Arhive etichetă: mama

Satul meu e-n sărbătoare!

Ziua de 21 mai, ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este ziua satului Boţeşti din judeţul Vaslui,

satul binecuvântat în care am văzut lumina pentru cea dintâia oară…

M-am născut în sat şi am vieţuit acolo paisprezece ani. Au fost cei mai bogaţi ani ai mei care au rămas veşnici în amintirea mea.

Universul satului era mare…

Iar de hram, de ziua Sfinţilor Împăraţi el se lărgea şi mai mult prin oaspeţii din satele învecinate care popseau în biserica noastră

şi a celor care veneau ăn casa noastră veşnic deschisă către drumul principal.

Ziua aceasta a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era cu totul şi cu totul specială. era hramul bisericii şi ziua satului.

Fiecare gospodină gătea mâncăruri alese şi îndestulătoare pentru cei ai casei şi pentru oaspeţii care treceau prin sat întâmplători sau invitaţi anume la acest eveniment.

Veneau oameni din Micleşti, din Chirceţti, din Gugeşti, şi chiar din Codăieşti, Bălţaţi şi Tătărani… Şedeau la slujba de hram şi apoi la masă la cei care-i invita.

La noi acasă în această zi întotdeuna erau oaspeţi. Cine erau acei oaspeţi nu-mi mai amintesc, dar mi-l amintesc negreşit pe Unchiul George din Micleşti, finul bunicii dinspre mamă… În dorul naşei lui, venea la naşa ai tânără, adică la mama.

Mama îl ospăta şi-l omenea cu un pahar cu vin.

Îmi mai amintesc şi de tanti Viroana,

sora bunicii Ştefana, care venea pe jos prin păduri şi peste dealuri de la o depărtare de zeci de kilometri…

Ce mare bucurie trăiam atunci…!!!

Viaţa m-a purtat prin lume pe diferite cărări. Am revenit mereu în sat cu dor şi drag. Erau reveniri scurte de o zi-două…

Mă aşteptau părinţii şi fraţii mai mici…

Apoi, m-au aşteptat doar părinţii

Şi mai apoi, mă aştepta doar buna mea măicuţă.

Cum auzea că am oprit maşina, ieşea în prag şi deschidea braţele să mă cuprindă şi să mă conducă în casă direct la masa încărcată cu bunătăţi.

Ce mare bucurie să mâncăm împreună şi s-o ascult povestindu-mi o mie şi una de poveşti minunate din sat…

Timpul a trecut peste sat şi peste noi…

În 2012, veneam acasă şi mama avea să mă întâmpine pentru cea din urmă oară.

Când s-a îmbolnăvit, fraţii au adus-o la Sibiu şi n-a mai plecat în sat. S-a mutat de tot la noi… în cimitir.

În acest an, 2019, am revenit în sat în a treia zi de Paşte…

Nu mă aştepta nimeni… Nu ştia nimeni că vin..

Doar zambilele mi-au zâmbit…

Satul se adunase în biserica din Porşăni şi apoi în cimitir…

Hristos a înviat şi niciun mort nu mai este în groapă!

Sibiul şi Boţeştiul sunt acum aproape.

Ardealul şi Moldova se îmbrăţişează…

Nicio lacrimă de durere, nicio umbră. Totul e lumină şi bucurie.

Locuri şi oameni tranformaţi de har şi de vreme…

Amintiri.

La mormântul naşului a venit şi un reprezentant al familiei Brînză. Preotul îi cheamă pe membrii familiei care sunt deja Sus.

Eu îi chem pe cei care încă mai sunt aici JOS

Haideţi fraţilor să mergem acasă. În sat e sărbătoare azi!

Vişinul înflorit

De cum am deprins a descifra buchiile din Abecedar, a început a mă munci un dor nestins, acela de a cunoaşte tainele cărţilor, a tuturor cărţilor… De-ar fi fost după mintea mea, n-aş mai fi făcut nimic pe lumea asta în afară de-a citi şi a scrie… Nu era o altă îndeletnicire umană care să mă atragă mai cu dorire ca cititul cărţilor şi scrisul… Nesaţul meu de citit era aşa de mare pe cât de mare e căldura zilelor fierbinţi de vară şi pe cât de lungi noaptile de iarnă… Eram în stare să citesc toată ziua neincetat, fără oprire, de n-ar fi fost pârdalnica de burtă, care, după câteva ceasuri bune de profundă cufundare între coperţile ademenitoare ale cărţilor, nu mi-ar fi dat ghes şi nu m-ar fi mânat spre bucătărie pentru a găsi ceva de mâncare sau dacă buna mea măicuţă n-ar fi fost atât de copleşită de treburi şi nu ar fi fost constrânsă să strige la mine să mai las încolo cărţile şi s-o ajut …

Ca să mă pot bucura de lectură, era musai să mă ascund. Să mă furişez departe de casă, să nu mă vadă nimeni. Îmi luam trăistuţa cu cărţi şi mă strecuram pe furiş din casă. Traversam tiptil, tiptil ograda, treceam binişor drumul, deschideam portiţa de la grădină, o închideam la loc cu grijă ca să nu se vadă că a fost dechisă, treceam cu băgare de seamă pe lângă iaz, pentru a nu trezi cucoanele broaşte care stăteau cu burta la soare şi mă căţăram iute, ca o pisică, tocmai în vârful vişinului înflorit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă caute acolo. Cine ar fi putut gândi că un copil poate să se ascundă într-un vişin înflorit şi să stea acolo ore-n şir. Dacă ar fi fost plin cu roade, ar fi fost altă poveste, dar aşa… Ce să faci printre flori?

Imagini pentru visin inflorit

Ei, ce să faci?

Câte nu se pot întâmpla printre florile unui vişin!

Îmi amintesc atât de bine clipele acelea de petrecere în vişinul înflorit…

Era ca pe vremea asta… Era luna aprilie…, când pomii toţi zac sub povara florilor…

Vişinul înflorit se preschimba dintr-o dată în castel. Un castel cu turn înalt, care te ridica spre alte zări. De la acea înălţime, cutreieram nestingherită lumea în lung şi-n lat şi vedeam atâtea frumuseţi despre care mama, şi alte persoane care treceau pe sub coroana vişinului, n-aveau nici cea mai mică bănuială…

În vişinul înflorit, eram pe rând prinţesă, mare înţeleaptă, pasăre liberă care zbura pe cerul senin, lipsită de griji, de frici, de planuri şi de frământări. Trăiam acele clipe cu mare intensitate.

Ele s-au imprimat în fiinţa mea şi le păstrez ca pe o comoară de mult preţ.

Acum, acest vişin nu mai există. Nu mai există nici iazul şi nici grădina de peste drum nu mai este a noastră…

Am revenit în sat. Nu mai văzusem satul cum arată primăvara de aproape 30 de ani. Era aşa schimbat… Doar liliecii lui moş Vasile rămăseseră la locul lor. Erau pe scuturate…

Viaţa merge înainte. Alţi vişini vor înflori şi alte doiniţe se vor cânta prin jurul lor…

Imagini pentru visin inflorit

Puterea de a fi tu însuţi şi a trăi fericit

Dragilor

Mă bucur că pot şi astăzi să împărtăşesc cu voi gândurile  şi experienţele mele!

Aseară, am terminat de citit cartea „Dependenţa de nefericire”, care s-a încheiat cu ideea că niciodată nu este prea târziu şi niciodată nu eşti prea bătrân ca să identifici şi să-ţi revii din dependenţa de nefericire şi să porneşti pe Cale, pe care o doreşte de fapt sufletul tău…

Schimbarea este însă solicitantă. E mai uşor să te porţi cum ai apucat. Dar, cu puţină atenţie, este posibil să ieşi din cercul acestei dependenţe.

Iată un exemplu banal: Ieri, m-am trezit acţionând după impulsul dependenţei de nefericire, întâmpinându-mi soţiorul, după trei sferturi de zi lipsă, cu o plângere, cu o văicăreală… că mi-am făcut un cucui după ce mi-am dat, din neatenţie de altfel, cu capul de chiuveta din baia de sus (care e mai mare decât cea de jos şi care nu-mi plăcuse de când o cumpărase (singur)). Dar am conştientizat imediat că nu aşa se întâmpină soţiorul care vine de la lucru şi l-am îmbrăţişat, cerându-mi scuze că am reacţionat după impulsul dependenţei de nefericire … şi am râs amândoi…

Revin la lectura cărţii amintită mai sus. Când am ajuns la povestea unui om, care semăna atât de bine cu a mea, care crescuse cu ideea că succesele erau apreciate doar dacă cereau multă muncă şi luptă, am reflectat puţin:

Am crescut cu ideea că în viaţă trebuie să munceşti din greu, aşa cum muncea mama… Că a sta să citeşti e lene, că „neam de nemu’ nostru n-o fost profesor” … a fost un timp în care atunci când stăteam şi citeam, mă simţeam ciudat, că sunt leneşă…. La fel am păţit şi când ne-am cumpărat tot felul de aparate şi unelte care să facă treaba în locul meu…: simţeam că nu-s demnă de aprecierea mamei, care a spălat cu mâna toată viaţa pentru 11 persoane…

Târziu, am înţeles că eu sunt eu, eu sunt Doina şi mama e mama…., că am primit un dar, darul de a iubi cărţile, pe care trebuie să-l valorific spre folosul multora…

Am conştentizat că eu însămi mi-am sabotat propria-mi fericire şi propriul succes comparându-mă cu unii şi cu alţii…

Şi de atunci, am pornit, cu ajutorul lui Doamne, să-mi schimb viaţa fără să-mi schimb viaţa, iniţiind proiectul minunat „Îndrăznesc să trăiesc sănătos” şi să străduiesc să găsesc mai multă fericire în propria-mi bucătărie.

Aştept să-mi împărtăşiţi şi voi din puterea de a fi voi înşivă şi a trăi fericiţi.

O zi binecuvântată!

Pentru mămici cu copii mici, ca să evitate greşeala pe care am făcut-o eu în privinţa hrănirii copiilor

Dragile mele prietene mămici

Permiteţi-mi să mă confesez din nou. Citiţi cu inima deschisă aceste rânduri. Şi vă rog să-mi împărtăşiţi şi voi din luptele voastre interioare şi biruinţele în relaţia cu copii voştri.
Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am fost până de curând o mămică tare stresată şi prăpăstioasă, dar cu darul lui Doamne, am primit vindecare în multe părţi ale mele.

Cel mai mare dar şi primul pas în relaţionarea sănătoasă cu copiii a fost acceptarea feminităţii şi maternităţii şi trecerea de la depresie la bucuria trăirii vieţii binecuvântate cu Domnul. Povestea despre aceste aspecte am cuprins-o în recenta mea carte „Mă bucur că sunt femeie”.

A fost un timp în care am fost foarte stresată cu starea de sănătate a primei fetiţe şi cu sănătatea mea şi apoi de frică să nu păţesc şi cu celelalte fetiţe, am înfundat în ele fructe şi legume cu carul şi, uneori, timpul de hrănire era un moment foarte stresant…, mai ales când era vorba de legume.
De curând, am înţeles, am realizat şi eu, că cel mai important lucru este pacea sufletească, dragostea şi bucuria împărtăşită în fapte… şi că „leacul nu-i cu sacul”, cum spunea prietenul nostru doctorul R.

Un morcovel, un căţel de ustoroi, o frunză de salată mâncate zilnic cu dragoste, cu pace, cu linişte şi rugăciune, observ acum că fac mai mult decât „tonele” de fructe şi legume înfundate mai demult….

Abia acum am priceput şi eu că programamrea cea mai profundă a creerului nostru este atunci când nu-i creăm senzaţii şi expeienţe neplăcute... şi mă străduiesc să trec acum de la mult, la puţin şi bun, la exersarea hrănirii cu bucurie şi mulţumire, fără a-i presa în vreun fel pe puişorii mei, oferindu-le mâncarea benefică pe masă, fără a insita să mănânce tot… şi îi feresc cât pot de violenţele reclamelor, luându-i mai mult prin piaţă decât pe la supermarket-uri… şi muşcând cu poftă şi bucurie şi linişte din fructele şi legumele binefăcătoare, căci copii învăţă prin mimetism…
Mă străduiesc să le creez un mediu cald în casă, lepădând grijile vieţuirii în faţa icoanei Deisis din bisericuţa noastră, oferindu-le, pe cât îmi este posibil, un model echilibrat de alimentaţie şi (con)vieţuire, care va sta la baza propriei lor identităţi…,

mă rog Domnului să-mi ajute să-mi păstrez pacea şi să pot sta liniştită la masă şi să mestec cu bucurie legumele binecuvântate, pânica integrală şi celelalte bunătăţi, nepunându-mi nădejdea în ele că ne vor păzi de răceli şi de viruşi, ci în Domnul, Tatăl nostru ceresc care ne ajută să nu o luăm razna în contextul acesta în care trăim.

Acum mi-am clarificat ce alimente sunt benefice, ce combinaţii, le am toate adunate în cele trei cărţi Îndrăznesc să trăiesc sănătos, Slujire din bucătărie şi Cartea de bucate pe anotimpuri, pe care le recitesc, acum ştiu că obiceiurile nesănătoase mi-au dereglat creerul şi acum e nevoie de reprogramare… dar mai ştiu că acum cel mai important este relaţia cu puiuţii mei şi aici mai am de lucru…

Şi aşa cresc alături de puiuţii mei, învăţând zi de zi să fiu mămică.

Curaj şi răbdare!

Vă îmbrăţişez, dragile mele prietene. De dragul puiuţilor mei şi al vostru, valorific timpul la maxim rugându-mă, citind, relaţionând, dăruind şi darurile mă copleşesc.

Mulţumesc şi vă mulţumesc!

Care este secretul reușitei în relaționarea cu copiii

Dragii mei, dragi, salutare!

Sunt în plină exersare pentru deprinderea noilor abilităţi de relaţionare cu copiii.

Săptămâna trecută, am exersat autocontrolul, prima piesă importantă în relaţie.

Mi-am dat seama cât de mult m-a ajutat Seminarul cu iertarea în lucrarea de vindecare a depresiei, a recuperării puterilor sufleteşti blocate în resentimente, a cunoaşterii personale şi a aceptării maternităţii. Despre asta am scris în cartea „Mă bucur că sunt femei”

coperta

pe care v-o recomand cu drag.

Acum lucrez cu Doamne la relaţia cu copiii. Vă voi împărtăşi luptele şi biruinţele pe parcurs.

Mulţumesc Domnului că am înţeles cât de important este să acord cea mai mare atenţie copiilor, mai ales acum când sunt mici.

Pentru mămici ca mine: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Bună dimineaţa dragilor!

Astăzi s-a citit la sfânta liturghie frumosull şi binecunoscutul paragraf:

„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
25. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
26. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
27. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
28. Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (Matei 16, 24-28)

Părintele spunea că în urcuşul nostru spre Împărăţie, avem mai multe etape şi în toate aceste etape e nevoie de purtarea crucii…

Aseară am ascultat-o pe măicuţa mea

şi spunea la un moment dat că „cruce înseamnă golirea de toate care ne înbdepărtează de bucuria ca dar al lui Dumnezeu…”

Vedeţi, eu aş prefera să fac acum altceva, plăcerea mea, pasiunea mea, dar e nevoie să stau cu copiii, să merg cu ei în parc…, să mă joc cu ei, să-i învăţ cum să se poarte ca omuleţii. Până mai ieri, mi se părea pierdere de vreme să stau tot în fundul lor…, dar acum, pe zi ce trece, e atât de fascinant să-i observ, să-i ascult… e un prilej cu atâtea prefaceri… şi posibilităţi de creştere!!!!
Ieri, am pornit dis-de-dimineaţă în oraş să-mi rezolv câteva treburi şi le-am luat şi pe micuţe cu mine… Am pornit de acasă cu câte o îngheţată de banane în mână, ca să am linişte că nu-mi vor cere îngheţată, deşi mijlocia tot a mormăit încet întrebarea dacă nu le iau şi din aia de la dozator….

Am făcut multe treburi prin oraş… şi am sfârşit prin a ajunge în piaţă… Eram însetate şi flămânde şi am mers la tanti Mărie care vindea pepeni şi am mâncat un pepene şi ne-am stâmpărat şi sete şi foame… şi apoi ne-am încărcat cu de toate şi ne-am întors…

Eram precum un măgar: şi în spate rucsacul cu pepeni, unul verde unul galben, şi în mână găleata cu afine şi caserola cu zmeură… şi în cealaltă plasa cu roşii…

img_7984

şi drum lungă până acasă pe jos…

Eram fericită că simţam greutatea şi realizam ce binecuvântare este maşina cu care fac de obicei piaţa… şi când să ajungem aproape de casă… micuţa a zbughit-o de lângă mine şi a traversat strada în fugă, fără să se uite …. şi imediat a trecut o maşină..

Am urlat pur şi simplu…:. „Fantastic! Fantastic! Mă copile unde ai fugit??” Am bombănit până acasă… cu voce tare….nu mă puteam linişti…s-au uitat şi nişte vecini la mine cum strigam… îmi venea să-i dau una la fund micuţei de să ţină minte să nu mai facă niciodată ce a făcut…, dar am urlat…

No, şi bucuria s-o dus… şi o venit mustrare de conştiinţă: că cum am putut urla aşa în plină stradă, că copilul oricum n-o înţeles că am urlat…, că m-or văzut şi vecinii, pe mine doamna care învaţă pe alţii…

După ce m-am potolit, am vorbit cu copilul şi i-am explicat că atunci când îi vin idei să întrebe dacă poate să facă acea ideea fără să se vatăme… şi ne-am iertat şi ne-am îmbrăţişat
Şi a prins copilul, că azi dimineaţă, când i-o venit să traverseze, m-o întrebat…
Da, da… greu la deal cu boii mic!

Cruce- bucurie-cruce- lepădare de sine- răbdare- cădere- ridicare- mergem înainte, de cu seară până-n zori şi din zori şi până-n seară, ca voinicul din poveste, că-nainte mult mai este!

Răbdărică dragi mămici, ne-ar spune Părintele Cleopa!

Două experienţe uluitoare cu copiii

Salutare, dragilor!

Astăzi, am trăit două experienţe uimitoare cu copiii, care m-au întors pe toate părţile.

Prima, a fost cu mijlocia mea, pofticioasa şi mâncăcioasa mea, care îmi seamănă atât de mult la acest capitol!!!

Nu-i chip să intrăm în magazin că îmi şi plasează o rugăminte, să-i iau câte ceva „împachetat”. Chestia asta mă termină pur şi simplu ….!!! dar încerc să rămân pe poziţie, amintindu-i că am intrat să cumpărăm cutare şi cutare, aşa cum am vorbit mai dinainte. Dar se pare că memoria îi face feste…. şi astfel, face ce face şi iar îmi plasează cererea… şi să nu te uiţi ce faţă de miloagă face, de-ţi rupe inima… şi eu ce teroristă cu sânge rece sunt şi rămân pe poziţie….!!!

De câteva ori, îmi tot cere un anume iaurt: un păhărel frumos colorat, care are un alt păhărel transparent deasupra cu fulgi de porumb în el… I-am tot explicat că chestia aia nu pot să i-o cumpăr, pentru că eu nu pot să cumpăr ambalaje, plasticuri… I-am cumpărat de mai multe un iaurt simplu la o cantitate suficientă, din care să mănânce toate trei şi fulgi de porumb la kilogram… Dar ce crezi că s-a liniştit? Mirajul ambalajului ispititor o cuprinsese atât de mult, încât nu s-a risipit nici cu mâncatul pe săturate din iaurtul cumpărat de mine. Aşa că ieri, când am intrat să luăm ceva din magazin, iar mi-a plasat cerea cu iaurtul buclucaş…, dar i-am răspuns liniştită:

„Azi e miercuri…! Mâine…”
Şi azi, joi, am ales să-i fac o surpriză şi am luat-o special şi am dus-o la magazin să cumpărăm iaurtul mult visat… Am lăsat-o pe micuţa la înot şi am avut timp să stăm doar noi două… O, Doamne, dacă-ai fi văzut-o!

A alergat direct la raft. ştia exact unde e… Îi urmăream reacţiile şi-mi venea să plâng şi mă gândeam: „Doamne, eu când eram copil, au fost zile în care veneam de la şcoală şi nu găseam nimic pe masă de mâncare, nicio firimitură de mămăligă şi mama era pe câmp la sapă. Ai mei nu au avut văcuţă şi cumpăram din când în când lăptic de la vecinii care aveau şi-mi amintesc ce bun era „chişleagul” acela în oale de lut de se răsturna oala şi chişleagul rămânea lipit de oală şi ce bucuroşi eram că aveam ce mânca, dar acum, copiii mei au iaurt, au lăptic, au mâncare, au pâinică la discreţie mereu, pâinică bună, integrală, proaspătă, mâncare proaspătă şi ei nu sunt fericiţi cum este acum acest copil cu acea cutie de plastic colorată în mână ….”
Când a luat cutia, i-am spus că asta e cutia pe care a dorit-o…, asta e mâncarea din seara aceasta şi altceva nu va mai primi…

„ Dar mami…, mai vreau ceva. mai vreau un corn cu ciocolată…..”. „Bine. Mergi şi ia-ţi unul…!”.
Pentru celelalte fetiţe, am luat o găletuţă de iaurt de 900g, care a costat cu 1 leu mai puţin decât cutiuţa mijlociei de 160g şi 1 kg de fulgi de porumb şi am mers la casă ca să plătim…
S-o fi văzut cu câtă nerăbdare a pus cumpărăturile pe bandă, apoi cum şi le-a luat pe ale ei în mână şi ce faţă avea… !!! Pur şi simplu nu-mi venea să cred… Doamne, eu cred că am o problemă… sau ce e să aibă atâta impact nişte imagini????!

Am plecat spre maşină şi pe drum mă gândeam cum să-i spun, ce să-i spun….????

Doamne, să-i spun înainte ceva sau după sau să nu-i spun nimic????

Am intrat în maşină şi am ajutat-o să-şi deschidă misterioasa cutiuţă…

„Uite, priveşte cât de puţini fulgi sunt!!”

Apoi a deschis păhărelul cu iaurt… Era pe jumătate gol….

”Vezi?… Ce mare pare din afară şi uite e jumătate doar”, i-am spus eu. Şi-a pus fulgii şi a început să mânânce cu poftă… „E atât de bun, de dulce, miroase aşa de bine……!!””
Nu am spus nimic…. Apoi, a luat cornul.. Înainte să înceapă să muşte, i-am arătat iluzia: am strâns de un colţ de corn, care s-a pleoştit, s-a făcut ca o clătită şi i-am arătat ce e de fapt: un clei umflat cu aer…

„Dar, mama… colegii mei mănâncă tot timpul aşa ceva şi mie nu mi-ai cumpărat decât odată…”

„O, copilul meu…, cum să-ţi explic… ? Ştii? E ca pe timpul mucenicilor.. Cum crezi că rezistau copiii mucenicilor când îi vedeau pe ceilalţi copii din jurul lor că se purtau altfel, că mâncau cărnurile jertfite idolilor??.. Ce să-ţi spun? Îmi imaginezi că pofteşti şi eu poftesc…multe, dar nu pot să-ţi cumpăr zilnic ceva care îţi face rău… Noi avem încă alternative sănătoase de mâncare… Îţi imaginezi ce greu le era mucenicilor? Mergeau la izvor să ia apă şi lângă izvor era un idol şi ostaşul şi dacă nu se închinau idolului, nu puteau să ia apă… şi răbdau… şi noi avem încă alternative mai sănătoase cu care să ne hrănim… Când îţi mai vine pofta de câte ceva împachetat, adu-ţi aminte că e doar imagine, plasticuri, prafuri umflate… Doar ai văzut cum era păhărelul acela, că era pe jumătate gol, ai văzut cum era de umflat cornul şi când l-am strâns s-a lipit şi s-a făcut ca o clătită mică…

Ce să-ţi mai spun? Chiar nu ştiu… Dar dacă era să le iau şi surorilor tale ce ţi-am luat ţie, ar fi costat mai mult decât am dat pe găletuţă şi pe punga de fulgi… Ai înţeles? Nu e vorba de bani, ci e vorba că îi dăm pe plasticuri…

Cumpărând chestii din astea ambalate, plătim şi ambalajele… „

„Eu am crezuut că-s gratuite…”

„Nu, nu sunt gratuite…, ci sunt incluse în preţ. Păi cum îţi explici că găletuţa asta, care e de 6 ori mai mare decât păhărelul tău a costa cu mai puţin de un leu decât păhărelul tău…? Restul banilor e pentru paharul acesta frumos de plastic.

Eu nu pot să dau bănuţii, pe care tati îi câştigă cu atâta efort, pe plasticuri…
Gustul acela şi culoarea aceea sunt date de prafuri. Tu azi dimineaţă ai mâncat un pahar mare de nectar de afine atât de delicios… Ce copil mai mănâncă ce mănânci tu? La asta de ce nu te gândeşti ?…”

„Am înţeles, mami!.

Dar să ştii că mai vreau fulgi…”

Şi i-am pus într-o caserolă fulgi şi am plecat spre locul de joacă din parc, ronţăind fulgii crocanţi de porumb.

A doua experienţă a fost cu copiii de la casa de copii

Când ne-am apropiat de parc, înainte să intrăm, am observat că parcul era plin de copii

…Erau peste toţi, săreau, zburdau.. era plin de viaţă parcul azi.., faţă de zilele trecute.
Fetiţa a fugit înainte şi s-a dus la locul ei, la nisip, să facă chifle integrale, ca mami…
Intru şi eu în parc şi dintr-o dată, aud: „Bună ziua!”, apoi încă un „Bună ziua!”…Răspund surprinsă şi cu drag….

M-am apropiat de unul dintre ei, care mi-a atras mai mult atenţia, şi l-am întrebat de unde este şi mi-a spus că e împreună cu toţi copiii de aici de la casa de copii…

„Aaaa..!!”

M-am aşezat lângă acel copil pe bancă. Între timp, a mai venit un alt copil, care era prietenul lui…
Le-am ascultat poveştile… Treceau în clasa a VII-a…

Ascultându-i…. dintr-o dată, mi s-a făcut dor de elevi, de catedră…., de pauze în care m-ai povesteam cu elevii…

Mă uitam la chipurile acelor copii…, la sufletul lor minunat.. şi le-am spus că sunt minunaţi, că sufletul nu are culoare…, că important e să aibă un vis… şi să ţină cu dinţii de el…şi Dumnezeu îi va ajuta să-l îndeplinească …, aşa cum m-a ajutat şi pe mine şi pe mulţi, mulţi alţi copii…

„Da, noi doi vrem să ne facem dansatori breakdance…” „Ce să vă faceţi?” „Dansatori breakdance. Nu ştiţi cum e? Uitaţi!”.

Şi mi-au arătat… (Ca să vezi ce „incultă” sunt!!!)… Măi, şi au un talent!!! Şi să cânte… Le-am spus că asta va fi salvarea lor…, că astea sunt darurile ce le-a pus Domnul în ei… şi să le cultive… că albilor le place muzica negrilor…

Şi unul dintre cei doi cu care povesteam, îmi zice: „Mă gândeam într-o zi cum ar fi să fiu alb şi nu am vrut, ci îmi place cum sunt…”.
Apoi, am vorbit de mama lor…

Le-am spus că mama lor le-a făcut un mare bine că i-a lăsat să trăiască… să îi mulţumească în gând pentru acest bine şi s-o ierte că i-a părăsit…atâta a putut să facă, săraca, şi acest puţin, că i-a purtat în burtică şi i-a născut şi nu i-a omorât, este pentru ei darul cel mai de preţ…..

„Da, da…!”, au aprobat ei.

Am vorbit şi de mâncare…

„O, doamna, noi ne bucurăm atât de mult de ce primim în Centru, de orice mâncare…!”.

„Da, am spus eu, eu mă mâhnesc uneori când fetele mele fac nazuri… şi ele mă au mereu lângă ele…

Dar ele nu pot şti cum e să nu ai… nu înţeleg…, dar voi şi eu ştim…

Măi dragilor., nu în ce ai stă fericirea, bucuria, ci în suflet, în ce gândeşti…în ce doreşti să faci spre bucuria altora… „.

Şi s-a mai alăturat încă un copil, ceva mai mare, şi a aprobat ce spusesem…
Sunase de mult ceasul că mezinuca a ieşit din bazin şi eu mă transpusesem în altă lume….

La revedere copiii, vă îmbrăţişez!!!!!

Şi mă gândeam ce daruri minunate şi ce taine mari sunt copiii…şi eu am ratat atâtea ocazii să le descopăr!!

Mulţumesc, Doamne, pentru înţelegerea acestor lucruri…. şi te rog să mă ierţi că nu m-am purtat cu băgare de seamă cu aceste nestemate, care sunt copiii…

După o dazamăgire din partea adulţilor…, s-a deschis o nădejde din partea copiilor…, la ei mai e nădejde de ecou şi modelare….

Mi-e dor de catedră…!

Visul de a profesa ca profesor n-a murit…, dar va trebui să mă nasc din nou spre altă abordare, spre altă viziune a lucrului cu copiii şi cartea UŞOR DE IUBIT, GREU DE DISCIPLINAT a venit la timp.

Dragilor,

De data asta, am scris mult, că n-am avut timp să scriu puţin… Iertare!

Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei… Pur şi simplu nu pot înţelege!

Dragilor,

aseară mi-am ieşit din fire. Şi iată cum:

Am vorbit clar cu un copil al meu că are voie să se joace 40 de minute, iar apoi 20 de minute să cânte la pian.

piano-s

Bun. A fost deacord. A început să se joace cu pasiune şi voie bună …Timpul expirase demult.. Am aşteptat să-şi amintească de înţelegere, să se uite la ceas…, dar ţi-ai găsit!

Într-un târziu, îi spun: „E aproape ora de culcare. Mai ai ceva de făcut?”. A, da, pianul… Şi a început să urce scările. Şi să vezi în ce stil urca scările! Cum a deschis pianul, aşa lento, lento, lento…şi cu ce greaţă apăsa pe clape…

N-am mai rezistat, am izbucnit ….. M-am înfoiat şi m-am zburlit la bietul copil şi i-am turnat toate cu ton înalt …

La un moment dat, m-am uitat fix la copil. Acesta avea ochii mari şi se uita încremenit la mine… şi cred că se întreba:

„Ce-o fi apucat-o? Oare ce problemă are?”.

Şi atunci i-am zis să meargă direct în pat….

Le-am citit totuşi povestea de seară, despre care poate vă voi povesti în alt articol…

Le-am pupat, totuşi…

şi am plecat în camera mea.

Simţeam o apăsare în suflet. Strigasem la copil… şi, bietul de el, nici măcar nu a ştiut de ce am strigat la el…

Şi mi-am adus aminte de articolul pe care îl citisem recent de pe internet, şi pe care l-am şi postat pe Facebook, că atunci când se iveşte ceva în relaţia cu copilul, problema e la tine, la părinte…, acolo e nevoie de intervenţie, nu la copil…

Şi alt gând a fost că sistemul de recompensă e mai puternic decât responsabilitatea, înţelegerea…
Am luat în mâini cartea Între părinte şi copil a lui H Ginnot.. şi s-a deschis la reguli….dar nu eram în stare să citesc…mă simţeam o mamă ratată…îmi venea să-mi dau palme….
Nu m-am lăsat biruită de aceste gânduri şi m-am uitat la Doamne din icoane şi i-am spus:
„Da, iată am reacţionat ca o fiară. Acum ce să fac?”.

Şi mi-am adus aminte ce m-a sfătuit măicuţa mea Siluana ce să fac: „Când copilul nu poate să facă ce-i ceri, ia-l pe genunchi, mângâie-l şi binecuvintează-l în gând”.

M-am ridicat dintr-o dată şi m-am dus în camera copiilor. Deşi era aproape ora 22, copilul cu pricina nu dormea. M-am aşezat în pat lângă el şi l-am strâns în braţe. Am început să mă rog şi să-i mângâi căpuţul. S-a lipit de mine şi a adormit.

Da, problema era la mine…

Mai am mult de lucrat, până ce Hristos va lua chip în mine… , chipul acela blând, răbdător, milostiv, iubitor şi jertfelnic.

Ai milă de mine, Doamne! Fă-mă Tu mămică bună pentru copii mei! Mulţumesc.

Îl iert pe Bunicul Neculai

Rasfoind saitul maicii Siluana, am dat peste o povestire a unui „seminarist al iertarii” care povestea de bunicul lui şi mi-am amintit şi eu de bunicu dinspre mamă, de bunicu Neculai (Dumnezeu să-l ierte!)

Îmi amintesc că eram copil şi m-am dus la bunicu. Bunica murise de mult..îmi era foame..Ştiam că e vineri şi ştiam că bunicu e zgârcit…avea telemea bună de oaie şi nu prea ne dădea… era zgârcit…

Îmi era foame şi i-am spus. Bunicu s-a dus în grădină, a smuls nişte ceapă şi a splăt-o. Apoi a căutat ceva prin prin casă şi a venit pe prispă cu o bucată de pâine, de franzelă, uscată şi apoi mi-a întins pâinea şi ceapa. Le-am luat şi am început să mănânc şi lacrimile au început să curgă…Nu ştiu …pişca ceapa sau ciuda pe zgârcenia moşului…căci gândeam: „Ce bună era o bucăţică de brânză…dar…e post…!”.

Acum am aproape 38 de ani şi mi-am amintit aceasta întâmplare…îl iert pe bunicu’?!
Această zgârcenie, pe care am urât-o la bunicu..la Cârţan cel zgârcit, cum îi spunea bunica şi mama…, am preluat-o şi eu cu vârf şi îndesat. …şi mă cutremur…că de multe ori poate am procedat la fel…când copii mei ar fi vrut ceva „interzis”…că, deşi eu le-am dat alternative de zeci de ori mai valoroase, mai hrănitoare…ei poate s-au simţit răniţi…

Dar de multe ori m-am întrebat: „Ce să fac, Doamne? Zilnic ieşim din casă şi mi se pare că mai tot timpul fetiţele mele minunate şi preţioase, se uită nuştiu cum la cei de pe stradă care înfulecă gogoşi sau alte celea…şi zilnic trecem pe sub tegheaua magazinului de gogoşi şi plăcinte, ba ne mai pun pancarda chiar în faţa scărilor din apropierea şcolii… Ba, anul trecut, venea cineva cu gogoşi calde chiar în holul şcolii…şi atunci mă întreb: Cum să procedez…? Să le iau zilnic din acestea…? Nu mă îndur să le cumpăr boala…Şi mie îmi plac şi eu poftesc …,dar nu putem mânca zilnic din ele…

Vorbim mult…explicăm mult, dar uneori poate nu acord atenţie la lupta lor, sau nu am răbdare să le explic şi poate atunci le rănesc…şi când îmi revin şi mă rog să primesc putere să le spun să mă ierte, ele pricep, dar mie nu-mi dispare imaginea aceea a feţei lor triste….

Ooooo, Doamne, tare neputincioasă mă simt…tare mi-i greu să fac faţă în situaţii din astea…

Ştii ce, Doamne? Te rog să le aperi Tu pe fete de răutatea şi nedesăvârşirea mea. Să repari tot ce eu am făcut rău..Şi eu cred că Tu poţi face asta…Poţi să ştergi toate rănile, căci îmi pare rău că n-am ştiut sau n-am putut sau n-am vrut să mă port ca Tine, cu iubire, cu îngăduinţă, căci dragostea e mai mare decât postul….

Rugaţi-vă pentru noi!

Şi eu fac acelaşi lucru.

Doamne, ce lumină s-o făcut!

Dragilor

azi dimineaţă am avut o uimire înţelegătoare!

Şi iată cum:

Azi e ziua în care ni se ridică gunoiul. Aveam prin curte tot felul de chestii, plasticuri, cartoane, tot felul de mizerii. Unele erau puse acolo grămadă, altele împrăştiate. Am început să le adun şi să le pun, selectiv, în saci şi în pubelă. Am avut ceva de lucru! Am scos pubela şi sacii la poartă, apoi am măturat încă odată toată curtea.

Când am terminat totul, am dat să urc pe scări în casă, dar m-am întors să privesc curtea şi atunci am avut aşa o uimire şi, fără să vreau, am exclamat: „Doamne, ce lumină s-o făcut!” şi m-am gândit că aşa e şi cu sufletul: adun, adun tot felul de chestii, ba un cuvânt greu, ba o privire mai nuştiu cum, ba o întâmplare neplăcută.. le strâng acolo şi în ritmul acesta nebun în care îmi duc viaţa, nu am răgaz să fac curat şi fără să bag de samă, sufletul e umbrit, chiar sufocat. Dar vine o vreme, un timp în care conştientizez şi începem să fac curat şi cer iertare şi primesc iertare şi dau iertare şi atunci începe să se facă lumină, tot mai multă lumină şi vine încet bucuria. Şi o nouă înţelegere a lucrurilor…

Aseară, în timp ce citeam acest articol http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/482 , mi-am adus aminte că numai mama îmi spunea Doiniţa. Aşa m-a uns la inimă numirea maicii „Doină, Doiniţă…!”. Şi m-am gândit la mama…şi pentru că soţiorul meu minunat era lângă mine şi, deşi îi promisesem că nu-l mai întrerup de la lucru, i-am citit şi lui acest articol, pe care i l-am scris maicii Siluana în anul 2006 şi apoi i-am spus: „Cât mă bucură cum mă numeşte maica…! Mă gândesc la mama …O ce bine ar fi fost să fi putut să vorbesc cu mama cum vorbesc uneori cu mama ta..! Uite, ieri am vorbit cu ea şi a înţeles…”.

După ce i-am spus soţiorului asta, m-am înfiorat… şi am gândit: „Doamne, de ce mai am resentimente faţă de mama? Oare pentru că nu am iertat-o definitiv…sau încă rana nu e vindecată complet…”.

Da, încă mai e nevoie să mă mai rog pentru mama…

Acum, însă, renunţ pentru totdeauna la pretenţia şi dorinţa mea ca trecutul să fi fost altfel…

Îmi accept trecutul aşa cum a fost şi îl binecuvintez pe Dumnezeu că a îngăduit să mă nasc şi îi mulţumesc mamei că m-a primit şi m-a adus la lumina acestei vieţi.

MAMA SI TATA 10947583_676448435799970_154975012_n

Vă mulţumesc, dragii mei părinţi, că m-aţi născut pe acest pământ!

Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dăruit „lumina cea adevărată”!

Ooo, cât de neputinsioşi suntem noi oamenii!

Mă gândesc la relaţia mea cu proprii copiii… Poate, fără să vreau şi fără să-mi dau seama sau poate din nepăsare…, îmi rănesc emoţional proprii copii. Dar ce de bine este că L-am aflat pe Doamne, Vindecătorul meu minunat!

Doamne miluieşte-ne şi vindecă-ne! Îţi mulţumesc pentru această înţelegere ce mi-ai dăruit-o aseară şi azi şi Te rog, iartă-mi nedesăvârşirea şi ajută-mă să cresc sufleteşte şi duhovniceşte dimpreună cu soţiorul şi copilaşii noştri!
Îţi mulţumesc. Fii binecuvântat, Dumnezeul meu!

Fii binecuvântat şi tu, cititorule drag, suflet minunat!