Arhive etichetă: nevoile personale

Cum armonizezi pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi

Salutare, dragilor

Astăzi, doresc să vorbim despre cum putem armoniza pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi.

Mai întâi, să lămurim puţin termenii. Începem cu Dicţionarul explicativ al frumoasei noastre limbi române:

PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează (concentrează) procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦Dorinţă, aspiraţie. 3. Dragoste puternică faţă de o persoană (de sex opus). 4. Tendinţă puternică şi nestăpânită însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile); patimă, viciu.

Atenţie, vedem că există pasiuni bune şi pasiuni rele…!

Încercăm să le identificăm… Facem lista…

Îmi amintesc că de mică, de când am început să cunosc literele, îmi plăcea să citesc. Mă bătea mama să las cartea şi să merg la sapă…, dar eu reuşeam de fiecare dată s-o minciunesc că trebuie să-mi fac lecţiile şi să citesc măcar o pagină în plus în afara lecţiilor…

În concluzie, patima mea sunt cărţile…

VOCÁȚIE ~i f. Atracţie înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziţie naturală; aplicaţie; aptitudine; înclinaţie; predispoziţie; Aptitudine, chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie.
Aşadar, Pasiune= ce-i place… Fiecare avem o listă cu ce ne place să facem.

Recent, am învăţat că pentru a identifica vocaţia, e nevoie să trecem plăcerile prin câteva filtre:

Constanţă: aş face asta în fiecare zi, pentru tot restul vieţii, indiferent de orice, că sunt sau nu sănătos, am familie sau nu, sunt tânăr sau nu, am sau nu bani?

Catalizator: după ce fac, am mai multă energie sau bucurie decât înainte?

Creştere: aş investi timp (şi alte resurse, cum ar fi bani) pentru a deveni mai bun la asta?

Caracter: pot să fiu eu însămi, să mă exprim cum sunt sau pun o mască?

Şi în final, filtrul decisiv:

Contribuţie: ajut pe cei din jurul meu prin această activitate atunci când o practic?

Îmi place să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu…

Tot când eram mică şi când m-o întrebat „tovarăşa” ce vreau „să mă fac”, am spus că vreau să mă fac profesoară… Îmi amintesc imaginea când îi aşezam pe fraţii mai mici pe scăunele şi mă postam în faţa lor şi le ţineam lecţii…

Asta mi-a plăcut şi asta îmi place şi acum: să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu! Dar între timp, o intervenit datoria….

DATORÍE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligaţie, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile (de serviciu). ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să… = a fi obligaţia cuiva să… A crede de datoria sa să… = a se crede obligat să… – Dator + suf. -ie. De (sau din) datorie = din obligaţie, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, aşa se cere, aşa trebuie („Făt-Frumos… se duse, de! de datorie”. Ispirescu, L. 105. „Îşi iubesc soţia și copiii mai mult din datorie”. Negruzzi, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile de serviciu. „Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie”. Sebastian, T. 193. „Eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie”. Caragiale, O. I 105. 2. (etică) Comportament sau actele unei persoane rezultate din obligaţiile morale, cerute de tradiţie, impuse de sentimentul de dreptate sau de bunăvoinţă.

Şi acum, e acum: cum armonizez pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile proprii???

Ca de obicei, am apelat la îndrumătoarea mea, măicuţa mea dragă, Siluana

441x0_1292022630_dsc_0502

În cele de mai jos, aveţi cuvintele maicii Siluana, adaptate, pe ici pe colo, la situaţiunea mea….

Ce este datoria?

Iată ce spune maica despre datorie:

„Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt aşezat într-o anumită postură şi mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit şi Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci, a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci, omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat şi suntem iarăşi un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Şi deşi iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului şi convieţuirea lui în limitele unei anumite bunătăţi. (…)

Aşadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne aşezăm conştient în postura în care ne-a aşezat Dumnezeu la început.

Bărbatul cumva este cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujeşte ca ajutor pe măsură. (…)

Între bărbat şi femeie „nu e vorba de egalitate, ci de vocaţie, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conştienţi de vocaţia şi de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieţii şi de dragostea Dăruitorului. (…)”

Şi acum…, cazul meu:

După formarea intelectuală, sunt profesor…, profesor de Teologie şi Litere. Datoria a cerut să renunţ la catedră şi să cresc copilaşii. Şi…, între timp, fac volunariat în cadrul proiectului „Îndrăznesc să trăiesc sănătos”, prin care mă străduiesc să le fac poftă oamenilor de Doamne şi de păpică sănătoasă…

Datoria

Prima slujire, spune maica mea Siluana, pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo, ne ajutăm aproapele. (…) Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui. (…).

Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică (…) Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. (…)

Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…).

în relația mea cu aproapele, fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. (…)

Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… Iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător (…).

Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos.

Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine. Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite. (…)

Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta. (…)

Ce voi face?

Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui.

Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu.

Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana plăcerii trecătoare și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii.

Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri, ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei.

Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci e dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii.

Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește.

Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. (…)

Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu plăcerea în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. (…)

Când ești ispitit de o plăcere, fă-ți „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective”.

La fel e nevoie să procedez și când copiii vor o plăcere „interzisă”:

„Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. (…) Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar!

Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție, îl întrebi: Care-i avantajul că …. ? Și care-s dezavantajele? …. Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac.

Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma…(…)

Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. (…)

Prima etapă este taina slugii netrebnice.

Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”.
Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. (datoria de a creşte copiii, de a da ajutor bărbatului…, n-ai niciun merit…, Doino, eşti datoare…, de vreme ce ai acceptat căsnicia…!!!)

Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta.

De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine.

Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii.

E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu (să-mi stăpânesc patimile şi poftele, n.n) și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate.

Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. (…)

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arăt:

Doamne, eu vreau să fac multe….. (să mântui lumea…, să scriu cărţi -numai vreo 30-, să vorbesc lumii, să le fac poftă de păpică sănătoasă, să fac ateliere de gătit … şi pâinică; şi mi-a venit azi un gând în biserică, că nu de astea au nevoie oamenii, ci de Duhul Sfânt.. .., o ce uşurare.., nu tu chiorală la calculator, nu tu cheltuieli cu seminarii.., ci doar mătănii, ridicări de mâini…, implorarea Duhului… Oamenii sunt burduşiţi de informaţii, au nevoie de mânarea Duhului… , eu doar să dau mărturie prin viaţa mea, să nu judec pe nimeni niciodată….

Dacă sunt credincioasă peste puţinul încredinţat: eu şi cei 3 copilaşi şi soţiorul, şi dacă dau dovadă că-s credincioasă, o să-mi încredinţeze apoi Doamne miile de sufleţele cărora vreau să le vorbesc…

Şi ce să mai fac? Să arăt Domnului tot ce fac sau am făcut: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi: am mers după copii la şcoală… , am fiert nişte linte…, am făcut nişte pâinici… Am vorbit cu tanti X, Y… , le-am ascultat problemele şi le-am dat sfaturi…. deşi nu mi le-au cerut!, Uite, Doamne, astăzi am fost prezentă lângă copiii de la centru, am fost acolo pentru ei…n.n)

Dar vine un gând care zice: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuieşte, (cutare, n.n)?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci”.

Rămâi pe poziţie, Spune măcar un „Bună ziua!” și nu „Lasă-mă-n pace!”. Și acesta poate fi acel puțin peste care poţi fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei, îmi zice măicuţa mea și continuă „Peste multe te voi pune!”- Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”.

De multe ori, se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”.

Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care mă îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea x pentru nu știu care e bucuria pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi este să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite-așa, ajung și în Rai și fac şi ce-mi place până atunci. Nu?

Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum! Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența?

Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm.
(Doamne, astăzi am făcut pâinică…!!! mulţumeeeeesc, n.n)

Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui!

(Sau: Doamne, am reușit să ascult un timp pălăvrăgelile copilaşilor fără să mă enervez, dar la un moment dat, n-am mai putut şi am strigat să tacă……., n.n) Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună.

Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui.

Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am mâncat mult (n.n)…, m-am mâniat (n.n) …. și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință.

Ce să fac? Cum să fac?

Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele (în Taina Sfintei Spovedanii) așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am mâncat mult, ridică lăcomia de la mine (n.n)…

Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie. (…)

Urmează apoi, o

a treia etapă

în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. (…)

Așadar, acum devenim iubiții Domnului, „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. (…) Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. (am acceptat datoria cu bucurie…, n.n) (…)

biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea.

Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

(Cum aș putea eu, de exemplu, să fi vorbit oamenilor la seminariile ţinute??? n.n) Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis.

Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism.

În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește…(sau pentru împlinirea pasiunii…, n.n) Dar se va lămuri când intervene concurența …. (vine gândul şi zice: „alţii au mai mare succes şi pe deasupra mai câştigă şi bani frumoşi, pe când tu…???”, Dar îndrăznim să cerem iubire…. n.n)…

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți!

Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii.

Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu , iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici!

Așa să ne ajute Dumnezeu”.

Amin. Amin. Amin

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea dragă!

*articolul întreg este aici:

https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/30/maica-siluana-vlad-ajutorarea-aproapelui-intre-filantropia-crestina-si-datoria-sociala/