Arhive etichetă: lumina

Frica de succes si celebritate?

Bna seara dragilor

am gasit un pasaj minunat pe care nu m-a rabdat inima sa-l pastrez doar pentru mine…

“Cea mai profundă frică a noastră nu este că am fi nepotriviţi. Cea mai profundă frică este că am fi peste măsură de puternici. Suntem înspăimântaţi de latura noastră luminoasă, nu de cea întunecată. Ne tot întrebam în sinea noastră, cine sunt eu ca să fiu genial, fermecător, talentat, fabulos? De fapt, de ce să nu fiu?! Sunt un copil al lui Dumnezeu. Dacă ne manifestăm la scară mică, nu suntem de nici un folos lumii. Nu este nimic benefic în a ne “micşora”, astfel încât cei din jurul nostru să nu se simtă în siguranţă. Menirea noastră este să strălucim, aşa cu copiii strălucesc. Ne-am născut pentru a manifesta lumina lui Dumnezeu care este în noi toţi. Nu este doar în câţiva dintre noi, este în toţi! Şi pe măsură ce permitem luminii din noi să strălucească, în mod inconştient permitem şi celor din jurul nostru să facă la fel. Pe măsură ce ne eliberăm de propriile frici, prezenţa noastră îi va elibera automat pe ceilalţi.” – Marianne Williamson

o imagine si ceva alte informatii pre-luate de pe internet

Fara frica, despre medicamentele care ne vindecă de frică: anxioliticele

Reclame

Cum poate fi mulţumirea o formă de pocăinţă

Dragilor

demult am citit o povestioară despre pocăinţă care mi-a rămas în minte pentru că „stilul” prezentat în ea mi se potrivea felului meu de a fi. Zilele trecute, citind povestea de seară copilaşilor, am dat din nou peste această povestire şi am dorit să v-o pun la inimă.

Mai demult eu aveam aşa o gândire că numai dacă te căieşti cu lacrimi multe şi amare, domnul îţi iartă păcatele cele mari. Şi mă străduiam şi eu să vărs lacrimi, dar nu reuşeam de fiecare dată, în schimb de greşit? Greşeam mereu.

Şi am mai citit undeva că e nevoie să facem pocăinţă mere, pentru că mereu greşit, dar cum să tot plâng, dacă nu pot? Şi apoi mai aveam o problemă, după ce plângeam „de mama focului”, mă dureau ochii şi în ziua aceea nu-i mai puteam folosi la citit.

Dar această povestioară mi-a adus o altă perspectivă asupra pocăinţei şi de atunci, cu mila Domnului, mă străduiesc să fac pocăinţă, adică să-mi schimb mintea, să mă rup din mrejele nemulţumirii şi a altor rele şi să petrec întru mulţumire şi recunoştintă că doamne al meu, chiar dacă faptele mele zilnice nu sunt pe măsura chemării mele de creştin, să-i mulţumesc Domnului seara că nu m-a trăsnit şi dimineaţa că m-am trezit vie şi nu moartă…

Această povestioară mai este interesantă şi pentru faptul că prezintă pocăinţa ca fiind o lucrare care poate fi făcută într-un mod cât se poate de natural, potrivit fiecărui temperament. Aceasta cred că vrea să spună încheierea ei.

Am observat că starea de mulţumire şi bucurie îmi aduce mult mai multe foloase: un tonus bun, o minte luminată şi încredere multă în Dumnezeu Care ne primeşte în braţele sale în clipa când ne rupem de păcat.

Povestioara se află scrisă în cartea numită Pateric, unde sunt cuprinse tot felul de povestioare din vieţile călugărilor şi pustnicilor dar şi în cartea Proloagele pe luna aprilie din ziua a 15-a.

Iată povestioara:

Doi frați dintr-o mânăstire, fiind foarte tulburați și biruiți de războiul și de pofta desfrânării și, neputând ei să mai sufere acel foc și război în trupul lor, s-au sfătuit amândoi și, ieșind din mânăstire, s-au dus la țară, într-un sat și s-au însurat și trăiau cu femeile lor, aproape unul de altul. Iar după câtăva vreme, a început să le vină urâciune amândurora și simțire și cunoștință și căință și umilință, în inimile lor. Și, așa, au început, iarăși, amândoi a se sfătui, zicând:

„Frate, ce am câștigat? Și ce folos am dobândit noi că ne-am supus spurcatei pofte și patimii trupești și am lepădat sfântul chip îngeresc și am venit întru această viață? Deci, frate, să lăsăm femeile și să mergem, iarăși, în pustie, să ne pocăim. Și Dumnezeu, văzând pocăința noastră Își va face milă de noi și ne va ierta, precum și pe alți mulți păcătoși, câți s-au pocăit, i-a iertat și i-a miluit.”

Acestea sfătuindu-se și învoindu-se amândoi, s-au tăinuit de femeile lorși, lăsându-le pe ele, au venit în pustie, la mănăstirea, din care ieșiseră. Și, căzând cu umilință la picioarele părintelui lor, l-au rugat pe dânsul, ca să-i primească pe ei, mărturisindu-și căderea și păcatul lor.

Iar părintele, văzând căința și umilința lor, făcându-i-se milă de dânșii, i-a primit pe ei și le-a dat lor canon de pocăință și iertare: a poruncit iconomului său să-i pună pe ei într-un loc deosebit un an întreg și să le dea mâncare și băutură, pâine și apă, la amândoi, întocmai.

Iar dacă s-a împlinit anul canonului lor, a poruncit părintele și i-a adus la el.
Și unul era galben la față și uscat, ca un mort, iar celălalt era vesel și luminat la față, ca și cum ar fi fost la o mare desfătare, de care mult se minunau, fiindcă pâine și apă li se dăduse amândurora, întocmai.

Și au întrebat pe acela galben și uscat la față, să spună cum trăia și ce făcea și ce gânduri îl luptau pe el. Iar el, le spunea lor, zicând: „Eu, fraților, alte gânduri nu aveam, fără numai mă gândeam la răutatea faptelor mele, pe care le-am făcut și la veşnicile chinuri și de frica acelora mi s-a lipit pielea de oasele mele.”

După aceea, au întrebat și pe celălalt, zicând: „Dar tu ce gândeai?”. Răspuns-a lor și acela, zicând: „Eu alta nu gândeam, fără numai mulțumeam și slăveam pe Dumnezeu, că m-a miluit și m-a scos din viața, care nu era pentru mine, și m-a izbăvit de robia lumească și de chinurile veșnice și, iarăși, m-a adus în viața și în cinul îngeresc.”.

Și au cunoscut părinții că amândoi, întocmai, au făcut pocăință către Dumnezeu, fiecare după sufletul său și așa s-au mântuit.

Urări de Paşte

Dragii mei dragi, prieteni, cititori şi colaboratori ai proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos

mulţumesc Domnului că v-a făcut cunoscuţi sufletului meu şi că voi v-aţi lăsat cunoscuţi de mine!

Vă doresc ca, în ziua Învierii, lumina pusă în voi să strălucească şi mai mult!

Îndrăznesc să trăiesc sănătos este proiectul vieţii mele, este viaţa mea. El m-a provocat să mă regăsesc pe mine. El m-a provocat să ies din marele meu egoism şi să vin întru întâmpinarea oamenilor şi să dăruiesc. M-a învăţat să dăruiesc, pe mine care tot timpul am aşteptat să primesc. Fiecare persoană întâlnită prin intermediul cărţilor şi seminariilor este o minune pentru mine, un dar nepreţuit pe care nu l-aş fi primit poate niciodată în alt context.

Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a făcut să-L descoper tot mai mult pe Doamne, mi-a intensificat dorul după Dumnezeu şi m-a pornit inima să-L mărturisesc şi să-L fac cunoscut tuturor celor cu care mă întâlnesc în viaţă.

Astăzi am trăit bucuria alături de prietena mea care a reuşit să aplice îndemnurile cuprinse în proiect şi împreună cu soţul ei au postit pentru prima dată postul mare, primul post postit în întregime şi s-au împărtăşit, am avut încredinţarea că e nădejde. Că se poate să înoţi contra valului, că poţi să mai trăieşti sănătos sufleteşte şi trupeşte, dar şi că avem nevoie de încurajare şi într-ajutorare.

Proiectul Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a provocat, totodată, să-mi descoper neputinţele, dar mi-a dat şi puterea să le recunosc şi să le arăt Domnului să le ridice de la mine. Şi văd cum Domnul a luat patima mea de a vorbi mult şi a scrie şi a făcut cu ea lucru util şi prilej de bucurie pentru unii oameni. Nu am cu ce mă lăuda. Totul e dar şi lui Dumnezeu i se cuvine slava. Al meu este dorul acesta de veşnicie, de a fi cu toţii acolo cu Doamne şi cum mie nu-mi place să fiu singură şi cum eu nu pot să tac, e musai să veniţi cu mine, că altfel eu cui o să-i mai povestesc minunile ce le-am şi le voi mai descoperi.

Vă mulţumesc că m-aţi primit în viaţa voastră! Îl rog pe Doamne să reverse asupra noastră dragostea Lui, bucuria Lui. Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostrusă ne umple inimile şi sufletele însetate iubire!

Vă aştept în continuare să-mi fiţi alături în acest proiect minunat Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi împreună să aducem lumină, speranţă şi bucurie miilor de oameni din jurul nostru care se află copleşiţi de întunericul acestei lumi depărtate de Dumnezeu, lume care L-a scos afară din ea pe Dumnezeu şi L-a răstignit.

Cred că Domnul se va ţine de cuvânt şi va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi cu El „vom trece prin foc şi prin sabie şi vom ajunge la odină” în Împărăţia cerească.
Dar ca să putem să stăm acolo în Rai, e nevoie să exersăm aici modul de vieţuire de acolo. aici exersăm să ne purtăm aici ca şi cum am fi acolo. astfel, moartea va fi o trecere întru continuarea unui mod de vieţuire deja învăţat.

Aşa să ne ajute Doamne!

Vă îmbrăţişez cu dor şi drag mult!

Doamne, ce lumină s-o făcut!

Dragilor

azi dimineaţă am avut o uimire înţelegătoare!

Şi iată cum:

Azi e ziua în care ni se ridică gunoiul. Aveam prin curte tot felul de chestii, plasticuri, cartoane, tot felul de mizerii. Unele erau puse acolo grămadă, altele împrăştiate. Am început să le adun şi să le pun, selectiv, în saci şi în pubelă. Am avut ceva de lucru! Am scos pubela şi sacii la poartă, apoi am măturat încă odată toată curtea.

Când am terminat totul, am dat să urc pe scări în casă, dar m-am întors să privesc curtea şi atunci am avut aşa o uimire şi, fără să vreau, am exclamat: „Doamne, ce lumină s-o făcut!” şi m-am gândit că aşa e şi cu sufletul: adun, adun tot felul de chestii, ba un cuvânt greu, ba o privire mai nuştiu cum, ba o întâmplare neplăcută.. le strâng acolo şi în ritmul acesta nebun în care îmi duc viaţa, nu am răgaz să fac curat şi fără să bag de samă, sufletul e umbrit, chiar sufocat. Dar vine o vreme, un timp în care conştientizez şi începem să fac curat şi cer iertare şi primesc iertare şi dau iertare şi atunci începe să se facă lumină, tot mai multă lumină şi vine încet bucuria. Şi o nouă înţelegere a lucrurilor…

Aseară, în timp ce citeam acest articol http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/482 , mi-am adus aminte că numai mama îmi spunea Doiniţa. Aşa m-a uns la inimă numirea maicii „Doină, Doiniţă…!”. Şi m-am gândit la mama…şi pentru că soţiorul meu minunat era lângă mine şi, deşi îi promisesem că nu-l mai întrerup de la lucru, i-am citit şi lui acest articol, pe care i l-am scris maicii Siluana în anul 2006 şi apoi i-am spus: „Cât mă bucură cum mă numeşte maica…! Mă gândesc la mama …O ce bine ar fi fost să fi putut să vorbesc cu mama cum vorbesc uneori cu mama ta..! Uite, ieri am vorbit cu ea şi a înţeles…”.

După ce i-am spus soţiorului asta, m-am înfiorat… şi am gândit: „Doamne, de ce mai am resentimente faţă de mama? Oare pentru că nu am iertat-o definitiv…sau încă rana nu e vindecată complet…”.

Da, încă mai e nevoie să mă mai rog pentru mama…

Acum, însă, renunţ pentru totdeauna la pretenţia şi dorinţa mea ca trecutul să fi fost altfel…

Îmi accept trecutul aşa cum a fost şi îl binecuvintez pe Dumnezeu că a îngăduit să mă nasc şi îi mulţumesc mamei că m-a primit şi m-a adus la lumina acestei vieţi.

MAMA SI TATA 10947583_676448435799970_154975012_n

Vă mulţumesc, dragii mei părinţi, că m-aţi născut pe acest pământ!

Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dăruit „lumina cea adevărată”!

Ooo, cât de neputinsioşi suntem noi oamenii!

Mă gândesc la relaţia mea cu proprii copiii… Poate, fără să vreau şi fără să-mi dau seama sau poate din nepăsare…, îmi rănesc emoţional proprii copii. Dar ce de bine este că L-am aflat pe Doamne, Vindecătorul meu minunat!

Doamne miluieşte-ne şi vindecă-ne! Îţi mulţumesc pentru această înţelegere ce mi-ai dăruit-o aseară şi azi şi Te rog, iartă-mi nedesăvârşirea şi ajută-mă să cresc sufleteşte şi duhovniceşte dimpreună cu soţiorul şi copilaşii noştri!
Îţi mulţumesc. Fii binecuvântat, Dumnezeul meu!

Fii binecuvântat şi tu, cititorule drag, suflet minunat!

Si ei n-au priceput nimic

Dragii mei dragi

astazi am ajuns si eu la citirea Sfintei Evanghelii. Mantuitorul le-a prevestit din nou ucenicilor ca va patimi, dar ei nu-au inteles despre ce vorbeste.

Parintele nostru drag, Pr. Vasile Mihoc, ne-a spus ca ucenicii erau ca niste copii in preajma Domnului, erau bucurosi si fericiti sub grija Lui si nu banuiau ca i s-ar putea intampla ceva rau Domnului, nu pricepeau ca Domnul le vorbeste ca va patimi. Domnul nu i-a certat ca n-au inteles, dar totusi, spune Parintele, parca lipsea ceva, ei trebuiau sa inteleaga, Apostolii trebuiau sa fi fost mai curajosi…

Patimile Domnului ii prinde pe Apostoli nepregatiti, de aceea ei si fug, se risipesc in noaptea Patimilor, se ascund de frica.

Asa si noi, a continuat Parintele, suntem ca niste copii nepriceputi, uneori. Domnul ne vorbeste, ne preversteste multe prin evenimentele din viata personala, dar noi nu pricepem, suntem adesea neintelegatori.

Dar sa nu fie! Sa fim atenti si intelegatori, pentru ca iesirea din lumea aceasta sa nu ne ia prin surprindere.

Dragilor,

cand eram in liceu, Parintele meu indrumator de atunci imi tot spunea: nimic nu e intamplator, dar eu nu pricepeam mai nimic ce vrea sa zica ca nu e nimic intamplator.

Tarziu, ascultand-o pe maicuta mea Siluana, am priceput mai multe.

Domnul ne vorbeste prin fiecare miscare a noastra si a semenilor: Faci ceva rau semenului, imediat se rasfrange asupra ta, dar intr-un chip ascuns, uneori.

Uite spre exemplu, am gandit rau despre cineva apropiat care a cazut si si-a zdrobit piciorul ca nu se trateaza, ca nu mananca ce trebuie si apoi cum sa se faca bine? Si ce credeti ca mi s-a intamplat, nu inediat, ci dupa aproape jumatate de an?

Am calcat intr-un canal si m-am lovit la picior si nu l-am tratat, am zis ca trece fara tratament, dar iata ca de vreo 3 saptamani imi tot supureaza…

Ce suntem noi fara mila Domnului?

Ni se pare ca suntem mai grozavi decat altii, dar nu suntem. Si mare dreptate a avut psalmistul David cand a spus ca – desertaciune este tot omul, si mincinos e tot omul…

Indemnul care l-am primit azi de la Doamne este sa fiu mai cu bagare de seama. Cu frica si cu atentie sa pasim pe pamant si sa cerem pricepere sa intelegem semnele, atat ca sa ne ferim de raul ce poate sa ni se imtample din negrija sau neputinta noastra sau sa ni se intoarca cel ce l-am facut, cat si sa fim atenti la usile (oportunitatile de schimbare) care ni se deschid mereu inainte…

Noi putem schimba cursul lucrurilor daca il rugam pe Domnul sa repare greseala facuta, sa opreasca impanzirea raului pe care l-am facut din nepricepere.

Uitati spre exemplu:

mi s-a intamplat  sa spun ceva, cuvinte nepotrivite care au putut rani, care au putut sminti si persoana respectiva sa fie afectata si sa se departeze de mine si in momentul cand am constientizat si mi-am vazut partea de vina, l-am rugat staruitor pe Domnul sa repare greseala, sa stearga din minte cuvintele care le-am spus, povestea care i-am spus-o respectivei persoane, sa n-o spuna mai departe si sa ma ierte ca am gresit si sa faca ca respectiva persoana sa nu se departeze de mine.. Si am vazut minuni repetate. Am vazut cum Domnul restabileste relatiile, cum reface si vindeca, cum toate le face noi. Caci asa cum spunea Parintele Rafael Noica, toate se fac si se desfac in Duh. Si noi putem prin satelitul Doamne sa intervenim si sa oprim avalansa raului…

Multumim, Doamne, pentru aceasta posibilitate care de atatea ori m-a salvat din neagra deznadejde in care m-a aruncat Satana dupa ce am gresit.

Mare binecuvantare avem cu iertarea, atat a noastra, cat si a aproapelui! Pur si simplu se rup toate, si toate uneltirile celui rau se risipesc.

Nu e atat de grav sa gresesti, la urma urmei a gresi e omeneste, dar ceea ce e cumplit, e starea de dupa si asta o manipuleaza foarte subtil Satana.

Ganditi-va la Sfantul Apostol Petru, daca ar fi dat curs deznadejdii care a intervenit dupa ce L-a vandut pe Domnul, s-ar fi sinucis. Dar, nu. Atunci cand a inteles ca a gresit, ca s-a lepadat de Domnul, el a plans cu amar si si-a cerut iertare si Domnul L-a incredintat de iertare atunci cand l-a intreabat de 3 ori daca Il iubeste.

Uitati alt aspect:

Imi plac foarte mult merele si s-a intamplat sa manac seara si 6-7 mere. Uneori am mancat compulsiv, ca sa-mi refulez o problema emotionala si am mancat repede si agitata si dupa 30 de minute am simtit greu in trup, am simtit ca ma fac ca un balon si atunci a venit potrivnicul, diavolul, si mi-a spus: esti un dobitoc, tu care inveti pe altii despre cum sa manace sanatos, ai mancat atatea mere! Si o stare de deprimare a inceput sa incolteasca, si mustrare de constiinta, dar imediat mi-am revenit si mi-am zis:

Da asa este, am mancat ca un purcelus, dar tare bune au fost merele! Multam, Doamne! Si pe data raul s-a risipit si Domnul m-a primit intru bucuria Lui si incet, incet am inceput sa scad numarul merelor mancate la o masa…

Suntem ai Domnului, asa neputinciosi si nepriceputi cum suntem. Si Domnul ne iubeste si ne asteapta sa crestem si sa pricepem, asa cum i-a asteptat pe Sfintii Apostoli.

Important este sa deschidem ochii si sa vrem, sa vrem sa crestem langa Domnul si sa intelegem care este voia Lui pentru noi. Si El ne-o descopera, dar e tainic si e nevoie sa tacem, sa facem liniste si lumina, ca sa auzim si sa vedem…

Fiti binecuvantati!

Foc am venit să arunc pe pământ!

Dragii mei

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc cele ce am primit azi la Biserică, ca bucuria mea să fie deplină. Astăzi, s-a citit o Evanghelie pe care am auzit-o de multe ori, dar Părintele meu ne-a dezvăluit un înţeles nou, nemaintâlnit până acum.

Pentru ca să înţelegeţi desăvârşit, vă transcriu aici Evanghelia zilei şi apoi cuvântul Părintelui nostru Vasile Mihoc, de la finalul Sfintei Liturghii, încheiind cu o meditaţie personală:

Zis-a Domnul:

„Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, şi judecătorul să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban”.

La sfârşit Părintele meu a spus:
Evanghelia de astăzi de la Luca capitolul 12 îi nedumereşte pe unii.
Mântuitorul spune în această Evanghelie: „Foc am venit să arunc pe pământ”, referindu-se la focul Duhului Sfânt. Un foc curăţitor, dar care este şi un foc al judecăţii.

Dar Mântuitorul adaugă: „Trebuie însă să mă botez cu un botez şi sunt nerăbdător să primesc acest botez. Se referă la botezul morţii Sale pe cruce. Focul Duhului Sfânt este aprins pe pământ, este aruncat pe pământ, ca rod al jertfei Mântuitorului de pe cruce. Şi acest foc nu aduce pace în sens lumesc, de aceea Mântuitorul spune mai departe,”că n-am venit să aduc pace pe pământ”. Nu o pace a păcatului, o pace a lumii, o pace a îngăduinţei celui rău.

Vedeţi, astăzi, se propovăduieşte o astfel de pace. O pace în care toate să aibă loc, toate necurăţiile, toate păcatele, toţi au loc, toţi sunt buni. Dar Mântuitorul spune că a venit să aducă război, război împotriva păcatului, un război care îi împarte pe oameni, chiar şi pe casnici. Că spune Mântuitorul mai departe: „se va dezbina tatăl împotriva fiului..”, deci chiar în familii apare această luptă odată ce s-a aprins focul acesta al Duhului Sfânt care nu poate suferi păcatul, care exercită această judecată asupra păcatului. Mântuitorul spune în Evanghelia de la Ioan că „Duhul Sfânt va vădi lumea de păcat şi de judecată; de nedreptate şi de judecată”.

Asta face Duhul Sfânt. El este foc şi lumină şi această lumină arată răul aşa cum este el, în toată hidoşenia lui. Şi atunci apare lupta. Despre asta vorbeşte Mântuitorul aici. Vorbeşte în cuvinte foarte tari, despre jertfa Lui şi despre roadele jertfei Lui, care înseamnă această luptă împotriva păcatului pentru curăţia lumii, pentru înnoirea lumii.

Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu. Fără această curăţire a lumii prin această luptă pe care credincioşii trebuie s-o ducă prin puterea Duhului Sfânt, nu există Împărăţie a lui Dumnezeu în sensul biblic al cuvântului”.

Dragii mei

În timp ce îl ascultam pe Părintele, mi-a venit un gând: există oameni care înţeleg greşit acest foc şi această luptă despre care se vorbeşte aici. Eu însămi am înţeles greşit. Unii cred că sunt chemaţi să lupte cu lumea, cu oamenii lumii şi să-i anatematizeze… şi de aici tot felul de agitaţii şi mişcări în afară, gen cipuri sau alte chestii.., neîngrijindu-se de propriile păcate şi vicii. Dar Mântuitorul se referă aici în primul rand la lupta pe care e nevoie s-o ducem permanent cu noi. Nu avem treabă cu lumea, ea îşi are cursul ei, nu putem schimba lumea, ci putem să ne schimbăm pe noi, fiecare, câte unul pe rând. Putem să nu permitem lumii să ne stăpânească în inimă prin lucrurile ei, aceasta e ocupaţia principală, nu să ne agităm pentru lucruri exterioare. Atâta vreme când în biserică e Sfânta Liturghie şi tu dai mesaje de refuzare carduri, a cui lucrare e aceasta…?

Dragilor,
să ne unim cu Lumina şi întunericul nu ne va cuprinde!
Dar dacă ne risipim în afară, de unde energie pentru lucrul din interior?
Să ne umplem de lumină şi întunericul nu va avea loc, va fugi. Nu-i nevoie să ne luptăm cu el, căci oricum e mai bine pus la punct cu lupta decât noi.

Să ne apropiem de Doamne şi răul va fugi. Nu zice oare Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de Hristos? … Şi eu adaug: oare cardurile?..Nu, ci propriile patimi.

Doamne miluieşte-ne şi fă-ne lumină! Aprinde Tu acest foc şi arde spinii tuturor fărădelegilor mele!
Fiţi binecuvântaţi, dragilor!

Sărbătoarea Rusaliilor dimpreună cu Oastea Domnului la Sibiu

Minunat eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale!
Pe lângă atâtea daruri primite, iată încă unul!
Deşi mă aflu de câţiva ani aci în Sibiu şi am auzit despre Oastea Domnului, care mereu şi-a ţinut Adunarea ei anuală la mormântului Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul ei, nu m-am apropiat atât de mult ca în anul acesta. De ce?
Nu-mi place să fac parte din organizaţii şi asociaţii.
Dar astăzi mi s-a limpezit o întrebare pe care mi-am pus-o în urmă cu 20 de ani.
Astăzi, în duminica pogorârii Sfântului Duh am trăit şi am înţeles o lucrare minunată în Ortodoxie: lucrarea duhovnicească din jurul Păstorilor noştri, lucrare care se transmite şi se amplifică peste veacuri.
Anul acesta mi-a venit un gând să particip şi eu la manifestările Adunării Oastei Domnului din ziua Rusaliilor. Dar pentru ca nu cumva gândul să fie străin, am luat binecuvântare de la Părintele meu, Pr. prof. Vasile Mihoc.
Astfel m-am dus cu sfială şi respect, atentă la oamenii aceştia care se numesc pe ei ostaşi ai Domnului., să-i văd de aproape, să-i ating şi să spun: este adevărat!
Sâmbătă am povestit un piculeţ la sediul Asociaţiei cu câţiva fraţi şi surori. M-am bucurat cu ei şi am mâncat cu ei „smerindu-mă” şi gustând din sarmalele „de dulce”, cărora le-am găsit o hibă (erau piperate bine – „ca să fie pe gustul tuturor!”- mi-a zis o soră din bucătărie . Desigur că nu m-am putut abţine să nu dau bucătăreselor lecţii de gătit sănătos. Dar apoi mi-a părut rău şi mi-am zis: „Ei asta-i bună! După ce ai primit sarmale gata făcute şi ţi-ai făcut pofta, îndrăzneşti să comentezi. Dar nu-i bai cu comentatu, căci mi-a pierit pofta de sarmale îndată ce am simţit pişcăceala piperului. Am păţit şi eu ca vulpea din poezia în care ursul o ameninţă pe vulpe că-i dă „fiertură de piper, până poftele îi pier” şi bine c-am păţit, ca să nu mai poftesc idei şi tradiţii şi forme culinare…),
iar duminică am plâns cu ei la depunerea legământului unora dintre fraţi.
Sunt oameni simpli ostaşii Domnului. Sunt minunaţi!
Privind duminică mulţimile ce curgeau spre mormântul Părintelui Iosif, mi-am amintit de mulţimile, pe care le-am văzut în urmă cu 20 de ani, urcând şi coborând din cimitirul mănăstirii Agapia, de la mormântul Părintelui Nicodim Măndiţa şi atunci am înţeles lucrarea aceasta minunată care nu se poate cuprinde în cuvinte, ci se trăieşte.
E uimitoare această lucrare a Părinţilor! Ei au sădit şi roada lor creşte. Ea rămâne peste ani şi se transmite din generaţie în generaţie.
Privind grupurile de tineri ostaşi, a încolţit în mine nădejdea că neamul nostru românesc şi creştinesc nu va pieri. Dacă acei tineri sunt lumină acolo unde trăiesc, e nădejde.
Cu toţii suntem chemaţi să fim lumină şi, aşa după cum spunea şi Părintele meu astăzi după Sf. Liturghie, „să fim sarea lumii, să dăm gust lumii”, că de nu, vrednici suntem să fim călcaţi în picioare de oameni.
E minunată Ortodoxia, dar nu e comodă! Ea implică jertfă şi dăruire şi asta nu suntem dispuşi s-o facem întotdeauna.
Suntem slabi şi netrebnici, numai Domnul poate să facă lucrarea lui în noi. El ne îndeamnă mereu: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.
Cu domnul şi în El putem spune: „Toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte!” Fie Doamne mila Ta spre mine şi spre noi toţi! Amin.
Apreciez Oastea Domnului şi am profund respect pentru ostaşii Domnului, mai ales pentru cei tineri. Ei sunt un exemplu că se poate încă trăi frumos cu Hristos în condiţiile actuale.
Mulţumesc! Mulţumesc Mulţumesc!
Slavă Ţie Doamne!