Arhive etichetă: mananc

Anunţ: Ultimul dovleac şi-a dat obştescul sfârşit

Dragii mei

vă anunţ cu durere şi mare părere de rău că ultimul meu dovleac a sfârşit înfulecat.

Săracul meu dovleac!

Înainte de sărbători prietena mea de la ţară mi-a adus 3 dovleci rotofei. Am mâncat cu îndestulare din ei. Am făcut şi cozonaci pentru Crăciun, am copt şi la cuptor. Doamne ce bunătate! Mulţam frumos!

Am gândit ca un dovleac să-l mai păstrez şi să adaug câte o felie la salata de rădăcinoase. Desigur că de Crăciun nu am avut timp de dovleac.

Dar după Crăciun am observat că începe să se strice dovleacul în frigider. Aşa că jumătate l-am tăiat bucăţi mari şi l-am pus la fiert în aburi la foc mic.

Cealaltă jumătate, care era intactă, am înghesuit-o în frigider pe un raft mai jos din frigider. Azi am dat peste el şi deja avea porţiuni afectate. L-am curăţat cu grijă şi l-am pus la fiert cu tot cu coajă şi apoi am savurat o felie mare. Doamne mulţumesc din nou! Ce bun este dovleacul fiert şi copt, dar crud nu e aşa de gustos. Iată am mâncat o felie mare cât puneam de obicei la salata pentru toată familia.

Dumnezeule, ce multă mâncare mâncăm, când ea e preparată la foc! Îmi crapă stomacul şi nu mă mai satur de dovleac! E atât de gustos!
l-am mâncat cu atâta „haznă”, ştiind că a fost cultivat natural într-o zonă atât de curată şi cultivat de oameni atât de cumsecade.

Ultimul dovleac din iarna asta? Poate! În piaţă nu prea sunt şanse să mai găsesc. Poate sunt, dar pe gerul ăsta nicio şansă să fie la fel de delicios ca acesta.

Aşa că am mai îndesat puţin, dar n-a mai intrat…Oricum a avut cine să-l termine, că şi ciripelele cele mici ale mele se dau în vânt după dovleac. În schim ciripica cea mare nu vrea să audă. Ea e emancipată: ”Lasa-mă mami cu dovleacul tău, că doar nu-s porc să mănânc dovleac!” I-am arătat îngăduinţă de data asta. E singura mâncare pe care n-o mănâncă, în rest nu face nazuri la salatele de crudităţi. O dacă ar şti de câte ori am fraierit-o adăugând pe şustache dovleac în cerealele fierte de dimineaţă sau în mâncarea de fasole verde. Dar nu a fost problemă. Dar dovleac aşa „gol” copt sau fiert nu mâncă nici s-o sau să-l ungi cu miere.

Ei, asta e! Mie îmi place dovleacul şi gata! Aş mânca în toate zilele tot dovleac dulce copt. Dar s-a gătat. Ăsta e ulttimul, aşa că „mânânc şi plâng, mănânc!”. Plâng de mulţumire, dar şi că se gată şi mai plâng şi de durerea îmbuibării, dar mănânc. Şi oricum, este o biruinţă că am mâncat dovleac până să-mi pocnească burta, decât platoul acela de prăjituri la care salivam….

Să-mi fie de bine şi „veşnica” lui (a dovleacului) pomenire!

Mănânc şi plâng, mănânc!

Dragii mei
În seara asta, recitind poezia lui Labiş, Moartea căprioarei, m-au trecut fiori de înţelesuri noi.

Ce geniu a avut acest poet! Cum a reuşit să concentreze atâtea înţelesuri tainice!

Iar eu mă zbat între lumină şi umbre!

Deliciile înfulecate de sărbători abia acum îşi arată colţii şi mai vor a. Pofte vechi s-au trezit iar eu mănânc şi plâng, mănânc!

Va las să descoperiţi singuri tainele pe care eu le-am întrezărit sub cuvinte, dar nu pot acum să vi le scriu.

Poate vă faceţi voi timp să-mi împărtăşiţi trăirile şi gândurile care v-au cuprins în timpul lecturii aceste minunate poezii:

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
(Nicolae Labis – Moartea caprioarei)