Arhive etichetă: marturisire

În loc de Cenuşăreasa, am găsit asta

De 8 martie era o piesa de teatru gratuita: Cenusareasa.

Hai sa mergem, mama!, au zis copiii.

…..

Hai sa terminam temele…, am zis.

Hai sa cautam cuvintele de tradus…

si cautand pe internet, am gasit un filmulet interesant care ne-a facut sa uitam de …Cenusareasa.

Iata-l:

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti

 

Astăzi pomenim pe doi sfinţi minunaţi: Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul Siluan Atonitul

Dragilor

Mare bucurie a dăruit Doamne astăzi sufletului meu năcăjit şi pe care o împart cu voi, dragii mei dragi.

Astăzi, am intrat în sfânta biserică cu sufletul apăsat de nevoile zilei. Iniţial, intenţionasem să mă apuc de treburile zilei şi să nu mă mai duc la biserică, ca să le fac pe toate, ca să nu mai întârzii după copii când e timpul să merg după ei la şcoală, dar mi-a datDoamne un gând bun şi mi-a zis că oricum treburile nu se gată şi mai pot aştepta, dar sfânta liturghie numai o dată pe zi se săvârşeşte şi numai acolo pot primi viaţa şi puterea să duc greutatea vieţii pe acest pământ, viaţă ce are atâtea provocări.

Astfel, am lăsat toate şi am fugit. În drum spre biserică, au năvălit gândurile şi mai tare mă apăsau vreo două probleme… Mintea căuta soluţii şi se prinsese în dialog…. Fugeam ca să prind începutul şi rosteam rugăciunea „Împărate ceresc” şi îi încredinţam problemele Domnului. Am intrat, am scăpat la Domnul…, am pus pe targă (pomelnice) urgenţele şi le-am trimis Domnului prin Părintele.

M-am aşezat la locul meu drag, în faţa scaunului Domnului, a icoanei Deisis. Am vrut sa plâng la Domnul, dar ochii mei sunt bolnavi şi după o repriză de plâns nu mai pot face nimic cu ei…. Mi-am amintit că există şi un plâns fără lacrimi….şi pe acela l-am trimis la Doamne şi apoi am început să cânt cu strana din toată puterea mea interioară şi minunea învierii s-a produs din nou. Mare dar este cântarea sfintei liturghii!!! Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc, Doamneeee!!!

La final, Părintele ne-a vorbit despre sfinţii zilei. Sfânta Tecla,

sfanta-intaiamucenita-tecla-cea-intocmai-cu-apostolii-egumenita

o copilă de neam bogat, a ascultat cuvintele Apostolului Pavel şi s-a lăsat pătrunsă la inimă şi a mărturisit pe Domnul cu însăşi viaţa ei, devenind un model de mărturisire, care a fost urmat apoi de atâtea fecioare. Asta se întâmpla în primele veacuri creştine.

În secolul XX, un om simplu, Sfântul Siluan,

560x0_siluan-athonitul2

trăieşte, în muntele Atos, profunzimea vieţii duhovniceşti şi notează descoperirile minunate ce i s-au făcut de Domnul în inimă. Ucenicul său, Sofronie, publică aceste scrieri şi azi, ele fac înconjurul lumii şi bucură suflete.
„Când am fost anul acesta în Belgia, spunea părintele, câteva persoane de credinţă catolică mi-au mărturisit că au fost impresionaţi de scrierile Sfântului Siluan şi ale Părintelui Sofronie şi au recunoscut dulceaţa Ortodoxiei.

Iată cum, încheie Părintele Vasile cuvântul, de la sfânta Tecla din primele veacuri şi până acum, Hristos se mărturiseşte prin viaţa credincioşilor Săi!”.
Să ne ajute şi pe noi Domnul, pentru rugăciunile sfinţilor Săi, Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul cuvios Siluan Atonitul, să fim martorii Învierii şi bucuriei Lui pe acest pământ! Amin

Bucuria Domnului să vă umple inimile, dragii mei şi cu ea să lucraţi cele ale zilei de astăzi!
Astăzi, vă rog să ne rugăm împreună şi pentru măicuţa noastră Siluana,

maica_-_copy

care este cu noi pe Cale.

E obosită şi împovărată cu durerile noastre!

Să ne rugăm Domnului şi Sfântului Siluan s-o mai ţină sănătoasă cu noi, ca încă avem mare nevoie de ajutorul ei, că încă suntem prunci în cele duhovniceşti. Vă mulţumesc!

Un cuvânt minunat despre femeia creştină

Dragile mele prietene

vă doresc să trăiţi mulţi ani în bucuria Domnului!

Să îndrăzniţi să răspundeţi chemării de a fi mărturisitoare.

Împărtăşesc cu voi bucuria primită azi la sfânta biserică şi prin cuvântul părintelui meu minunat:

Hristos a înviat!

Duminica aceasta, împreună cu sărbătoarea Bunei Vestiri, poate fi considerată ca o sărbătoare a femeii creştine, duminica numită a mironosiţelor.

În Evanghelia de la Marcu 16, 1-8, am auzit câte ceva despre ceea ce înseamnă mironosiţele, cele pregătite să ungă trupul lui Iisus Hristos, purtând mir.

Aşa au alergat atunci în duminica Învierii foarte devreme, dimineaţa, acest grup de femei, purtând mirurile pe care le pregătiseră. De aceea le numim mironosiţe, adică purtătoare de mir. Gestul lor este un gest de dragoste, un gest de curaj totodată.
Ucenicii îşi pierduseră curajul, îşi pierduseră poate în parte şi credinţa. Ne aducem aminte de cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, când a mers Iisus cu ei şi ei spun că „noi nădăjduiam că El este Cel care va izbăvi pe Israel”. „Nădăjduiam”.. Nu mai vorbesc la prezent. Nădejdea lor pare sfărmată, credinţa lor pare pierdută.
Or gestul femeilor din noaptea Învierii este în primul rând un fapt de credinţă. Pentru ele, chiar dacă Iisus este Cel răstignit, rămâne Iisus pe care L-au urmat, pe Care L-au iubit, în care au crezut şi în Care cred.

Când ajung la mormânt, vin îngerii în faţă care le spune: „Căutaţi pe Iisus? La Marcu singur apare: „Pe Iisus Cel Răstignit Îl căutaţi?”. Iisus rămâne în conştiinţa noastră ca Cel răstignit şi înviat, bineînţeles, dar nu e corect deloc să uităm că El este Cel răstignit. Sf. Ap. Pavel, când îşi califică predica sa, spune că nu vrea să ştie nimic între ei decât pe Iisus şi pe Acesta răstignit. Şi la I Corinteni mai spune: Iudeii cer semne, elinii umblă după înţelepciune, noi însă vestim pe Iisus Cel răstignit, Care e puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu.

Aşa Îl caută femeile mironosiţe, pe Iisus Cel răstignit şi aceasta caracterizează foarte bine personalitatea lor de credinţă. Desigur trebuia curaj să faci ce făceau ele. Ştiau că mormântul are păzitori acolo , mai ştiau că mormântul e acoperit cu o piatră grea. Ştiau că Iisus a fost răstignit ca un răsvrătit şi că toţi care se asociau cu Iisus puteau fi suspectaţi, şi mai mult decât atât, urmăriţi la rândul lor, interogaţi şi pedepsiţi. Ucenicii de frica aceasta nici n-au mai ieşit din casă, stăteau închişi de frica iudeilor, spune Evanghelia.

Ori, iată-le pe aceste femei, care erau femei, nu erau bărbaţi, şi erau şi străine, nu erau din Ierusalim, erau toate din Galileea, care în dragostea lor şi-n credinţa lor, biruiesc teama, biruiesc neîncrederea. Mergeau înspre mormânt în grabă şi se întrebau cine le va depărta piatra de pe uşa mormântului şi aşa au găsit piatra la o parte de pe uşa mormântului şi le-au vestit îngerii: „Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi? Nu este aici. A înviat! Iată locul unde a fost pus. Duceţi-vă şi vestiţi!”.

Ele sunt primele care primesc mărturia despre Învierea lui Hristos şi totodată primesc şi trimiterea să devină vestitoare ale Învierii. De aceea Biserica le numeşte „femei binevestotoare”. Iar troparul le numesc„uceniţele Domnului”, pentru că ele, cu adevărat, îşi arată calitatea de uceniţe şi o confirmă prin această credinţă devenită faptă în căutarea lui Iisus Cel răstignit.

Iată cum prin acest gest al lor uceniţele îi întrec pe bărbaţi! Şi gestul lor este răsplătit! Şi ele arată tuturor ce înseamnă ucenicia: să-L cauţi pe Hristos, nu numai când este lăudat, când face minuni, când mulţimea se îmbulzeşte în jurul Lui, ci să-L cauţi pe Hristos când este dispreţuit, batjocorit, când este răstignit, arucat în mormânt. Acesta este cu adevărat un gest de credinţă, un gest de ucenic.
Sf. Simeon Noul Teolog spune că ucenicul trebuie să iubească şi să asculte pe dascălul său în orice împrejurare, să-l apere când este batjocorit, să nu-i creadă pe hulitorii lui şi dacă, în prigonirea aceasta el moare, să-l înmormânteze şi să-i îngrijească mormântul.

Aşa fac aceste sfinte femei. Ele au fost următoare ale Doamnului din Galileea şi până la Ierusalim. Au trăit cutremurate durerea şi încercările vinerii celei mari, dar nu L-au părăsit pe Iisus. Sunt prezente la înmormântarea lui Iisus şi au conştiinţa că această înmormântare s-a făcut prea în grabă şi că mai trebuie făcut încă ceva şi măcar că începuse Sabatul, ele atunci, în grabă, înainte de a începe Sabatul, au pregătit miresme, ca imediat ce va trece Sabatul să poată să înmiresmeze trupul Mântuitorului, aşa cum socoteau ele că se cuvine.

Iubiţi credincioşi, spuneam că duminica aceasta este cu adevărat o sărbătoare a femeii creştine, pentru că de la mironosiţele acestea femei, multe, multe alte femei creştine şi-au manifestat credinţa şi puterea credinţei şi şi-au arătat calitatea de uceniţe ale Domnului.

Când ne gândim la femeile mironosiţe, ne gândim la un grup pe care nu-l cunoaştem deplin încă. Sigur printre ele era Maica Domnului, care are un statut aparte, dar între femeile acestea purtătoare de mir, întotdeuna apare pe locul întâi Maria Magdalena şi apoi cea numită sora Maicii Domnului, Maria mama lui Iacob, care era rudenie cu Maica Domnului şi cu Mântuitorul. Apoi Salomeea, apoi Ioana, care era soţia unui dregător de-al lui Irod Antipa. La care trebuie să adăugăm pe cele două surori din Betania, Maria şi Marta şi altele, despre care spun Evangheliile. Altele care poate nu erau atât de apropiate de acest grup, dar care, într-un fel sau altul, erau şi ele prezente în diferite momente.

Ei la numele acestea, spuneam, se adaugă nenumărate nume de femei credincioase care L-au iubit pe Mântuitorul şi care au marcat viaţa Bisericii, viaţa Lumii. De la femei care sunt menţionate în Faptele Apostolilor, de la Lidia, acea negustoreasă de purpură din Filipi, care i-a spus lui Pavel şi înspţitorilor lui care vesteau evanghelia că „Trebuie să staţi în casa mea!”. La Filipi apostolul şi ucenicii lui nu aveau loc unde să stea. Lidia avea o casă mai rânduită. Era negustoreasă şi circula, a crezut în Domnul şi atunci a dorit, i-a obligat cumva pe misionari să stea în casa ei. Ea a insistat, pentru că ei nu voiau să abuzeze de bunăvoinţa cuiva.

Sau acea diaconiţă din Corint, Febe, sau Priscila, soţia lui Acvila, remarcabilă creştină din vremea Apostolilor, sau Apfia din Colose. Sau Evodia şi Sintihi din Filipi şi alte femei menţionate în Noul Testamnent.

Apoi Tecla, care a fost ucenica Sf. Ap. Pavel şi martiră, continuând cu atâtea şi atâtea alte femei. Continuând cu Olimpiada diaconiţa, cea care a fost ucenica Sfântului Ioan Gură de Aur care i-a purtat de grijă, sau Paula şi Eustochia, uceniţele Sfântului Ieronim, sau Antuza mama Sfântului Ioan Gură de aur, sau Nona mama Sf. Grigorie, sau Emilia, mama Sf. Vasile.
Iată nenumărate femei credincioase, până la Maria Brâncoveanu şi la măturisitoarele credinţei de pe teritoriul ţării noastre. Nu le vom putea niciodată socoti!

Citesc acum seara un volum cu noi muceniţe din fosta Uniune sovietică din vremea lui Stalin. O mulţime de femei, care în vremea comunismului susţineau Biserica şi misiunea creştină. Cu riscul vieţii. Atunci cine susţinea Biserica putea fi suspectat şi uşor arestat şi condamnat la moarte.

Nu poate nimeni număra atâtea nume! Până la soţia lui Soljeniţin, pe care am avut ocazia s-o cunosc şi să stau de vorbă cu ea. La două luni după ce a murit Soljeniţin, fiind la o conferinţă la Moscova a fost invitată şi ea şi la masă am vorbit cu ea şi ea mi-a vorbit.

Vedeţi, de multe ori, când se vorbeşte despre femeia creştină se spune mai ales despre ceea ce nu are voie să facă ea. Că nu are voie să fie preot, de pildă. Deşi, şi femeile şi bărbaţii, primind tainele de iniţiere, şi Botezul şi Sf. Euharistie, au o preoţie, ceea ce se numeşte preoţia împărătească. Toţi creştinii au această preoţie.

Da. Femeile nu sunt hirotonie. Am aflat din apostolul de astăzi despre hirotonia primilor diaconi, care erau toţi bărbaţi.. cu nume bun…7 bărbaţi. Apoi au fost hirotoniţi preoţi şi episcopi, tot bărbaţi, nu femei. Dar aceasta nu este însă o lipsă, pentru că femeia are alte chemări nu mai puţin importante. Femeia nu este preot prin hirotonie, dar este mamă de preot. Femeile dau preoţi. Ca să ai preoţi buni, trebuie să ai mame bune. Femeile sunt soţii de preoţi. Femeile ţin în atâtea feluri Biserica.

Nu se cade într-o zi ca aceasta să vorbim de păcatele femeilor sau de păcatele bărbaţilor. Tocmai pentru că rolul lor este aşa de important în Biserică, diavolul caută să deturneze pe oameni de la chemarea lor mântuitoare şi să-i arunce în mizeria păcatelor. Da. Sunt multe păcate! Şi multe sunt consecinţele păcatelor! Oamenii îşi fac viaţa un iad prin faptul că se supun celui rău şi ascultă de faptele lui şi cad în păcate de moarte şi atunci viaţa este marcată atât de teribil de lucrarea păcatului.
Dar cum spuneam, se cade să vorbim într-o zi ca aceasta ce face harul lui Hristos (cu femeile şi cu bărbaţii, n.n). Harul lui Hristos care face din oameni sfinţi, care ridică la o înălţime negrăită, care ridică la împărăţia lui Dumnezeu.

Citeam zilele trecute mărturia unui om care a fost în comă multe zile, un accident de maşină grav. El a fost rănit grav rănit şi nu se mai credea că mai scapă. El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acel accident. I s-a arătat iadul şi raiul. I s-a arătat cum urmăresc demonii pe oameni. Când merge o salvare la un bolnbav sau rănit, e plin de diavoli în jur, căci îl aşteaptă pe cel rănit să-l prindă. Spitalul e Mall-ul diavolul, acel mare complex de magazine, aşa a văzut el, cum dau năvală diavolii ca să prindă sufletele oamenilor, stând aproape de ei. Spitalul e Mall-ul diavolului! Dar l-am văzut pe Dumnezeu, spune el, sau pe Înger, Bunătatea absolută care i-a întins mâna, care i-a arătat că Dumnezeu există, că este bun, că mântuirea este lucrul cel mai de preţ. E cutremurătoare această mărturie. Pe internet se află cu titlul „Omul atins de Dumnezeu”, care mărturiseşte despre omul care l-a văzut pe Dumnezeu.

Când harul face sfinţi din oameni îi pregăteşte pentru harul cel nemărginit al lui Dumnezeu. Şi în Împărăţia lui Dumnezeu sunt sfinţi şi sfinte. Nu ştim proporţia, dar probabil că femeile sunt mai multe sfinte, şi asta o vedem şi din biserică. Câţi bărbaţi sunt de faţă şi câte femei. Bărbaţii, care lipsesc, n-au nevoie de Dumnezeu, n-au nevoie de Biserică.

Iubiţi credincioşi, slăvim pe Dumnezeu pentru ziua aceasta. Dorim să înţelegem cât de mare este chemarea Lui. Nu noi îi facem cinste lui Dumnezeu că venim la Biserică, ci El ne face cinste că ne primeşte în faţa Lui.

Nu noi, ştiu eu, avem ceva merit că petrecem un ceas la Biserică, ci bunătatea lui Dumnezeu se arată prin chemarea ce ne-o face şi iată că ne întâlnim de fiecare dată cu Hristos în SfântaLiturghie şi El ni se dăruieşte iară şi iarăşi spre viaţa veşnică. Amin.

Cum ne păzim fecioria – o comoară de mult preţ păzită de Însuşi Dumnezeu

Dragilor

Mărturisesc că mă bucur că sunt femeie.

Altădată, când nu-L cunoşteam pe Doamne, uram că sunt femeie. Nu puteam să accept că femeia este atât de denigrată şi călcată în picioare. Şi cel mai mult uram modul în care omul, mai ales bărbatul, fără Dumnezeu, omul căzut în animalitate, în dobitocie, îşi împlineşte dorinţele şi poftele dobitoceşti cu care e muncit trupul lui.

Iubirea dintre soţii creştini e taină

Târziu am aflat că relaţia dintre bărbat şi femeie se poate trăi şi altfel şi că iubirea dintre soţii creştini nu e act sexual, ci taină, aşa cum spune de frumos măicuţa mea dragă:

„Să nu mai numești relația intimă dintre soți „act sexual”, chiar dacă mulți oameni fac asta crezând că e ceva firesc. Este un mare păcat, dar poate fi din neștiință. Viața bărbatului și a femeii după Taina Sfintei Cununii, este, în întregimea ei, Taina căsătoriei, este viața lor întreagă (cu toate dimensiunile și lucrările ei) ca Taină în Taina lui Hristos. Ei sunt un singur trup în Hristos și Sfântul Apostol spune să nu se „lipsească unul de celălalt decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea … (1 Cor. 7, 5)”. Vezi tu, om drag, diferența dintre ce spui tu și ce spune Sfântul Apostol? El nu spune că și când au sau nu au voie să fie împreună, ci-i învață rânduiala postului și a rugăciunii. Acestea două, postul și rugăciunea, sunt, pe de o parte, arme împotriva demonilor care ne ispitesc, iar pe de altă parte fapte de iubire față de Dumnezeu (…). (Citeşte mai departe: http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1753).

Ei bine, am înţeles eu astea, dar o teamă mai era încă cuibărită bine în inima mea: teama de a fi necinstită, teama de viol. În copilărie am trecut prin două coşmaruri şi mult timp ele m-au bântuit. Am făcut liturghia iertării şi cu darul lui Dumnezeu am iertat pe cei care au încercat să mă abuzeze, dar frica că mi se poate întâmpla această nenorocire mă apuca din când în când şi mă gândeam: „Doamne ce o să fac atunci?”

Şi am primit încredinţarea că Doamne va fi cu mine mereu şi mă va lumina atunci ce voi face.
Mare Dumnezeu avem dragilor! Şi eu mă tot minunez cum lucrează cu noi şi cum ne poartă de grijă, numai să ne încredem în El.

Vindecarea de frica abuzului sexual

Aseară, citind povestea de seară (Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia care este astăzi, 19 ianuarie)
m-am minunat, din nou, de înţelepciune cu care lucrează sfinţii şi am primit încredinţare că Domnul e mereu pregătit să ne dea şi nouă înţelepciune dacă cerem …
….şi aşa mi s-a tămăduit şi mie sufletul de urmele fricii despre care vă spuneam … şi am înţeles că „Toate le pot în Hristos Cel Care mă întăreşte” şi mă luminează şi mă ocroteşte.

Am înţeles că eu, femeia nu sunt o fire slabă care poate fi strivită de puterea fizică a celor fără frica lui Dumnezeu, ci în Hristos sunt puternică şi înţeleaptă.

Vă las pe voi să vedeţi cum a procedat Sfânta Eufrasia când a fost în situaţie „fără ieşire”.

Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăţiei lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătută cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăţie; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luând-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se rugă cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Când bărbatul s-a închis cu dânsa în cămară, sfânta l-a rugat să o aştepte puţin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană, pe care dacă o va purta cu sine, nu-l va atinge nici o armă a potrivnicilor – pentru că se zicea că este fermecătoare; iar barbarul i-a zis: „Pe urmă îmi vei da buruiana aceea”.

Înţeleapta fecioară răspunse: „Nu este cu putinţă să fie smulsă buruiana aceea de către femei, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează”. Şi a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană; atunci sfânta ducându-se în grădină şi adunând nişte buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. El i-a zis: „Cum voi şti că sunt adevărate cele spuse de tine?” Ea şi-a pus buruienile pe grumajii săi şi i-a zis lui: „Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile, loveşte în grumajii mei cât vei putea şi, din aceasta vei vedea că nimic nu mă va vătăma sabia ta”.

El, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înţelepciune, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.

Suntem încă în lumina sărbătorii Bobotezei!

Dragilor

Mâine este odovania praznicului Botezului Domnului.
Ce înseamnă odovanie? Odovania ste slujba care încheie sărbătoarea prazniculului, a sărbătorii. Slujba este la fel de înălţătoare ca şi praznicul propriu-zis.

În Biserică totul e solemn şi luminos, chiar şi perioada de doliu din Postul Mare are solemnitatea ei. Biserica ne pune înainte perioade de plângere, de postire, dar şi perioade de bucurie şi de praznic. Şi aceste praznice şi sărbători au rolul de a ne oferi şansa de a pregusta din atmosfera veşniciei cu Hristos. De aceea avem trei zile de Crăciun, trei zile de Paşte şi multe alte praznice minunate, care sunt tot atâtea popasuri din alergarea noastră pe pământ înspre Cer şi odihnire în braţele Domnului.
În Biserică avem înainte prăznuire a sărbătorii, praznuire, după prăznuire şi încheierea praznicului, odovania.

Astfel am cântat bucuria Botezulului Domnului o săptămână şi mai bine. Am băut aghiazma mare în toate zilele şi am mai prins la suflet putere să înaintăm pe calea spre Cer. E grea înaintarea. Pe cale întâlnim şi spini şi pălămidă şi câini care ne latră şi ne arată colţii, dar ţinta e drept îaninte. Nu este cale de întoarcere şi nici abateri, căci ştim unde duce.

Astăzi prăznuim pe sfinţii mucenici Ermil şi Stratonic, minunaţi ostaşi ai Domnului, care l-au mărturisit cu îndrăzneală şi curaj. Aseară am citit micuţelor mele din proloage viaţa lor. Despre cum a pătimit sfântul Ermil şi cum ostaşul Stratonic, care era şi el în taină creştin, văzând pătimirea lui, a lăcrimat şi când au văzut ceilalţi ostaşi de lângă el că a lăcrimat l-au întrebat dacă este creştin şi el, lepădând frica de chinuri ce-i înfricoşase sufletul pentru un moment, a mărturisit cu demnitate că este creştin şi aşa a fost înecat în mare dimpreună cu Emil.

Şi astăzi am auzit la biserică minunatele cântări de cintire adusă acestor bravi mărturisitori, cum saltă şi cum se veseleşte Biserica triumfătoare de biruinţele mucenicilor şi câtă slavă au primit aceştia în cer. Şi mă gândeam: niciun om „mare” de pe acest pământ nu poate avea măcar o părticică din această negrăită slavă ce o dă Doamne mărturisitorilor Lui.

Mulţumim Domnului că avem exemple atât de vii care ne încurajează şi se roagă pentru noi. O dacă am şti ce mare îndrăzneală au sfinţii mucenici la domnul şi ce mare dar primesc creştinii care îi cinstesc pe sfinţii mucenici în biserica lui Hristo dreptslăvitoare! Doamne fă să cunoaştem asta! Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici ajută-ne Doamne şi pe noi să biruim zi de zi prilejurile care vor să ne despartă de Tine.

Acum, a zice nu unei gogoşi sau unei prăjituri „NU vreau să te mănânc, deşi mi se scurge gura”, eu cred că e mare jertfă. Dar noi nici asta nu putem totdeauna. Dar dacă renunţăm pentru Doamne la plăcerea aceasta de a mânca aceste himere, mare plată vom lua.

Să îndrăznim a spune: „Doamne, pentru bucuria Ta renunţ la această plăcere!” Iar dacă, totuşi, mâncăm, să mulţumim şi să-L binecuvântăm pe Doamne, şi aşa se risipeşte lucrarea potrivnicului, care caută cu orice preţ să ne fure minte de la gândirea la Dumnezeu şi la sfinţii Lui şi ne ademeneşte cu tot felul de plăceri şi pierderi de timp.

Doamne, te binecuvintez şi-Ţi mulţumesc pentru toate darurile ce le-am primit. Îţi mulţumesc pentru mezinuca, care astăzi a împlinit 5 anişori. Îţi mulţumesc că ni Te-ai oferit din nou şi ne-ai ajutat să Te primim, Darul nostru cel mai mare.

Ce frumos miroase mirul cu care părintele ne-a miruit şi cât de minunat îi strălucea chipul Rafaeluţei după Sfânta Împărtăşanie. Acesta este cel mai mare dar pe care i-l pot oferi şi aceasta e cea mai mare bucurie în ziua de naştere. Am răbdare şi aştept timpul în care va putea pricepe şi psihologic ce a trăit astăzi cu duhul. Am tot „şuşotit” în timpul slujbei şi i-am explicat de ce am făcut popas la biserică înainte de a merge la grădiniţă. Şi cred că a înţeles câte ceva. Oricum au copleşit-o sărutările doamnelor şi darurile lor şi a priceput şi mai bine că asta a fost un mare câştig şi nu pierdere.

Îţi mulţumim Doamne! Ne-ai copleşit din nou! O cât aş vrea să cunoască cât mai mulţi fraţi şi surori de-ale mele în credinţă ce mare dar avem noi în Biserica noastră ortodoxă! Aici venim cu toate ale noastre, cu dorul nostru de Doamne, cu poverile noastre cu grijile noastre şi plecăm încărcaţi de daruri. Aici îi spunem toate durerile şi problemele şi nici nu apucăm să ieşim de la slujbă, că Doamne deja ne rezolvă „treburile”, înainte ca noi să ajungem la ele. Dar o face cum ştie El, nu cum bănuim noi că e bine sau cum am dori. Dar e nevoie să avem răbdare, să stăm măcar la toată sfânta Liturghie!

O câte daruri primim la sfânta Liturghie! Dar noi suntem atât de mici, încât adesea darurile ne scapă printre degete şi printre entuziasmul de moment.

Ce minunat e să trăieşti fiecare eveniment din viaţa ta, a familiei tale, în Biserică. Ce bune au fost acele mere binecuvântate şi acele chifle şi acele turtiţe dulci pe care părintele le-a binecuvântat! Acestea nu pot fi egalate de niciun tort în nuş’ce formă sau petrecere la nuş’ce loc de joacă! Oricum sunt şi astea. E şi tort, e şi mâncare, dar mai întâi doamne şi apoi celelalte au alăt lumină, alt înţeles…
Dar cum spunea măcuţa mea „Omul fuge de Hristos, pentru că nu se îndură să renunțe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieșiri din timp și din durere, și nu crede că Dumnezeu Se poate amesteca așa, în cele mai mici gesturi și gânduri ale noastre”.

Dar numai
„Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație!” ((http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/03/131-dumnezeu-nu-ne-cere-decat-sa-ne-dam.html). Şi apoi observă cât de deşarte sunt toate fără hristos şi că veselia de o seară de la locul de joacă cu prietenii pleacă şi fără hristos copilul e singur şi expus la toate „săgeţile cele arzătoare ale întunericului acestui veac”(Sf Pavel), fără Dumnezeu.

Doamne ai milă şi ajută-ne să creştem sub braţul Tău şi în Biserica Ta! Dă-ne putere să facem faţă provocărilor lumii acestia rupte de Tine şi să mărturisim că numai Tu eşti viaţa noastră şi izvorul tuturor bunătăţilor. Amin.

„Avem a fi ceea ce suntem!” (Heidegger) şi a dărui ceea ce nu avem

Cine sunt eu?

Sunt femeie creştin-ortodoxă, botezată de mic copil în dreapta credinţă. Botezul a pus începutul mântuirii întru mine. Dar Botezul nu-i destul, precum nici că sunt fiica lui mama nu ajută, dacă nu-i urmez virtutea. Şi la fel, nu te poţi numi ostaş dacă nu dai dovadă de vitejie, disciplină şi putere de a îndura. Simpla uniformă nu-i deajuns!

Noi românii suntem creştini majoritari. La Sfântul Botez am primit o imensă moştenire, dar mulţi dintre noi nu avem habar de ea. Trăim ca nişte săraci, de azi pe mâine, fără să ştim că avem un cont bogat, care zace ascuns, iar noi abia ne ducem zilele.

Când am conştientizat asta, mi-a venit să strig de durere. Şi aşa m-am apucat să scriu, ca să dau mărturie despre bogăţia care zace în noi, în creştinii botezaţi.

Chemată să dau altora ceea ce n-am

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Lectura e hrana mea zilnică.
Îmi amintesc că eram în liceu şi într-o zi, citind cartea Părintelui Steinhardt, Primejdia mărturisirii, am găsit un pasaj care m-a pus pe gânduri.

Venisem la acea şcoală cu gândul să-mi urmez visul din copilărie, acela de a fi profesor şi când am văzut pe majoritatea colegelor care erau „atât de deştepte”, atât de rafinate .. am început să mă complexez şi să mă descurajez. Mă tot gândeam cum, eu o fată săracă şi simplă de la ţară, o să ajung profesor? Eu care abia îmi duc zilele şi n-am nimic, nici de unele, nici mâncare, nici casă, nici încredere în mine că pot face ceva în viaţă, ci doar dorirea să „mă fac profesor”.

Dar ce-o să spun eu altora? N-am nimic.. nu ştiu nimic… şi iată dintr-o dată aud printre rândurile cărţii ce o ţineam în mâini chemarea: „dă ce n-ai!”.
„Ce are a face! Nu ai credinţă, însă, dând-o altora, o vei avea. Căutând-o pentru altul, o vei dobândi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobândi pentru tine. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu ceea ce ai dat altuia!” (un text al poetului fr. Henri Michaux, citat de Pr Steihhardt, Primejdia mărturisirii, p. 88) la care Părintele continuă:

„Iată paradoxul creştin: să dai ce nu ai. Asta ne cere Hristos! Dând ceea ce n-ai dobândeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale, precum Hristos a dat moartea Sa de om muritor – a luat ce nu a avut – omenirea…

Să lepădăm orice frică, nesiguranţă, deznădejde: suntem chemaţi să dăm altora ce nu avem, credinţa şi lumina şi dăruind, vom dobândi! (p. 89).

Da! Da! Nu am nimic al meu. Totul e dar!

Dacă nu-mi păsa de sănătatea mea, acum pentru copiii mei, născuţi şi nenăscuţi, mă preocup să-mi întăresc trupul, ca să fac faţă misiunii.

Am fost o ignorantă. N-am văzut niciun semn rutier până în ziua în care m-am înscris la şcoala de şoferi, nu mi-a păsat ce bag în gură până când n-a murit în trupul meu o viaţă…

Şi culmea, preocupându-mă să dau altora ce nu am avut, primesc zilnic multe şi bogate daruri!
Scriind cartile Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi Slujirea din bucătărie, şi dăruindu-le celor din jur, mie însămi mi s-au făcut daruri!

Părintele Steihardt mai spunea: „Cred că oricare om a cunoscut în viaţă momente de slăbiciune, de cedare, de abjecţie, dar nu după asemenea momente trebuie să fim judecaţi, ci după mementele în care am fost în stare să ne ridicăm la nivelul chemării”.
Să nu fim acri, posomorâţi. „Mă rog, a fi om nu-i uşor..”(p. 126)
Eu nu sunt cu nimic diferită faţă de tine cititorule.

Şi să-ţi mai spun ceva: Sufletul omenesc este acelaşi în fiecare dintre noi, cu doririle lui, cu zbaterile lui, cu nevoile lui. Lumea e una şi oamenii sunt pretutindeni la fel, cu virtuţile, neputinţele şi scăderile lor. Dar important e să nu ne lăsăm copleşiţi.

Părintele Steihardt ne îndeamnă să ne străduim să fim continuu bine dispuşi. Chiar dacă nu suntem bine dispuşi într-o zi, să ne facem bine dispuşi. Dar nu în culmea voioşiei. E şi aici un pericol. Dar nici pioşi din cale-afară. Obosim pe cei din jur şi miroase a teatru. Trebuie să fim foarte naturali. Să ai un momenmt de supărare, e normal. Şi creştinul e om. Dar să nu treacă ziua aşa bosumflat. Un creştin adevărat e liniştit şi fericit. Domnul ne cere să fim bucuroşi, precum Sf. Serafim, care întâmpina pe toţi cu salutul „Hristos a înviat, bucuria mea!”.

Avem acelaşi suflet omenesc şi totuşi suntem atât de diferiţi, suntem unici şi vedem lumea cu alţi ochi. Să îndrăzneşti să-l întrebi pe cel de lângă tine cu sfiasla poetului: „prietene, cum e albastrul tău?

În cărţile ce le-am scris îţi vorbesc despre cum e albastrul meu. Citeşte-le şi recomandă-le celor apropiaţi.

Lectura unei cărţi îţi dă posibilitatea să simţi bătăile altei inimi şi-ţi mijloceşte pătrunderea unei alte gândiri decât a ta.

Femeia a fost creată să ajute bărbatul

E nevoie să descoperim bucuria slujirii aproapelui, fie că eşti la catedră, fie că eşti la cabinet, sau în spital, sau în bucătărie.
Viaţa este prea scurtă, la cât avem de lucru pentru oameni, pentru semeni!

Când slujim, să nu aşteptăm altă plată decât conştiinţa că facem ceea ce suntem datori, şi că suntem slujitoare netrebnice, că împlinim voia Creatorului nostru cu bucurie. Pentru asta am fost create, ca să slujim!

Dar să ştii că nu numai căsătorită te poţi împlini. Sunt atâtea exemple de sfinte femei care au slujit în diferite roluri cu bucurie. Întreabă-L pe Domnul despre misiunea ta.

„Ispite” la început de post

Dragii mei
Acum la început de post toţi diavolii s-au ridicat asupra noastră şi asupra Bisericii. Uitaţi spre exemplu, au hotărât, prin slujitorii lor, să declare religia predată în şcoli ca fiind neconstituţională, după 25 de ani. Nu este de mirare!
Diavolul umblă ca un leu răcnind neştiind pe cine să mai înghită.
Dar diavolul se ocupă nu numai de lucruri „mari”, ci se ia şi de lucruri mărunte, e cu ochii pe noi şi ne tot înghioldeşte şi apoi se distrează cum reacţionăm.
Uitaţi ce am păţit:
Cineva de la un ziar a dorit să povestim despre post şi în urma discuţiei a scris un articol. Iată că în ziua apariţiei ziarului mă trezesc cu câteva mesaje de la un „cineva” care m-au mirat foarte mult. Mă apostrofa urât de tot. Am rămas fără cuvinte să văd în câte feluri se poate interpreta un text şi la ce legături subconştiente poate duce. Persoana respectivă era atee şi a deranjat-o cele scrise de mine. Frustrată fiind, credea că negând pe Dumnezeu va scapa de judecată sau de întalnirea cu El.
Iată ce-mi scrie la începutul primului mesaj:
„Ce dieta trebuie să ţină pentru cretinism, prostie, bigotism? Desigur, a Dvs.”.
Dragii mei,
postul este de când lumea în toate religiile. El a fost recomandat şi de părintele medicinii, de Hipocrate, ca fiind un remediu foarte bun al bolilor şi este recomandat până astăzi. De ce ne-ar deranja atât de mult?
Postul înmoaie cerbicia noastră şi ne eliberează de patimi, de egoism şi ne vindecă trupul şi sufletul. De ce să nu-l folosim? Şi dacă nu tuturor le place postul, asta nu înseamnă că postul nu este bun şi că le dă dreptul să arunce cu pietre şi să apostrofeze.
Dar cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu ne ţinem de rânduielile Bisericii străvechi. Şi să nu ne amăgim că putem posti cu peşte, căci postul înseamnă mult mai mult decât schimbarea bucatelor şi a reţetelor!
Să aveţi un post binecuvântast cu mult folos duhovnicesc şi trupesc!