Arhive etichetă: mancacios

Seminarul gratuit despre mâncatul compulsiv

Dragii mei,

am tot vorbit despre mâncarea sănătoasă, dar iată-ne în faţa neputinţei de a mânca sănătos. Suntem puşi permanent în faţa alegerii de a mânca sau a nu mânca anumite alimente şi de asemenea în faţa propriilor noastre nedesăvârşiri interioare. Am ajuns la un moment în care cred că mâncatul este o chestiune serioasă şi e nevoie s-o interogăm. De aceea, vă invit miercuri, 27 mai, ora 17.30 la o nouă întâlnire.

A mânca sau a nu mânca este o chestiune cât se poate de serioasă. Mâncatul sau nemâncatul pentru noi, oamenii, sunt două acte foarte provocatoare. Ceea ce animalele au din instinct, omul are nevoie să deprindă prin lungă exersare. Un dobitoc nu se va întreba niciodată dacă să mănânce sau nu. Un animal nu va mânca niciodată ceva otrăvitor. Vaca ştie din instinct ce iarbă să mănânce şi refuză mătrăguna, chiar dacă arată mai atrăgător. Dar eu de multe ori am căzut pradă înşelării. Oare mai există asemenea mie?

Mâncatul pentru om are o încărcătură mult mai mare decât simpla ingerare de alimente pentru asigurarea supravieţuirii trupului. Dacă nu aş fi mai mult decât biologie şi chimie, mâncatul sau nemâncatul nu m-ar interesa. Dar din binecuvântare sunt mai mult şi de aceea, adeseori nu mi-e uşor să fiu om! Parcă le invidiez pe animale la capitolul mâncării. Pisicuţa mănâncă când simte nevoia, foamea, şi nu-şi face nicio mustrare de conştiinţă că bietului soricel i s-au sfârşit zilele. Pe când pentru mine, „a mânca sau a nu mânca” implică atâtea aspecte! Drept să vă spun că am simţit o mare apăsare zilele acestea. Ei, dar în aceasta stă măreţia omului că reuşeşte cu ajutorul lui Doamne să facă faţă atâtor provocări! Suntem chemaţi să ne venim în sine, să ne depăşim, să ne deschidem Nemărginitului după Care de fapt tânjim când simţim acel gol existenţial care nu poate fi umplut de prăjituri.

Da. Pentru că sunt om, nu pot mânca orice şi oricum. Dacă în familia de provenienţă mâncatul cu mâna era un lucru firesc, pentru alţii asta poate fi ceva foarte „scârbos”. Dacă acum 50 de ani, mâncai ce se vindea în prăvălie „fără să-ţi întrebi conştiinţa”, acum este o adevărată victorie cu tine însuţi ca să-ţi faci cumpărăturile necesare şi să ieşi din magazine sau să treci prin magazine cu linişte. Astăzi, mai mult ca niciodată, „a mânca sau a nu mânca” este o provocare fără precedent şi de aceea merită s-o punem în rândurile dintâi ale atenţiei noastre şi a ne întreba serios cu privire la acest aspect..

„A mânca sau a nu mânca” este o interogare nu lipsită de riscuri. Poate să ne reuşească sau putem eşua. Şi atunci, îmi veţi da dreptate că a fi om nu e un lucru uşor sau cum cântă cineva de pe aci de la noi: „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare!”. „A mânca sau a nu mânca” pune sub semnul întrebării însăşi existenţa mea ca om. Răpunsul mă supune unei probe de foc. Şi cu adevărat această întrebare poate echivala întrebarea lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi? Asta-i întrebarea!”, căci ceea ce mănânc şi cum mănânc spune atâtea lucruri despre mine. Numai punându-mi mai des această întrebare şi răspunzând onest, am posibilitatea să descoper atâtea lucruri despre mine.

Știți ce am băgat de seamă, dicutând cu unii și cu alții din jurul meu? A nu fi afectat de mâncare aparţine cu totul fiinţelor fără de trup.

 

pofta-mancare-655x360

Mănânc şi plâng, mănânc!

Dragii mei
În seara asta, recitind poezia lui Labiş, Moartea căprioarei, m-au trecut fiori de înţelesuri noi.

Ce geniu a avut acest poet! Cum a reuşit să concentreze atâtea înţelesuri tainice!

Iar eu mă zbat între lumină şi umbre!

Deliciile înfulecate de sărbători abia acum îşi arată colţii şi mai vor a. Pofte vechi s-au trezit iar eu mănânc şi plâng, mănânc!

Va las să descoperiţi singuri tainele pe care eu le-am întrezărit sub cuvinte, dar nu pot acum să vi le scriu.

Poate vă faceţi voi timp să-mi împărtăşiţi trăirile şi gândurile care v-au cuprins în timpul lecturii aceste minunate poezii:

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
(Nicolae Labis – Moartea caprioarei)