căsătorite. Adesea ni se pare că „celălalt” ne umbreşte fericirea. Până nu demult îmi priveam soţul ca pe o persoană care are multe datorii la mine. Trebuia să fie atent, să mă iubească, să-mi dea totul, să-mi ghicească gândurile şi să le împlinească. Dar într-o zi am înţeles că iubirea nu are pretenţii şi atunci mi-am schimbat atitudinea la 360 de grade. Am început să dăruiesc.

Eram permanent nemulţumită şi găseam motive să reproşez, dar mi-am dat seama că e absurd. Soţul meu e om şi asta înseamnă că e limitat, că e vulnerabil. Numai Dumnezeu e perfect şi acest Dumnezeu perfect a făcut pentru mine special un om minunat, pe soţul meu. Din zecile de femei din jurul lui el m-a ales pe mine. Şi pentru aceasta îi sunt recunoscătoare soţului meu şi lui Dumnezeu.

Până nu mi-am dat jos ochelarii prejudecăţilor şi visărilor tinereţii,  nu am putut vedea minunăţia din soţul meu, îi vedeam mai mult neputinţele, defectele şi nedesăvârşirea. Uneori mă enerva felul lui de a fi, tăcerea lui. Dar iată după un timp destul de lung de căutare, am descoperit o metodă de a-mi „crea” soţul pe care mi-l doresc. Această metodă e simplă şi cu putere, e dată de însuşi Domnul.

Iată metoda: când nu vă place ceva (ceva care vă e vrăjmaş, adică vi se împotriveşte dorinţelor, simţămintelor), binecuvântaţi! Ori de câte ori îl auzi şi-l vezi pe soţ, roagă-te aşa: „Doamne binecuvintează pe soţul meu (numele, neaparat!) şi-l miluieşte!”.

Îmi povestea o femeie că la început nu putea să-i spună numele soţului în această scurtă rugăciune, aşa de mult îl dispreţuia. Dar s-a forţat un pic şi a început să aplice metoda fără prea mult drag şi a observat că pe parcurs se întâmplă ceva în inima ei: a început să-l vadă pe soţul ei într-o altă lumină, iar el a început să fie mai atent cu ea.

Aşadar funcţionează metoda, i-am spus? Da! E dumnezeiască această metodă şi dă roade, am să spun despre ea tuturor femeilor pe care le întâlnesc!

Am înţeles că eu nu sunt mântuitorul nimănui, şi cu atât mai puţin al soţului meu. Domnul este Mântuitorul şi Dătătorul a tot binele.

Fie ca în această zi şi în toate zilele ce ni le v-a mai dărui, nouă femeilor, Dumnezeu să preţuim darurile primite cu atâta generozitate de la Doamne!

Fiţi binecuvântată femeie, suflet minunat!