Arhive etichetă: Maica siluana

Astăzi este ziua mea!

Salutare, dragilor!

Astăzi, 23 aprilie, este ziua mea, ziua bibliotecarului! Tot astăzi este și ziua prietenelor mele, cărțile!

Vă invit să vă bucurați dimpreună cu noi!

Iată-ne!

CU TEANCUL DE CARTI PE MASA

Astăzi, am avut ședință foto cu câteva dintre vedetele mele:

Sfânta Scriptură (Biblia)? Cartea de căpătâi

DSC_0012

Cartea Bunicuțului

DSC_0018.jpg

Cărțile care m-au învățat BUCURIA

DSC_0023

DSC_0048

Cărțile care mi-au adus lumină în hățișurile relației de cuplu

DSC_0070

Cele două cărți despre sănătate

DSC_0097

Istoria în limbaj de poveste

DSC_0035

Și cartea Maicii Gavrilia care-mi odihnește sufletul

DSC_0055.jpg

Cartea de bucate binecuvântate

DSC_0104.jpg

Încărcat c-un sac de… Cărți (caş),

Un măgar urca pe… Scară (coastă)

DSC_0117

Să se ducă la … mansardă (oraş) –

Când, gonit de vreo năpastă,

Coborând haihui urcuşul,

Sare-n drum un iepuraş!

Se opreşte măgăruşul

Şi sfârşit de-atâta cale,

Zice cumpănindu-şi sacul:

DSC_0119

– Greu la deal!

– Ba-i greu la vale,

Că mă duc de-a berbeleacul!

Greu la dea și greu la vale, de Otilia Cazimir)

DSC_0003.jpg

CITESTE

Te aștept la bibliotecă

IMG_20171222_132541

 

Două porţii mari, mari îngurgitate şi rumegate azi

Dragilor

Mare binecuvântare este pentru mine şi mare uimire uşurinţa cu care am acces la răspunsuri.

Azi, căutând răspunsuri la subiectele ce mă interesau, am găsit două articole mari şi late din care am înfulecat cu lăcomie bucăţile cele mai faine, pe care apoi le-am şi subliniat.

Primul material găsit m-a condus la următorul, pe care l-am găsit dând căutare ce înseamnă „lumea secularizată”

I: LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

Maica Siluana:

Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la această constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi.

Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”

Nu-i spun lui Dumnezeu:

„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.

Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”.

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar.

Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.”

Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine.

Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel.

Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neurotransmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.

Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte, trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase.

Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.

Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii.

Aceasta este coborârea în iadul din mine: conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă.

Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii.

Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua (Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea și decantarea apelor impurificate provenite dintr-un număr mic de gospodării).

Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe.

Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa miroase… şi eram îngrozită. Ziceam:Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”.

Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă.

Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui.

Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe„, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles.

Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el.

Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu.

Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine.

Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi.

E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea.

De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…

Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.

Pr. S.V.: Care este Iubire?

M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg.

Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia.

Acest „afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.

Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, recomand să folosească şi din înţelepciunea seculară.

De exemplu:

sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu.

Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea (ale terapeuţilor) care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvinte care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum.

Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează (şi înţelegi apoi mai bine şi pe Sfinţii Părinţi, n.n!) . Vă recomand din toată inima să folosim terapii.

Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt dependenţi de pornografie?

M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependenţe.

Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l conducă spre biserică şi spre rugăciune.

Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici anonimi care la noi în ţară devin ortodoxe…

Pr. S.V.: Crucea albastră.

M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă biserică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru dependenţi de violenţă, dependenţi de afectivitatea altcuiva…

Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oameni de astăzi sunt stresaţi…

M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îmbete.

Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…

M.S.: Se identifică prin multele

Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…

M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat„. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză!

Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lingura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie…

Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata.

Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.

Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru dacă punem înainte cuvântul „Doamne”…

M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

Articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad

Şi materialul al doilea:

SUNTEM CHEMAŢI SĂ MĂRTURISIM ÎN ACEASTĂ SOCIETATE SECULARIZATĂ

(Articolul: A mărturisi într-o societate secularizată, Olivier Clement)

Ce este secularizarea?

Descriere sumară

Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii: politic, social, cultural, în raport cu religia crestină.

Astăzi, domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat creştine.

Nu există o autoritate sau o ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu.

Ştiinţa şi filozofia nu mai sunt „slujitoare” ale teologiei.

Cultura seculară este o cultură multiplă, heterogenă, o cultură în care nu se poate realiza o ierarhie a cunoştintelor într-un sistem unificat şi autoritar. Fiecare cunoştinţă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci. Pentru aceeaşi realitate, pot să existe mai multe abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unică.

Aşa pare să fie modernitatea noastră: critică cu sine prin esenţă, niciodată sigură pe bazele sale – după cum nici pe cuceririle sale -, muncită de o dinamică tot timpul în lucrare, de o vie heterogenitate care e în acelaşi timp izvor de tensiuni şi secret al forţei sale de cucerire.

Auschwitzul (denumirea germană (pînă în 1945) a oraşului polonez Oswiécim, în apropierea căruia hitleriştii (adepţii lui Hitler (1889-1945), un conducător german care a creat doctrina naţional-socialistă întemeiată pe pangermanism şi rasism. Hitler a instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta şi a promovat o politică externă agresivă, răzbunătoare, care a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi a supus aproape toate ţările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor). au organizat un lagăr de concentrare şi exterminare. Astăzi, poţi vizita Auschwitz-ul. Iată ce spune spune, Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau: „Ce este Auschwitz pentru mine? Nu este doar o lecţie de istorie. Este modul  în care poţi vedea cea mai neagră parte a fiinţei umane. Noi acum ştim, ştim foarte  bine ce s-a întâmplat. Dar, nimic nu este dat pentru totdeauna. Trebuie să fim conştienţi de pericolele şi provocările viitorului. Rememorarea nu priveşte doar trecutul, ne leagă şi de viitor”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/70-ani-eliberare-ce-nseamn-auschwitz-ul-ast-zi-0), Gulagul (organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale şi naţionale. Sistem concentraţionar sau represiv în URSS şi în ţări cu un regim totalitar), perestroika (doctrină ideologică, iniţiată de Mihail Gorbaciov (între anii 1985-1991), care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, de restructurare a sistemului sovietic, prin pluripartitism, proprietate privată, economie centralizată, de piaţă etc.; Perestroika = restructurare) au ucis marile mitologii ale politicii şi ale Istoriei.

Astăzi, se poate să vorbeşti, să cauţi, să te întrebi fără a fi marginalizat sau dispreţuit, chiar dacă eşti creştin! Totul este deschis.

Originile

Secularizarea este un proces istoric lung si complex, în care se pot totusi decela doi factori fundamentali:

  1. Venirea ratiunii instrumentale din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea.

Ratiunea instrumentalã implicã o nouã raportare la realitate. Ea vrea nu doar sã cunoascã raporturile dintre lucruri, cum o fãcea gândirea anticã în dependenta sa de ratiunea speculativã, ci, mai mult, ea vrea sã le si utilizeze; nu doar sã cunoascã natura, dar sã o si transforme, sã si-o aproprieze. Max Weber vorbeste în aceastã privintã de „dezvrãjirea lumii”. Lumea vrãjitã este aceea care se scaldã în mister: de exemplu trupul „templu al Duhului Sfânt”. Lumea dezvrãjitã, aceea pe care o descoperã mecanica: cum este trupul sub scalpetul chirurgului.

  1. Traditia biblicã, iudeo-crestinã, care a permis trecerea de la rationalitatea greacã – care vroia sã descopere si sã contemple ordinea universului – la ratiunea experimentalã si instrumentalã.

Iudaismul a pregãtit dezvrãjirea lumii prin povestirea creatiei în Facere si prin lupta profetilor împotriva idolatriei.

Dumnezeu creazã totul prin Cuvântul Sãu. El nu este înnecat în natura sacrã, în prostitutia sacrã si în extazul sexual. O distantã infinitã se introduce între creat si necreat. Autonomia realului, consistenta sa proprie, se afirmã. Ea este încredintatã responsabilitãtii omului, care, supunând natura, dupã porunca lui Dumnezeu, nu devine un rival al Acestuia, ci se manifestã pe sine ca si chip al Lui.

Când Iisus spune: „Împãrãtia Mea nu este din aceastã lume” si „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, El elibereazã câmpul secular de o înglobare religioasã imediatã si deschide drum libertãtii spiritului. (…)

Astfel, secularizarea este fiica Atenei si a Ierusalimului, a contemplãrii ordinii cosmice si a liberei slujiri a fratilor. Tocmai pentru acestea crestinismului nu-i este fricã de secularizare: el poate sã o înteleagã din interior, poate sã se fereascã de excesele ei si sã o orienteze altfel.

  1. c) Efecte – Secularizarea va fi durabilã. Este o transformare a relatiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. Eliberarea de sub stãpânirea clericalã a permis prodigioase explorãri – de la quark la quasar -, prodigioase creatii – între care cea mai remarcabilã este fãrã îndoialã muzica occidentalã -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, si a omului, pe de altã parte. (…)

Dar secularizarea are si efecte ambigue, si încã redutabile. Civilizatia de productie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentalã, în momentul în care tinde sã asume toate experientele umane ale timpului si spatiului, destructureazã celelalte culturi si, în final, chiar propria sa mostenire. Dezvoltarea ratiunii instrumentale dezintegreazã marile referinte simbolice – mã gândesc mai ales la raportul dintre masculin si feminin (aici semnalul destructurãrii este fãrã îndoialã banalizarea homosexualitãtii), sau la raportul paternitate-filiatie (semnul fiind aici nostalgia incestului).

 

În mod cert, marile institutii religioase, Bisericile, sunt si ele afectate de secularizare si de pierderea referintelor simbolice. Se constatã cã ratiunea experimentalã nu poare rãspunde marilor interogatii ale omului, cele înaintea vietii si a mortii, a iubirii si a frumusetii. Si-atunci, asistãm la o reîntoarcere ambiguã a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosierã, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spiritualã a gnozelor si a sectelor. Hiperindividualism de «spiritualitãti» de origine californianã, într-o continuã fãrâmitare. Deliruri fuzionale de secte si de mistici de resorbtie, în care se cautã refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. „Vibratii”, „energii”. Stranii transpozitii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un linistitor voaiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigreazã (fãrã numai – în India – Absolutul, care se joacã cu sine însusi), iar „roata existentelor” este în realitate o roatã a iluziilor. Midiniste, savanti, oameni politici consultã vizionari si astrologi…

 

Aceastã reîntoarcere a religiosului, asa împestritat cum este, prezintã trei trãsãturi majore: este un scientism al invizibilului, o negare a persoanei si, în fine, o revoltã împotriva unui crestinism degenerat. (…)

  1. Crestinismul într-o societate secularizatã

Secularizarea eliminã un anumit tip de prezentã crestinã, si anume pe acela al dominãrii, al unificãrii autoritare sub egida credintei, al controlului a toate. (…)

Astãzi, nucleul de energie spiritualã a cãrui izbucnire a fãcut posibilã aparitia modernitãtii se epuizeazã. Crestinii pot, cu o smeritã fortã, sã provoace, sã determine un anumit sens, un anumit foc, a anumitã luminã. Dacã ei nu o fac, dacã ei nu vor sti sã-si gãseascã locul în societatea secularizatã, aceasta va însemna abandonarea ei în mâinile pseudo-religiilor pe care le-am evocat mai sus.

Cum poate credinta crestinã sã fie pezentã în aceastã societate?

Iatã cum: promovând gratuitul, neasimilabilul; situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime; printr-o anume vizibilitate, discretã.

  1. Promovând gratuitul, neasimilabilul

(…) Într-o societate în care totul se schimbã, pericolul este acela al uniformizãrii; (…)

Cea mai mare provocare cu care se întâlnesc astãzi Bisericile nu este ateismul, ci indiferenta.

Dacã deci religia are un sens în societatea modernã, acesta este de a promova gratuitul, neasimilabilul. Simone Weil, în L’Enracinement (Înrădăcinarea), se ridica împotriva unei educatii în care totul poate fi absorbit, asimilat, redus, banalizat. O educatie de acest tip, spunea ea, riscã sã stingã în om orice energie. Dimpotrivã, o educatie autenticã este aceea care-l pune pe om în fata ireductibilului, în fata a ceea ce nu serveste la nimic dar lãmureste totut, în fata gratuitului, a frumusetii. Ori, religia ne pune în fata unei realitãti gratuite, lãmuritoare, secretã în chiar evidenta sa, o realitate care se cere a fi contemplatã, si nu asimilatã.

Anume în aceasta stã puterea antropologicã, socialã a religiosului: el ne prezintã nu un Dumnezeu util, consumabil, ci un Dumnezeu gratuit, si, prin aceasta, izvor de izbãvire; el ne restituie sensul existentei ca celebrare, ca sãrbãtoare. (…)

criza limbajului din societatea noastră

Pentru Ortodoxie, lauda liturgicã – interiorizatã prin trezvia inimii – si sfintenia ca singura libertate veritabilã – aceea de a iubi cu adevãrat – sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu înceteazã sã se înnoiascã. Mãrturisirea învierii prin sãrbãtoarea liturgicã si prin bucuria si compasiunea pe care la rãspândeste omul duhovnicesc – nu sunt oare acestea singurul mijloc de a stârpi din rãdãcinã deriziunea si indiferenta? (…)

Rãmâne mãrturia frumusetii, a importanţei crescânde a icoanei (…) Icoane, chipuri în care frumusetea nu mai este o frumusete de seductie sau de posesie, ci una de comuniune. (…)

Si, în mod cert, dorirea religiosului trebuie provocatã de o propunere: „Cum vor auzi ei [mesajul] dacã nimeni nu îl proclamã?” întreabã Sfântul Pavel (Rom.10, 14). Propunere astãzi inseparabilã de libertate: „Dacã vrei sã vii la mine, vino, urmeazã-mã”. Propunerea se prezintã sub semnul gratuitãtii. O libertate se adreseazã unei libertãti.

  1. b) Situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime. Societatea noastrã cautã o eticã, pentru a limita atât totalitatrismul politic de ieri cât si totalitarismul tehnologic de mâine. (…)

Biserica, în mod sigur, nu are un rãspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebãri (cu prinire mai ales asupra biotecii, n.n). Ea nu poate lansa interdictii fãrã ca încãrcãtura lor existentialã sã fie bine înteleasã. Dar ea poate provoca o reflectie în societate, poate sã aminteascã sensul iubirii, taina copilului.

Ea poate sã punã în gardã societatea contra fatalitãtii tehnocratice, care duce la barbarie considerând cã tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie sã si fie realizat. Ea trebuie sã aminteascã societãtii noastre cã nu va putea exista fãrã traditii etice, cã traditiile eveiascã, greacã, crestinã ne-au format simtul persoanei. Si, fãrã îndoialã, e de datoria crestinilor, îmbolditi de Bisericã, sã dea exemplul unei vieti de familie stabile si linistite.

  1. Încã mai profund, problema care se pune este cea a legitimitãtii existentei însãsi. „Mã omor pentru cã viata nu are sens”, scriu niste studenti. Sigur, rãul se exprimã din greu în injustitie, în opresiune, în minciunã si în hipnozele colective. Trebuie fãcut tot ce se poate pentru a-l reduce, pentru a-l limita. Cu toate acestea, descoperim cu din ce în ce mai multã evidentã cã tesãtura existentei este nu doar sifonatã – ceea ce s-ar putea usor aranja cu fierul bine încãlzit al retetelor umane -, ci în mod iremediabil ruptã. Prin rupturã vine nihilismul, acest «în afarã» al tuturor religiilor, unde se protãpeste în protectia jalnicelor si precarelor plãceri.

Si-atunci, vine întrebarea noastrã: aceastã rupturã se deschide spre neant sau spre iubire? Aici crestinul dã mãrturie: rãul ne face sã întelegem cã nu suntem doar din aceastã lume; iar Dumnezeu ne atinge în rãu pentru a face din noi fiinte ale învierii. Plin de aceastã încredere, plin de aceastã putere, credinciosul luptã fãrã sã se descurajeze împotriva oricãror forme de moarte în culturã si în societate. El afirmã caracterul ireductibil al omului si faptul cã omul este în mod ontologic iubire. El înmulteste comunitãtile eclesiale ca o contagiere de comuniune. (…) Credinciosii îndrãznesc sã spunã cã Altundeva-ul rupe finitudinea si face sã izbucneascã în aceastã lume aparent închisã o fortã bunã, o viatã neamestecatã de moarte, o dragoste neamestecatã de urã. Credinta devine binecuvântare a vietii. Si e mai presus de orice îndoialã cã tocmai de aceastã binecuvântare are cel mai mult nevoie societatea noastrã.

  1. În ceea ce priveste Statul, crestinii trebuie sã aibã un rol demistificator si eliberator. Religia nu are ce încerca sã domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta sã se tinã de functia ce-i este proprie si sã nu-si depãseascã limitele. Functiunea Statului – pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev – nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea sã devinã un infern. (…)

Împotriva unui laicism care marginalizeazã Biserica si face din religie o afacere pur privatã, crestinii au datoria sã favorizeze o autenticã laicitate, adicã un autentic pluralism, în care Bisericile, dar si iudaismul si islamul, sã-si gãseascã locul lor, un loc de parteneri recunoscuti si a cãror pãrere este solicitatã. Într-o societate cu adevãrat pluralistã se va auzi vorbindu-se de Biblie în scoli – altfel mostenirea noastrã culturalã va deveni de neînteles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Pãrintii Bisericii în studiul gândirii. Statul nu mai are a se proteja – ca în trecut – de un clericalism militant; el poate recunoaste religiilor o functiune socialã si educativã. (…)

Astfel, societatea secularizatã, marcând sfârsitul clericarismului, poate sã devinã pentru Biserici locul unei strãluciri dezinteresate, în acelasi timp fecundã si periculoasã – cãci parteneriatul, dacã vrea sã fie profetic, poate deveni si contestatar. Crestinii, renuntând la putere si la violentã, pot sã devinã slujitorii sãraci si împãciutori ai Dumnezeului crucificat care întemeiazã libertatea persoanei; pot sã fie garantii credintei celorlalti, si de asemeni garantii celor care nu au credintã dar creeazã, uneori cu deosebitã smerenie, frumusete si bunãtate; pot sã fie gardienii omului deschis, într-o culturã deschisã. Cum? – Afirmând cu calm – si chiar pentru cã afirmã – cã Hristos a biruit moartea si iadul pentru toti, cã orice om poartã în el întreaga umanitate si cã e – prin chiar aceasta – unic, cã Biserica este potirul din care curge, „pentru viata lumii”, bucuria învierii.

  1. O discretã vizibilitate

Este esential pentru credinta crestinã de a se siboliza social. Cãci ea este o religia a întrupãrii, a Invizibilului întrupat care «în-semneazã». (…)

În biserici se gãsesc icoane si fresce de o mare frumusete, în fata cãrora poate fi adus un prieten, un cãutãtor al lui Dumnezeu, spunându-i: Vino si vezi. (…)

E important sã existe semne care sã fie prezente în mass-media. (…) Societatea noastrã este o mare consumatoare de semne, care însã se erodeazã prin uzaj. Trebuie deci ca, din timp în timp, sã se inventeze câte un semn scurt, dar nou si puternic. (…)

Si, fãrã îndoialã, trebuie pãstratã o mare suplete, ca aceste semne sã rãmânã semnificanti. Cu alte cuvinte, ele trebuiesc întotdeauna raportate la cel care face semnul, Hristos.

III. Sarcini teologice

  1. a) Prima problemã: abordãrile mesajului, adicã posibilitatea de a-l face inteligibil contemporanilor nostri. Altfel spus: pre-comprehensiunea mesajului.

Semnele utilizate de crestinãtate în alte timpuri – „pedagogia fricii”, explicarea rãului ca bãtaie a lui Dummnezeu, dovada prin unanimitate („Crestinismul este adevãrat pentru cã toatã lumea este crestinã, chiar si împãratul”, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei) -, ei bine, aceste semne nu mai semnificã, nu mai sunt semnificative astãzi.

Si-atunci, de unde sã se porneascã, dacã nu de la omul însusi, de la om ca mister, deschis tainei prin aceste situatii limitã, care sunt iubirea, frumusetea si moartea?

În mai multe tãri ortodoxe din Est s-a realizat, în acest secol, o experientã prodigioasã. Nici conditionarea prin propagandã, nici câmpurile concentrationare, nici spitalele psihiatrice speciale n-au reusit sã-l reducã pe om. Întotdeauna oamenii au refuzat sã capituleze. Capabili nu doar de demnitate, ci si de o bunãtate dezinteresatã. Acelasi lucru, dar mai discret, s-a întâmplat si în societatea occidentalã: mai multi decât s-ar crede sunt acei care nu se abandoneazã idolilor banului, consumului, reusitei, hedonismului, cei care cautã linistea, retragerea, prietenia, slujirea dezinteresatã, contactul cu natura.

Asa apare ireductibilul. De ce? Nu acolo ar trebui sã propunem, de o manierã vie si concretã, mai întâi – s-o spunem – în gol, tema chipului lui Dumnezeu?

Societatea secularizatã este o societate în care domneste, cel mai adesea, tãcerea asupra lui Dumnezeu. În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, sã vorbesti de Dumnezeu. S-a spus: pudoarea cu privire la Dumnezeu a înlocuit pudoarea cu privire la sex. Si încã mai mult decât pudoare, o veritabilã inhibitie: ceea ce ascetii nostri numesc „uitare” – un soi de somn spiritual, care poate fi foarte agitat, si pe care tehnicile mediatice, în momentele de odihnã, îl umplu cu vise prefabricate.

Atitudinea credinciosului, în aceastã opacitate a tãcerii, este fãrã îndoialã aceea de a refuza sã facã din credintã o ideologie; e aceea de a deveni diferit, cu smerenie, pentru a lãsa sã se înteleagã cã neantul nu este ultimul cuvânt; este, mai ales, pentru a relua o expresie de-a lui Kierkegaard, aceea de a încerca sã-i „aprofundezi” pe oameni „în existentã” printr-o autenticã culturã. Într-un cuvânt: sã-i trezesti – la angoasã si uluialã, la existenta ca interogatie. (…)

Ultimã apropiere a misterului: libertatea. Nu trebuie sã ne fie teamã de aceastã exigentã de libertate de care e muncitã societatea secularizatã si pe care ea o asmute împotriva ultimelor sechele ale clericalismului. Aceastã exigentã trebuie împinsã pânã la capãt, pânã la contestarea mortii, care deschide învierea, pânã la nerãbdarea oricãrei limite, care deschide revelatia, pânã la dorinta de a scãpa de orice sclavaj, care deschide sfintenia.

Astfel, putin câte putin, tãcerea devine un aspect al teologiei negative: lasã sã iasã un cuvânt care pãstreazã pudoarea, dar refuzã mutismul; un cuvânt care pãstreazã durerea, dar lasã sã fie filtratã lumina; departe de orice subtilitate rationalã scolasticã, un cuvânt de fortã smeritã si de frumusete împãrtãsitoare. Un cuvânt prin tãcere, prin durere, un cuvânt de bucurie si de libertate.

Strigãtul lui Dimitri Karamazov: „Dacã Dumnezeu va fi alungat de pe pãmânt, noi îl vom întâlni sub pãmânt!… Atunci noi, oamenii din subteranã, vom intona în mãruntaiele pãmântui un imn tragic Dumnezeului bucuriei. Trãiascã Dumnezeu si bucuria Sa! Îl iubesc!”

  1. Cea de-a doua problemã: asupra cãror puncte din mesaj sã insistãm astãzi?

Am aprofundat noi suficient, departe de teodiceele „prietenilor lui Iov”, cumplita realitate a rãului radical? Stim noi sã punem de acord – fãrã van concordism – lectura teologicã si lectura stiintificã a creatiei, prima vorbindu-ne de o conditie paradisiacã si de o dramã interioarã conditiilor actuale ale vietii cosmice, a doua spunându-ne cã moartea a existat cu miliarde de ani înaintea aparitiei omului?

Am depãsit noi suficient opozitia dintre o „teologie a slavei”, care restabileste prea repede lumea fatã de Fericiri, si o „teologie a crucii”, care uneori uitã învierea? Nu trebuie sã le identificãm? Si n-ar trebui sã rectificãm expresiile traditionale ale atotputerniciei lui Dumnezeu, fãrã sã cãdem într-un «kenotism» extrem care n-ar face altceva decât sã reia defunctele teologii ale „mortii lui Dumnezeu”? Dacã Cuvântul întrupat vine în propria sa absentã, adicã în moarte si în iad, dacã „Unul din Sfânta Treime”, cum zice liturghia bizantinã, moare omeneste pe cruce, apoi aceasta o face pentru a învia si pentru a ne învia, o face pentru a umple totul de lumina Sa.

Am arãtat noi cu adevãrat cã Crucea nu este un sacrificiu de reparatie oferit de Fiu Tatãlui Sãu, ci un sacrificiu de reintegrare, de sfintire, de însufletire? Stim noi sã punem de acord aceste douã certitudini: cã, pe de-o parte, Hristos este o individualitate istoricã foarte concretã – ceea ce permite a-L reprezenta în icoane – si cã, pe de altã parte, El „recapituleazã” în Sine, în sensul cel mai realist, umanitatea si universul, smulgându-le separãrii pentru a le uni cu Tatãl Sãu în Duhul Sfânt? În aceeasi perspectivã, am subliniat noi suficient cã învierea lui Iisus nu este reînsufletirea unui cadavru în conditiile acestei lumi, ci bulversarea acestor conditii, transfigurarea inauguratã a materiei, a timpului, a spatiului?

Fãrã îndoialã cã societãtile sacrale l-au gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Toatã aceastã imagerie se prãbuseste astãzi gratie ateismului purificator al unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud si al continuatorilor lor. Imageria Dumnezeului imperial, Dumnezeului jandarm, Spionului ceresc, Tatãlui castrator, Tiranului sadic si culpabilizant, „religia” redusã la o moralã represivã armonizatã de un pietism sentimental.

Tâsneste marea antinomie apofaticã a Slavei si a Crucii, pe care o evocam mai devreme: un Dumnezeu atât de puternic încât poate crea alte libertãti, deci sã riste, sã se arate vulnerabil. Un Dumnezeu care-l întâlneste pe om în suferinta si în moartea pentru el, deschizând calea neasteptatã a învierii, pentru a transforma, cum spunea patriarhul Athenagoras, situatiile de diperare în situatii de nastere. Un Dumnezeu care nu apare ca strivitor si îndepãrtat, ci «evidat» prin iubire, un Dumnezeu care se interpune pentru totdeauna între noi si neant. Iar acest Dumnezeu ne cere în mod fundamental sã ne „întoarcem inima”, apel de profundis, pentru a ne oferi, în Suflarea Sa vivificatoare, regalitatea unei iubiri creatoare. Fiindcã El l-a creat pe om „dupã chipul Sãu”, ca „tainicul Sãu supraesential” care se reveleazã în iubire. (…)

În fine, si mai ales, stim noi sã arãtãm întreaga fecunditate a dogmei trinitare, a acelui Dumnezeu care este unic dar nu solitar, care este într-atât Unul – „Supra-unitate”, spune Dionisie Areopagitul – încât poartã în El respiratia Celuilalt? În Hristos, înaintea Lui, sub flãcãrile Duhului, existentialitatea trinitarã se împãrtãseste oamenilor. Are personalismul crestin o altã origine?

Aceastã abordare trinitarã, adicã eclesialã, a omului si a relatiilor dintre oameni n-ar putea ea sã surmonteze opozitia dintre individ si solidaritate, care tortureazã societatea secularizatã, n-ar putea ea sã devinã fermentul Istoriei, elanul viitorului, reconciliind unificarea umanitãtii cu identitatea reafirmatã de fiecare persoanã si de fiecare culturã?

Tarkovski, comentând aparitia luminoasã a icoanei Treimii la sfârsitul filmului sãu despre Andrei Rubleov, scrie: „Iatã în sfârsit Treimea, mare, seninã, strãbãtutã toatã de un freamãt de bucurie de unde tâsneste fraternitatea omeneascã. Împãrtirea concretã în unul si trei, si tripla unime în unul singur oferã o bogatã perspectivã pentru viitorul încã risipit în secole…”

  1. Transfigurare si divino-umanitate

Filosofii religiosi rusi (…) au încercat sã extindã la culturã si la societate notiunea ascetic-individualã de transfigurare.

În perspectiva unei eshatologii active, aceasta înseamnã efortul de a lumina cultura si societatea prin strãlucirea vietii liturgice si duhovnicesti, prelungit în dragostea inventivã.

Aici intervine, la acesti gânditori, tema divino-umanitãtii. Crestinãtatea L-a gândit adesea pe Dumnezeu împotriva omului. Dar Dumnezeu si omul nu se opun unul altuia, dimpotrivã: se unesc si comunicã în Hristos fãrã separare si fãrã confundare. Divino-umanitatea este spatiul Duhului Sfânt si a libertãtii creatoare a oamenilor.

În aceastã luminã va trebui sã înfruntãm marile teme pe care crestinii nu le vor mai putea evita în zorii celui de-al treilea mileniu: tema gnozei, aceea a trupului si a pãmântului, întâlnirea religiilor necrestine.

Presimtim drumurile pe care avem a le amenaja: acela al inimii constiente, al inimii-duh, acela al trupului înviat, devenit interior sufletului, într-o liturghie în acelasi timp traditionalã si înnoitã, într-o ascezã a omului creator si a omului nuptial, care se va alãtura celei a monahului; de asemeni drumul unei relatii „euharistice” cu pãmântul, „contemplarea naturii”, logoi-i lucrurilor, cunoasterea simbolicã si poeticã venind sã lumineze si sã orienteze abordarea pur rationalã, în fine, drumul integrãrii în Hristos prin Duhul Sfânt, al interioritãtii si al transcendentei, al Sinelui si al Celuilalt, adicã al celor douã „emisfere spirituale” ale umanitãtii, pe care am putea sã le numim metaforic emisfera hindusã si emisfera semiticã.

În acelasi timp, divino-umanitatea va trebui sã lumineze altfel achizitiile si cercetãrile umanismului modern. Dupã cum o spunea si patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei într-o conferintã tinutã la Sorbona, noi mergem încã si mai departe decât Marx, Nietzsche si Freud. Noi mergem mai departe decât Marx pentru cã nu existã infrastructuri si superstructuri, ci toate structurile istoriei actioneazã unele asupra altora fãrã altã sintezã posibilã decât aceea, inconceptualizabilã, a persoanei înfipte în acelasi timp în pãmânt si în cer.

Noi mergem mai departe decât Nietzsche pentru cã noi L-am întâlnit pe „Dumnezeul care danseazã” pe frescele paraclisului din Chora, la Constantinopol: trup de trãznet sãrit sã-i scoatã pe Adam si pe Eva, pe dumneavoastrã si pe mine, din morminte, si sã-i redea omului vocatia de creator creat.

Noi mergem mai departe decât Freud pentru cã asceza ne învatã sã eliberãm dorinta de nevoi si sã o „îndreptãm cãtre originea ei”, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Singurã deschiderea inimii, din abisul ei de luminã, atâta timp inconstient, poate sã ofere dorintei un spatiu infinit, spatiul învierii. Altminteri, izbindu-se de zidul neantului, ea se preschimbã în pulsiune de moarte.

Concluzii:

Într-o societate modernã, secularizatã, Biserica, sau mai degrabã, în Occident, Bisericile au a-si gãsi un loc. Nu este un loc dominant. Dar asta nu vrea sã zicã totusi cã ar fi un loc marginal, un ghetto de fricã si de orgoliu, într-o parte a culturii si a vietii comune. Biserica, Bisericile au datoria de a se situa, fãrã teamã si fãrã orgoliu, într-un anume vis-a-vis în raport cu aceastã societate – cu certitudinea cã aceasta are nevoie de credinciosi spre a exista, cãci „Biserica este inima lumii, chiar dacã lumea nu-si cunoaste inima”, pentru a-l cita pe mitropolitul George Khodr. Este exact situatia pe care o revendicau apologetii secolelor al II-lea si al III-lea în raport cu Statul roman.

Acest parteneriat profetic va fi când polemic – cu riscul martiriului -, când inspirator, constituind el însusi un aspect de explorat a divino-umanitãtii. Sã anunte el un divino-umanism încã de negândit pentru noi, acel aliaj – experientã a unei libertãti eliberatoare – dintre Evul Mediu si Renastere, la care au visat un Nicolae Berdiaev si un Maurice Clavel? Nu stiu.

Stiu doar cã crestinismul secolului XX, si cu deosebire, si poate mai ales Biserica Ortodoxã, are un numãr imens de martiri – fãrã a uita, atât de aproape de Athos, „martiriul alb” al monahilor -, si cã aici se aflã un sâmbure de energie capabilã, dacã nu va fi deturnatã de inteligenta contemporanã, ci o fecundeazã, capabilã sã bulverseze Istoria.

(Contacts, nr.144/1988 – trad. Iulian Nistea)

Articolul netrunchiat e aici:

http://www.nistea.com/secular.html

şi aici:

http://ziarullumina.ro/marturisirea-crestina-in-societatea-secularizata-65593.html

O completare:

Poziţia creştinilor

Tuturor planurilor intunecate si primejdioase de impunere a vreunei noi ordini mondiale si a globalizării fara Hristos si impotriva lui Hristos, noi crestinii, trebuie sa le opunem Lumina si Adevarul lui Hristos.

Trebuie sa le opunem adevarata globalitate, universalitate si ecumenicitate: cea a Bisericii.

Trebuie sa le opunem adevarata globalizare: cea divino-umana (teandrica), ce se realizeaza în Trupul lui Hristos, în Biserica.

Promisiunii mincinoase si luciferice a autoindumnezeirii trebuie sa-i opunem adevărata indumnezeire, cea dupa har, la care suntem chemati de Domnul nostru Iisus Hristos intru impartasire de dragoste cu El si de ascultare de atotsfanta Lui voie.

Toate aceste prefaceri radicale care sunt pregatite sistematic si nu intamplator au loc in jurul nostru trebuie privite de catre noi cu nelinistea cea buna, dupa cum sublinia si fericitul Staret Paisie Aghioritul.

Si sa nu ne culcam pe o ureche, de vreme ce si oamenii lumesti incep sa se trezeasca si sa isi dea seama ce inseamna in realitate Globalizarea, cel putin in plan politico-economic.

Nelinistea cea buna trebuie sa se manifeste ca trezvie duhovniceasca, ca intensificare a nevointei duhovnicesti, a rugaciunii si a pocaintei, dar si ca interventie nemijlocita acolo unde si atunci cand este nevoie, la chemarea Bisericii. Asa vom putea sa-i ajutam si pe oamenii care din nestiinta au fost prinsi in cursa marii minciuni a Noii Ere.

Lucrul de care avem trebuinta cel mai mult in ziua de astazi este rezistenta duhovniceasca la provocarea Noii Ere. Vom reusi lucrul acesta daca vom dezvolta anticorpi duhovnicesti: dacă vom cunoaşte, vom iubi şi vom trăi Tradiţia noastră ortodoxă.

Fiecare manastire si fiecare parohie este chemata sa fie centru al unei astfel de rezistente. (Monahul Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevarată amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Un raspuns fantastic!!!

Dragilor

azi dimineata ma gandeam:

eu nu inteleg…, de ce o trebuit sa treaca atatea ani ca omul sa priceapa ca are nevoie de Mantuitorul si de ce e nevoie sa mai treaca inca nu stiu cate mii de ani ca sa priceapa ca El o venit si ca ne-o adus izbavirea si noi doar sa lucram cu biruinta Lui???

Si iata raspunsul, l-am gasit aici, cautand de fapt un alt raspuns, la o alta intrebare, la care astept cu nerabdare sa gasesc raspunsul.

Cititi aceste randuri. Sunt atat de profunde! Dea Doamne sa prindeti  intelesurile ….

http://science-et-religion.fr/ro/cat-marturie/19-teologia-la-intalnire-cu-stiinta-intr-o-propunere-de-lectura-filocalica

PS: am recitit articolul si am subliniat cateva randuri…

Iata aici articolul din linkul de mai sus, copiat si subliniat:

Maica Siluana Vlad: Eu sunt surprinsă când oamenii spun că noi facem asistență socială sau că ajutăm aproapele. De fapt, ce facem noi este misiune, misiune spirituală, duhovnicească în sensul că îl ajutăm pe om, și ne ajutăm pe noi, să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să profităm de prezența și darul Lui. Pentru că Dumnezeu face lucruri dumnezeiești de când s-a întrupat Mântuitorul și până astăzi. El face aceleași minuni și oferă același Duh Sfânt, indiferent de condiții. Or, ceea ce facem noi la centrul acesta al nostru este de fapt o lucrare a Duhului Sfânt într-un limbaj adecvat nouă și celor cu care ne întâlnim. Precizez.

Rep.: Și care este limbajul pe care îl folosesc ei?

M: Am pornit de la viața mea dublă, schizofrenică, din timpul comunismului. Viața mea era împărțită în două, viața diurnă și viața nocturnă. Ziua munceam și făceam lucruri pentru câștigarea existenței, și noaptea mă rugam, citeam și eram un om filocalic în devenire – viața mea și întâlnirea cu Dumnezeu este una filocalică. Filocaliile m-au ajutat să ajung la Dumnezeul cel Viu și să ajung să practic tot ce se practică în Biserică pentru că le-am cunoscut, le-am gustat că sunt forme concrete, vii, de întâlnire cu Dumnezeu și de intrare în relație vie cu El. Altfel nu m-aș fi lăsat păcălită să fac să văd dacă se întâmplă ceva.

Or, în timp, am ajuns și am văzut că era un stil de viață schizofrenic, o viață dublă : o viață filocalică în care citeam, plângeam, mă rugam, înțelegeam, și o viață în care trăiam în „străinătate”, în lumea aceasta. Eu însămi eram lumea aceasta. Deci eu eram omul acestei lumi pentru că trebuia să spun bună ziua, trebuia să fac lucrarea pe care o aveam de făcut, trebuia să predau ce aveam de predat, într-un limbaj care era al lumii acesteia. Și, când am intrat în mănăstire, am crezut că voi renunța la viața schizofrenică și că în sfârșit viața va deveni filocalică în întregime, inclusiv la bucătărie și tot ce facem să fie în Duh filocalic. Nu este greu. Și asta se poate.

Dar, omul nu se mântuiește singur. De fapt, misiunea noastră, și bucuria noastră, și fericirea noastră este să Îl mărturisim pe Hristos. Eu nu cred că există mântuire fără mărturisirea Lui, fără mărturie. Ori mărturia este viața ta. Dacă eu, în chilie, mă rog, am lacrimi, pocăință și după ce ies de acolo mărturisesc o stare opusă, diferită, plutitoare față de viața celui cu care mă întâlnesc, eu mă simt stingherită și sunt din nou într-o schizofrenie. Pentru că viața mea nu este adecvată celui cu care mă întâlnesc, cu care stau de vorbă. Și, pentru că Dumnezeu, unul dintre primele daruri pe care mi le-a făcut a fost să simt durerea Lui pentru lume, și mila Lui, și eu n-am simțit-o toată, dar ce am simțit a fost paralizant. Și mi-a fost greu să mă întâlnesc cu omul viu, indiferent dacă era credincios sau nu, bun sau rău și să uit aceasta milă a lui Dumnezeu. Și vedeam cum ajung, cum pot eu să-i transmit omului respectiv că Dumnezeu este milostiv, că Dumnezeu iubește, că Dumnezeu vrea să dea totul. Sigur, și cuvintele contau, și ce transmiteam.

Însă omul este o ființă rațională, omul este o ființă care știe. Și rațiunea lui este o putere care aproape că-l desparte de propria viață, nu numai de Dumnezeu. Vedeam ieri un copil pe stradă de vreo cinci-șase ani, mama sau bunica îi ziceau ceva iar el striga : ”Știu!”. Ori el știa, dar nu făcea ce știa. Aici mă întâlnesc cu omul care știe, și când îi spun ceva despre viața lui, despre Dumnezeu, despre influența păcatului asupra vieții lui, el zice : ”Știu! știu!”. Și poate să-mi aducă chiar dovezi, argumente din știință. Și tot rugându-mă am descoperit că în știința seculară, psihologie, fizică, fiziologie, medicină, pedagogie și probabil și matematica, există oameni de știință care descoperă lucruri și le formulează accesibil pentru intelectul mediu, pentru nivelul mediu de dezvoltare intelectuală, care îl ajută pe om să înțeleagă condiția de păcătos, condiția de stricăciune, că ”viața mea e stricăcioasă”. Și acesta a fost pentru mine primul lucru pe care l-am folosit din știință.

Când neuroștiința povestește ce se întâmplă cu creierul, cu sinapsele tale, cu neuronii tăi când ești dependent de un drog și descrie asta omului, în cuvinte simple cum se face pe Discovery, precum vedem la televizor, omul deja înțelege. El este formatat pe acest limbaj. Și din filme, și din ce vede, și din ce citește. Chiar dacă nu este știință la nivelul cel mai înalt, este o popularizare, o mentalitate zidită pe această știință. Mai sunt și filmele science-fiction care îl formatează pe el într-o oarecare nevoie de a vizualiza, de a înțelege rațional ceea ce se întâmplă înăuntrul său. Ce se întâmplă cu chimismul organismului tău în stress? El va înțelege cât de dăunător este stresul și că aceasta este stricăciunea, și că aceasta este moartea pe care a adus-o păcatul. Atunci trebuie să-i spui și să-i arăți că păcatul este factor de stres. Pentru că dacă îi spui că păcatul face rău, zice : ”Nu știu, nu mă interesează, nu vreau. Ce e maică, nu-mi trebuie mie, ce-mi pasă mie de iad? Ăsta-i iadul. Aici pe pământ e iadul”. Așa este, dacă îl ajuți să înțeleagă în ce constă iadul acesta, cât de mare este chinul de a dori ceva și de a nu mai avea receptorii cu care să primești substanța producătoare de plăcere. Și tot așa, zeci și sute de exemple pe care le folosim. Un limbaj simplu. Câteodată trebuie doar o pastiluță, aproape homeopatică. E ca o conectare energetică între cele două suflete și conținuturile mele poate intra. Dar totdeauna e nevoie să se îmbine aceste lucruri. Eu să folosesc concepte care să intre în mintea lui, în rațiunea lui, în ”știul” lui, să folosesc exerciții și să provoc experiențe de viață, facem un scurt artificial care să ducă la integrarea, la trăirea a ceea ce am învățat.

Rep.: Este și acesta un fel de laborator.

M: Da, este pe viu. În loc să trăiesc zece ani bătându-mi nevasta și văzând ce grozăvii are viața, noi facem un seminar în care facem un mic exercițiu în care se întâmplă niște ”aha-uri”, în care omul descoperă și are ocazia să zică : ”Chiar că ar merita să cunosc un alt stil de viață!”. Apoi vin și spun rugăciunea, Sfintele Taine. De unde luăm puterea? Pentru că omul descoperă la un moment dat că este bolnav.

Ceea ce avem noi nevoie, culmea, asta e cea mai mare însușire a minții omenești , spune Sfântul Grigorie Palama, de după cădere: să-ți vezi stricăciunea, să-ți vezi neputința. Și când omul descoperă că este victima acestor formatări, acum se demonstrează că m-am născut deja cu circuite nervoase care pun în aplicație informații de la părinții lui. Și emoții. Sau dacă bunicii au trăit o traumă, în mine se repetă fie sub formă psihică, fie prin repetare de eveniment. Se descoperă și în ADN. Știm și care este denumirea fenomenului epigenetic care face acest lucru, pentru că e o transmitere epigenetică, nu genetică : genele nu sunt afectate, ci felul în care sunt citite. Se pune ceva peste genă și nu mai e citită cum trebuie. Și dacă un singur fragment atât de mic nu mai e citit așa cum trebuie, de exemplu reacția la stress, omul este bolnav și face o nevroză bipolară, s.a.m.d.

Ori descoperind toate acestea omul ajunge să zică : ”Ce fac?”. Pentru că până atunci el știe, crede că dacă nu mai face, nu mai bea, că dacă se însoară cu o fată bună, dacă o sa aibă o mașină bună, dacă o să facă terapie la nu știu ce specialist, dacă ș.a.m.d, de obicei că dacă i se îndeplinesc dorințele și se schimbă și exteriorul se va schimba și viața lui.

Dovezi științifice arată acuma că nu se schimbă. Că de fapt exteriorul nu există, exteriorul îl provocăm noi prin acțiunea noastră: cum sunt gândurile, așa este și realitatea. Putem provoca și evenimente, și întâlniri. Lucruri pe care Sfinții Părinți le știu de mult.

Pe de o parte părintele Tadeu spune: cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. Și omul citește, dar până nu intră în această știință, în „știu” al lui, nu este mobilizat, nu este motivat, mișcat ! Ori motivarea se face prin emoții.

Eu nu pot, dorința mea de schimbare este o utopie de televizor, de fotoliu. Stau în fotoliu și mă gândesc ce bine are fi dacă așa ar fi. Aici descopăr că am nevoie de altfel de dorințe.

Și acesta este momentul în care îi ofer soluția : rugăciunea. Uite ce îți dă Biserica, uite Sfintele Taine – de aici vine Har, uite cum îl pui în practică, uite ce înseamnă să … și aici sunt lucruri foarte simple, tot precum bucăți homeopate, să zicem, ca să cunoști sfintele taine, și puterea lor, cum le activezi? Practică.

De exemplu, ia-ți o poruncă și fă ceva ce nu-ți place o săptămână două și zi: Doamne, fac așa, deși mie nu-mi place și nu vreau. Și este experimental, omul face și vede care este diferența.

Și apoi rugăciunea.
Pe de altă parte avem de făcut o mulțime de lucruri pentru că, de exemplu, sunt aceștia cu inima cuantică, creierul cuantic, fizica cuantică. Multe lucruri pot fi trase de păr, exagerate, dar ele ascund niște adevăruri pe care trebuie să le vedem cu atenție, pentru că intru într-o stare modificată psihic. Este o stare în care omul depășește gândurile, forfota gândurilor, deci intră în nous. Și acolo depinde ce faci, dacă ai intrat în acest sector, cu cine te întâlnești ? Cine îți alimentează? Ce energii ? Tot energii create ale duhurilor rele sau energia necreată a Duhului Sfânt ? Nu poți să neg experiențele acestor experimentatori. Sunt reale. Cumplit de reale. Și dacă ne lăsăm pe mâna lor noi pierdem pe oamenii noștri.

Noi oferim energie îndumnezeietoare, primim în Biserică energie îndumnezeitoare, dar nu ne îndumnezeim cu ea, o ținem acolo să ne însurăm, să ne mărităm, să ne luăm examenele și să ne îngropăm creștinește. Nu să murim creștinește, ci să ne facem înmormântare creștinească. Pentru că noi am lăsat lucrurile neterminate. Noi nu am mai dobândit Duhul Sfânt. Noi nu L-am lucrat, L-am lăsat să se stingă. Noi nu facem nimic cu El. Atunci, oamenii acestea fac lucruri care îi apropie de dimensiunea duhovnicească. Dar ce fel de duhuri ? Și dacă noi nu venim să le arătăm cum lucrează Duhul sfânt în Biserică și că e pentru mulți. Nu e pentru toți, e pentru toți cei care caută. Dacă este unul care caută, de ce să caute meditație de nu știu de care și să nu facă rugăciunea lui Iisus ? De ce să nu aibă îndrumători ? Nici slujitorii, nici noi nu aplicăm și nu știm ce este și nu putem să dăm, și atunci oamenii pleacă, pleacă pentru că sunt însetați de a cunoaște, de a se naște împreună, de a trăi, și nu doar de a ști.

Rep.: Există oameni de știință care nu se mulțumesc doar cu dimensiunea aceasta, să spunem, de rațiune analitică a lucrurilor, și au nevoie de un fel de mistică ce să iasă din spațiul științei. Numai că ei nu se întâlnesc neapărat cu religia așa cum o înțelegem noi. Se întâlnesc cu religia așa cum o concep ei că ar putea să fie.

M: Dar tot este un punct. Mai greu este cu cei care încă își explică rațional, cauză și efect, și trăiesc la modul newtonian, nu ies în fizica cuantică. Nu se uimesc. Heisenberg , după zece ani după ce a descoperit că dacă două particule, dacă se ciocnesc, apar particule noi, apare materie din nimic, deci energie care se transformă în materie. Nu poți să le prinzi. Și depind și de privirea ta. Și oricum, particulele astea sunt năstrușnice, acuma sunt energii, acuma sunt materie. Și după zece ani s-au făcut ciclotroane, un istitut întreg. După zece ani făceau chestia asta mii de specialiști. Și el bătrân fiind, a venit acolo bucuros, și la un moment dat, emoționat, îi spune unui tânăr din acesta : ”Ce minune, nu? Cum apare materie din nimic”. Și tânărul îi răspunde: ”nu-i nici o minune. Acum zece ani s-a explicat asta. Și dacă vreți vă spun formula”. Deci omul are o îngrozitoare capacitate de a se banaliza.

Rep.:  De a se blaza.

M: De a se blaza, de a renunța la calitate și a trăi în supraviețuire.

Rep.: Deși marii cercetători, adică cei care au împins lucrurile mai departe, aceștia nu-și pierd capacitatea de uimire, este o demnitate a făpturilor.

M: Dar ei de multe ori aproape că nu au avut cui să mărturisească și cu cine să vorbească despre astea. Einstein, de exemplu, a fost un mistic de cea mai înaltă calitate. Dar cu cine putea să vorbească, unde să se ducă, cui să vorbească ? Ce a găsit el în literatură … El avea experiențe, dar forma concretă de închinare; de raportare la Dumnezeu îi lipsea, pentru că nu avea unde. Citesc câte unul din asta și sunt uimită de asemănarea cu afirmarea Sfinților Părinți și mă gândesc cum să-i transmit eu filocalia, ce să fac eu, cum să vorbesc omului acestuia să îi spun, că ar recunoaște imediat.

Știința este un alt fel al lui Dumnezeu de a striga către om : ”Trezește-te! Vino! Minunează-te și vino la Mine, ca să te mântuiesc și să fii fericit!”.

Și dacă noi nu auzim, ce-i de făcut pentru mine, nu sunt nici om de știință, sunt un biet profesor de cartier. Dar cum spuneam, acolo unde suntem, să fim excelenți. Deci avem datoria să mergem până la excelență. Adică, să fac din limbajul meseriei mele, din ceea ce știu eu, mijloc de cunoaștere, de revelare a lui Dumnezeu. Dacă eu mă întâlnesc cu Dumnezeu, în gesturile mele, în credința mea științifică sau profesională și în activitatea mea, asta devine un gest liturgic, extra-liturgic. Și este liturghia de după liturghie care nu e o metaforă, să dau de pomană și să nu știu ce, ci pur și simplu totul se transformă. El a venit să ne dea Duhul Sfânt pentru întreaga realitate și viață și are nevoie de toți, până în preoția universală. Te apucă plânsul, efectiv poți să plângi două săptămâni fără pauză. Ce se înțelege prin preoția universală și cât de prost e lucrată.

Deci aceasta este misiunea. Și atunci, când noi trăim în această uimire și această interogație, și în acest apel :

Doamne, ce fac acum? Ce-i spun lui Ion acum? Doamne, cum ajut în această situație?”. Deci această descindere este rugăciune, și Dumnezeu vine în întâmpinarea ta. Cu un articol din ziar, cu o carte, cu întâlnirea cu un om. Deci îți răspunde Dumnezeu și mereu, mereu te aduce.
Dar, dacă nu stăpânim, dacă nu cunoaștem antropologia ortodoxă, dacă nu știm cine e omul în viziunea Bisericii, în viziunea evanghelică și în viziunea Sfinților Părinți, nu putem, nu avem cum, cădem în antropologia seculară și vest-europeană.

Asta revine la a-L cunoaște pe Hristos, pentru că dacă nu-ți cunoști modelul, nu o să înțelegi omul.
Și ancorarea minții în mentalitatea lui Hristos. Adică, Evangheliile să fie citite în fiecare zi, de orice fel de om, de orice fel, mai ales de cel care are misiune, și Filocaliile. Fiecare să-și ia Filocaliile. Doamne, ce dar avem cu toate aceste minuni. Și apoi te oprești, fiecare își găsește, ca să zic așa, Părintele său. Eu am câțiva pe care îi iubesc și la care mă întorc, care vorbesc sufletului meu și înțeleg ce spun.
Așa. Apuci să spui un lucru de exemplu, mai spun eu câte o chestie din asta pe care am citit-o undeva, nu mai am nici ținerea aia de minte să spun exact, și cel care mă acultă în loc să se minuneze, să meargă cu gândul mai departe, ia să cercetez eu, zice: ”Nu-i adevărat, peptidele sunt proteine scurte și nu …” . Așa e, dar ce vreau să spun e altceva.

Rep.: Dar cred că este și o anumită stare, un anumit duh a celui care face știință, într-un anumit fel. Pentru că lupta până la urmă cred că e la nivel de duh, întâlnirea astea între oameni : unul care trăiește în duhul Bisericii și altul care trăiește într-o atmosferă lăuntrică (dacă nu vrem neapărat duh) care-l sădește în ceva străin până la urmă pentru că nici nu cunoaște Duhul Bisericii. O întâlnire undeva la nivel de duh între cei doi.

M: Vă gândiți voi cât de dureros este când se întâlnește cu duhul sectar. Oameni care au superstiții (de exemplu se întâlnesc cu pisica neagră…). Oameni care nu sunt deschiși spre rugăciune. Nu sunt deschiși spre : ”Doamne, ce vrei tu să spui?”. Ăsta nu aude, nu vede.

Cum a venit acela la sântul Siluan și i-a spus ce face el când face misiune : că îi ceartă, că nu faceți bine asta și asta. I-a spus că nu așa : întâi să spunem că asta-i bine, că asta-i bine. Pe urmă să spunem ce nu-i bine. Și deci când te întâlnești cu un om, când citești ceva în loc să-l cerți, căci suntem atât de inteligenți și de creativi când trebuie să criticăm, fantastic, dar când te apleci acolo și zici : ”Ce spui Tu, Doamne, ce e bun? Ce vrei Tu să-i spui omului prin această voce?”. Eu pot să nu mă aștept la omul de știință, pentru că el este plătit să nu gândească în afara cadrului. Și el își pierde cariera dacă gândește în afara cadrului.

E foarte bine să faceți o rubrică de popularizare până la simplitate a unor descoperiri, a unor ipoteze. Ipoteza evoluționistă nu a fost ipoteză? și s-a zidit atâta știință pe ea. Să auzim. Sunt destui care pot gândi în duh filocalic.

Mulți spun că : ”A, Maica face psihologie, ce atâta psihologie!”. Dar n-au citit filocaliile! Toată învățătura filocalică are o profundă psihologie. Fără cunoașterea psihismului uman nu poți să deschizi către nous. Pentru că acesta este psihismul, este o împrăștiere, sufletul închis la nivelul rațiunii. (…)

Într-un fel și învățătura Sfinților Părinți este o preluare, o prelucrare a limbajului filosofiei grecii antice unde Duhul Sfânt a adus ce aveam noi de adus și a făcut accesibil pentru omul de atunci. Ori acum, știința seculară oferă Părinților Bisericii exact ce au oferit, le oferă limbajul care să ajungă la om.

Rep.: Măcar de la care să plece, dacă nu sunt mulțumiți cu ceea ce s-a produs.

M: Vorba sfântului Siluan : dacă s-ar pierde toate cărțile și Biblia, orice călugăr ar putea să le scrie din nou, pentru că același Duh lucrează. Eu nu mă cramponez de cuvinte, și sfinții ziceau: nu ne legăm de cuvinte: dacă spui același lucru ca noi, este adevărul, dar dacă spui altceva, chiar dacă folosești aproape același cuvânt, atunci …

 

 

 

Pfoai, asta m-a dat gata! Ca o completare la cele spuse în ultimul articol

Măicuţa mea, maica Siluana mea dragă, ce m-aş face eu fără tine? Doamne să te ţină sănătoasă.

Când să mă liniştesc cumva întru atitudinea mea de retagere, iată ce-mi spune maica:

„E nevoie, când facem ce vrem, să iubim. Să iubim cu iubirea Domnului, cu harul Lui, împlinind toate poruncile Lui, fără a judeca pe cineva. Altfel atitudinea noastră va fi dictată de bunul meu plac. Acest „bun plac” poate fi mai bun sau mai moral sau mai corect decât al celorlalți (din ce perspectivă?!) dar, fiind al meu, va fi egoist. Singura cale pe care ne-a oferit-o Domnul și pe care ne învață Duhul Sfânt pas cu pas este tăierea voii proprii pentru voia lui Dumnezeu. E o știință pe care ne-o tot predau Sfinții de veacuri și singura care ne aduce bucuria după care tânjește inima noastră. Se învață greu, mai ales când nu ai îndrumător experimentat, dar, vorba ta, merită!

Să nu iei ce-ți spun ca pe o observație personală, ci ca o întregire a punctului tău de vedere. Ceea ce spui rămâne foarte valoros și e de multe ori singura ieșire din sclavia emoțională despre care vorbeam. Dar, în logica Domnului Iisus Hristos, ieșirea din robia păcatului trebuie însoțită de intrarea în libertatea Harului care înseamnă ascultarea de Domnul și de Poruncile Lui dătătoare de viață. În această perspectivă poți să faci voia altcuiva din dragoste și nu din obediența sclavului, din frică sau alte motivații înjositoare pentru demnitatea omului chemat să asculte doar de Dumnezeu. Nu?

Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana” *http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20160303/societatea-mai-ca-l-convins-pe-dragos-sa-ignore-ce-simte-si-sa-faca-ceea-ce

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea!

Doamne ajută-mă, dă-mi să iubesc, să mă lepăd de egoul meu!!!!

Dacă n-o să mai apuc să vă mai scriu, vă doresc un post cu roade vrednice de pocăinţă (schimbare a minţii).

Hristos a înviat, dragilor!

Să vorbim puţin despre sentimente şi contaminarea emoţională

Dragilor

Sunt momente şi perioade mai proaste în viaţă.

Da asta e… sunt momente în care nu mai ştii ce-i cu tine, pe unde s-o iei… Da.

Şi, ce e mai greu de dus, sunt momente când şi pe cei din jur i-apucă  tot astfel de momente, taman când te apucă şi pe tine.

Acum, ştiu, am învăţat şi eu, că răul vine de la rău…, că tristeţea e de la draci…, dar ce te faci când nu reuşeşti să gestionezi toate astea ce vin peste tine aşa ca un tăvălug?

Răul are forţă dacă găseşte teren… şi în noi e încă mult teren accindentat……

Sunt liberă să nu răspund la telefon? Da. Sunt liberă să mă retrag? Da.

Nu pot să fiu încă diplomată, să maschez stările şi încă sunt vulnerabilă la contaminarea emoţională negativă.

Iau o pauză!

Şi citesc răspunsul măicuţii mele dragi, care a venit taman acum, când nu mai speram un raspuns de la ea.

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20160229/contaminare-emotionala

Un răspuns decisiv

Dragilor

în ultima vreme, mă tot gândeam la care e voia lui Dumnezeu pentru mine vizavi de misiunea în lume, la cum să lucrez la înmulţirea talanţilor, la îmbinarea datoriei cu dorinţa, pasiunile mele, la lucrarea mea în general pe acest pământ. Şi parcă tot nu eram mulţumită cu ce mi-a spus maica mai demult, am dat iar căutare şi iată am găsit un raspuns mai pe-nţeles, mai simplu şi mai clar.

Ascultând-o pe maica atunci când explică despre binele bine şi binele aparent, m-am dumirit: atâta vreme cât am un interes şi-mi face plăcere, nu e bine binele lucrat de mine….Ehehei, mai am de lucru!!!!!
Dar mai bine hai să o ascultăm pe maica şi s-o reacultăm, ca să ne lămurim bine, bine!

http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-ia-aminte-la-tine-insuti-ai-copil-invata-sa-fii-parinte-expunere

http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-ia-aminte-la-tine-insuti-ai-copil-invata-sa-fii-parinte

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti

 

?!

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20151221/primi-o-consolare-de-la-cel-de-langa-mine-o-imbratisare-etc-nu-e-tot-o-fuga-din

Cum armonizezi pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi

Salutare, dragilor

Astăzi, doresc să vorbim despre cum putem armoniza pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi.

Mai întâi, să lămurim puţin termenii. Începem cu Dicţionarul explicativ al frumoasei noastre limbi române:

PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează (concentrează) procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦Dorinţă, aspiraţie. 3. Dragoste puternică faţă de o persoană (de sex opus). 4. Tendinţă puternică şi nestăpânită însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile); patimă, viciu.

Atenţie, vedem că există pasiuni bune şi pasiuni rele…!

Încercăm să le identificăm… Facem lista…

Îmi amintesc că de mică, de când am început să cunosc literele, îmi plăcea să citesc. Mă bătea mama să las cartea şi să merg la sapă…, dar eu reuşeam de fiecare dată s-o minciunesc că trebuie să-mi fac lecţiile şi să citesc măcar o pagină în plus în afara lecţiilor…

În concluzie, patima mea sunt cărţile…

VOCÁȚIE ~i f. Atracţie înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziţie naturală; aplicaţie; aptitudine; înclinaţie; predispoziţie; Aptitudine, chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie.
Aşadar, Pasiune= ce-i place… Fiecare avem o listă cu ce ne place să facem.

Recent, am învăţat că pentru a identifica vocaţia, e nevoie să trecem plăcerile prin câteva filtre:

Constanţă: aş face asta în fiecare zi, pentru tot restul vieţii, indiferent de orice, că sunt sau nu sănătos, am familie sau nu, sunt tânăr sau nu, am sau nu bani?

Catalizator: după ce fac, am mai multă energie sau bucurie decât înainte?

Creştere: aş investi timp (şi alte resurse, cum ar fi bani) pentru a deveni mai bun la asta?

Caracter: pot să fiu eu însămi, să mă exprim cum sunt sau pun o mască?

Şi în final, filtrul decisiv:

Contribuţie: ajut pe cei din jurul meu prin această activitate atunci când o practic?

Îmi place să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu…

Tot când eram mică şi când m-o întrebat „tovarăşa” ce vreau „să mă fac”, am spus că vreau să mă fac profesoară… Îmi amintesc imaginea când îi aşezam pe fraţii mai mici pe scăunele şi mă postam în faţa lor şi le ţineam lecţii…

Asta mi-a plăcut şi asta îmi place şi acum: să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu! Dar între timp, o intervenit datoria….

DATORÍE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligaţie, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile (de serviciu). ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să… = a fi obligaţia cuiva să… A crede de datoria sa să… = a se crede obligat să… – Dator + suf. -ie. De (sau din) datorie = din obligaţie, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, aşa se cere, aşa trebuie („Făt-Frumos… se duse, de! de datorie”. Ispirescu, L. 105. „Îşi iubesc soţia și copiii mai mult din datorie”. Negruzzi, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile de serviciu. „Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie”. Sebastian, T. 193. „Eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie”. Caragiale, O. I 105. 2. (etică) Comportament sau actele unei persoane rezultate din obligaţiile morale, cerute de tradiţie, impuse de sentimentul de dreptate sau de bunăvoinţă.

Şi acum, e acum: cum armonizez pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile proprii???

Ca de obicei, am apelat la îndrumătoarea mea, măicuţa mea dragă, Siluana

441x0_1292022630_dsc_0502

În cele de mai jos, aveţi cuvintele maicii Siluana, adaptate, pe ici pe colo, la situaţiunea mea….

Ce este datoria?

Iată ce spune maica despre datorie:

„Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt aşezat într-o anumită postură şi mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit şi Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci, a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci, omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat şi suntem iarăşi un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Şi deşi iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului şi convieţuirea lui în limitele unei anumite bunătăţi. (…)

Aşadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne aşezăm conştient în postura în care ne-a aşezat Dumnezeu la început.

Bărbatul cumva este cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujeşte ca ajutor pe măsură. (…)

Între bărbat şi femeie „nu e vorba de egalitate, ci de vocaţie, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conştienţi de vocaţia şi de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieţii şi de dragostea Dăruitorului. (…)”

Şi acum…, cazul meu:

După formarea intelectuală, sunt profesor…, profesor de Teologie şi Litere. Datoria a cerut să renunţ la catedră şi să cresc copilaşii. Şi…, între timp, fac volunariat în cadrul proiectului „Îndrăznesc să trăiesc sănătos”, prin care mă străduiesc să le fac poftă oamenilor de Doamne şi de păpică sănătoasă…

Datoria

Prima slujire, spune maica mea Siluana, pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo, ne ajutăm aproapele. (…) Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui. (…).

Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică (…) Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. (…)

Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…).

în relația mea cu aproapele, fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. (…)

Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… Iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător (…).

Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos.

Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine. Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite. (…)

Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta. (…)

Ce voi face?

Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui.

Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu.

Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana plăcerii trecătoare și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii.

Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri, ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei.

Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci e dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii.

Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește.

Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. (…)

Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu plăcerea în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. (…)

Când ești ispitit de o plăcere, fă-ți „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective”.

La fel e nevoie să procedez și când copiii vor o plăcere „interzisă”:

„Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. (…) Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar!

Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție, îl întrebi: Care-i avantajul că …. ? Și care-s dezavantajele? …. Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac.

Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma…(…)

Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. (…)

Prima etapă este taina slugii netrebnice.

Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”.
Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. (datoria de a creşte copiii, de a da ajutor bărbatului…, n-ai niciun merit…, Doino, eşti datoare…, de vreme ce ai acceptat căsnicia…!!!)

Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta.

De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine.

Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii.

E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu (să-mi stăpânesc patimile şi poftele, n.n) și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate.

Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. (…)

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arăt:

Doamne, eu vreau să fac multe….. (să mântui lumea…, să scriu cărţi -numai vreo 30-, să vorbesc lumii, să le fac poftă de păpică sănătoasă, să fac ateliere de gătit … şi pâinică; şi mi-a venit azi un gând în biserică, că nu de astea au nevoie oamenii, ci de Duhul Sfânt.. .., o ce uşurare.., nu tu chiorală la calculator, nu tu cheltuieli cu seminarii.., ci doar mătănii, ridicări de mâini…, implorarea Duhului… Oamenii sunt burduşiţi de informaţii, au nevoie de mânarea Duhului… , eu doar să dau mărturie prin viaţa mea, să nu judec pe nimeni niciodată….

Dacă sunt credincioasă peste puţinul încredinţat: eu şi cei 3 copilaşi şi soţiorul, şi dacă dau dovadă că-s credincioasă, o să-mi încredinţeze apoi Doamne miile de sufleţele cărora vreau să le vorbesc…

Şi ce să mai fac? Să arăt Domnului tot ce fac sau am făcut: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi: am mers după copii la şcoală… , am fiert nişte linte…, am făcut nişte pâinici… Am vorbit cu tanti X, Y… , le-am ascultat problemele şi le-am dat sfaturi…. deşi nu mi le-au cerut!, Uite, Doamne, astăzi am fost prezentă lângă copiii de la centru, am fost acolo pentru ei…n.n)

Dar vine un gând care zice: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuieşte, (cutare, n.n)?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci”.

Rămâi pe poziţie, Spune măcar un „Bună ziua!” și nu „Lasă-mă-n pace!”. Și acesta poate fi acel puțin peste care poţi fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei, îmi zice măicuţa mea și continuă „Peste multe te voi pune!”- Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”.

De multe ori, se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”.

Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care mă îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea x pentru nu știu care e bucuria pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi este să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite-așa, ajung și în Rai și fac şi ce-mi place până atunci. Nu?

Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum! Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența?

Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm.
(Doamne, astăzi am făcut pâinică…!!! mulţumeeeeesc, n.n)

Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui!

(Sau: Doamne, am reușit să ascult un timp pălăvrăgelile copilaşilor fără să mă enervez, dar la un moment dat, n-am mai putut şi am strigat să tacă……., n.n) Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună.

Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui.

Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am mâncat mult (n.n)…, m-am mâniat (n.n) …. și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință.

Ce să fac? Cum să fac?

Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele (în Taina Sfintei Spovedanii) așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am mâncat mult, ridică lăcomia de la mine (n.n)…

Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie. (…)

Urmează apoi, o

a treia etapă

în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. (…)

Așadar, acum devenim iubiții Domnului, „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. (…) Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. (am acceptat datoria cu bucurie…, n.n) (…)

biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea.

Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

(Cum aș putea eu, de exemplu, să fi vorbit oamenilor la seminariile ţinute??? n.n) Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis.

Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism.

În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește…(sau pentru împlinirea pasiunii…, n.n) Dar se va lămuri când intervene concurența …. (vine gândul şi zice: „alţii au mai mare succes şi pe deasupra mai câştigă şi bani frumoşi, pe când tu…???”, Dar îndrăznim să cerem iubire…. n.n)…

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți!

Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii.

Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu , iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici!

Așa să ne ajute Dumnezeu”.

Amin. Amin. Amin

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea dragă!

*articolul întreg este aici:

https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/30/maica-siluana-vlad-ajutorarea-aproapelui-intre-filantropia-crestina-si-datoria-sociala/

Astăzi pomenim pe doi sfinţi minunaţi: Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul Siluan Atonitul

Dragilor

Mare bucurie a dăruit Doamne astăzi sufletului meu năcăjit şi pe care o împart cu voi, dragii mei dragi.

Astăzi, am intrat în sfânta biserică cu sufletul apăsat de nevoile zilei. Iniţial, intenţionasem să mă apuc de treburile zilei şi să nu mă mai duc la biserică, ca să le fac pe toate, ca să nu mai întârzii după copii când e timpul să merg după ei la şcoală, dar mi-a datDoamne un gând bun şi mi-a zis că oricum treburile nu se gată şi mai pot aştepta, dar sfânta liturghie numai o dată pe zi se săvârşeşte şi numai acolo pot primi viaţa şi puterea să duc greutatea vieţii pe acest pământ, viaţă ce are atâtea provocări.

Astfel, am lăsat toate şi am fugit. În drum spre biserică, au năvălit gândurile şi mai tare mă apăsau vreo două probleme… Mintea căuta soluţii şi se prinsese în dialog…. Fugeam ca să prind începutul şi rosteam rugăciunea „Împărate ceresc” şi îi încredinţam problemele Domnului. Am intrat, am scăpat la Domnul…, am pus pe targă (pomelnice) urgenţele şi le-am trimis Domnului prin Părintele.

M-am aşezat la locul meu drag, în faţa scaunului Domnului, a icoanei Deisis. Am vrut sa plâng la Domnul, dar ochii mei sunt bolnavi şi după o repriză de plâns nu mai pot face nimic cu ei…. Mi-am amintit că există şi un plâns fără lacrimi….şi pe acela l-am trimis la Doamne şi apoi am început să cânt cu strana din toată puterea mea interioară şi minunea învierii s-a produs din nou. Mare dar este cântarea sfintei liturghii!!! Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc, Doamneeee!!!

La final, Părintele ne-a vorbit despre sfinţii zilei. Sfânta Tecla,

sfanta-intaiamucenita-tecla-cea-intocmai-cu-apostolii-egumenita

o copilă de neam bogat, a ascultat cuvintele Apostolului Pavel şi s-a lăsat pătrunsă la inimă şi a mărturisit pe Domnul cu însăşi viaţa ei, devenind un model de mărturisire, care a fost urmat apoi de atâtea fecioare. Asta se întâmpla în primele veacuri creştine.

În secolul XX, un om simplu, Sfântul Siluan,

560x0_siluan-athonitul2

trăieşte, în muntele Atos, profunzimea vieţii duhovniceşti şi notează descoperirile minunate ce i s-au făcut de Domnul în inimă. Ucenicul său, Sofronie, publică aceste scrieri şi azi, ele fac înconjurul lumii şi bucură suflete.
„Când am fost anul acesta în Belgia, spunea părintele, câteva persoane de credinţă catolică mi-au mărturisit că au fost impresionaţi de scrierile Sfântului Siluan şi ale Părintelui Sofronie şi au recunoscut dulceaţa Ortodoxiei.

Iată cum, încheie Părintele Vasile cuvântul, de la sfânta Tecla din primele veacuri şi până acum, Hristos se mărturiseşte prin viaţa credincioşilor Săi!”.
Să ne ajute şi pe noi Domnul, pentru rugăciunile sfinţilor Săi, Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul cuvios Siluan Atonitul, să fim martorii Învierii şi bucuriei Lui pe acest pământ! Amin

Bucuria Domnului să vă umple inimile, dragii mei şi cu ea să lucraţi cele ale zilei de astăzi!
Astăzi, vă rog să ne rugăm împreună şi pentru măicuţa noastră Siluana,

maica_-_copy

care este cu noi pe Cale.

E obosită şi împovărată cu durerile noastre!

Să ne rugăm Domnului şi Sfântului Siluan s-o mai ţină sănătoasă cu noi, ca încă avem mare nevoie de ajutorul ei, că încă suntem prunci în cele duhovniceşti. Vă mulţumesc!