Arhive etichetă: mandrie

Dacă îl slăvim pe Dumnezeu, El ne hrăneşte

Bună dimineaţa dragilor!
Astăzi a slujit la bisericuta noastră un părinte minunat care ne-a spus la sfârşitul sfinte liturghii câteva cuvinte pe care doresc să vi le împărtăşesc:
Dumnezeu nu se îndepărtează de noi, ci noi oameni ne apropiem sau ne îndepărtăm de El. Domnul este precum un părinte iubitor, care îşi iartă copilul când greşeşte şi are grijă de el. Iubirea părintelui pentru copil nu se retrage, e permanentă. Aşa este şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Noi oamenii suntem cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu, nu Dumnezeu se îndepărtează.
Dumnezeu ne-a creat ca să-L slăvim mereu şi El ne poartă de grijă în chip minunat.
Astăzi se face pomenire despre un călugăr care trăia într-o peşteră şi se ruga mereu lui Dumnezeu. Nu se îngrijea de mâncare, ci avea grijă să fie în legătură permanentă cu Dumnezeu şi când era timpul mesei, o mână din cer îi oferea o pâine spre mâncare.
Dar de la un timp a început să aibă gânduri de mândrie că „e cineva”, că e grozav, şi a început să cocheteze cu ele şi apoi după aceste gânduri de mândrie acceptate, a început să aibă gânduri de desfrânare. Lupta desfrânării, a subliniat părintele, mai vine şi pe un teren de mândrie.
Şi uite-aşa acceptând şi aceste gânduri, pâinea a început să fie încet, încet tot mai stricată şi mai puţină, dar călugărul n-a luat aminte şi o mânca aşa. La un moment dat a venit doar câteva firimituri. Şi cum lupta desfrânării se întărea, călugărul a ieşit din pustiu să meargă în lume să păcătuiască. Pe drum a poposit la o mănăstire unde a fost primit bine şi i s-a cerut să le spună cuvânt de învăţătură la fraţi. Şi el le-a spus un cuvânt frumos, învăţându-i despre mântuire.
Seara, când s-a dus la somn, şi-a venit în fire şi s-a gândit cum i-a învăţat pe fraţi şi cum el face taman invers, că a lăsat pustia şi a plecat spre lume. Ş-a umilit şi s-a întors în pustie şi a petrecut zile multe în rugăciune întins la pământ. La un moment dat a auzit un glas ceresc că Dumnezeu l-a iertat, dar pâinea n-a mai venit.
Atunci călugărul a început să lucreze cu mâinile ca să-şi procure hrana zilnică trebuitoare, petrecând în smerenie şi apoi a adormit cu pace.
Părintele a subliniat că noi creştinii nu murim. Hristos a murit şi a înviat. Noi nu murim, ci adormim şi apoi vom învia la judecată.
Da! Pentru mine a vorbit părintele!
Numai Domnul ne poate ţine în smerenie.
Al Lui sunt şi mă dau pe mâna Lui!
Îmi place un cuvânt al cuiva: „ Doamne ţine-mă de urechi, că altfel te vând ca Iuda!”
Bucurie şi curaj dragilor.