Arhive etichetă: nume

De la Feramis la Logorism și ”vițăvercea”

Salutare, dragilor!

Astăzi vreau să vorbim despre tort… da, despre tort. Ce vă ”bunghiți” așa! A, dar să vedeți că nu e despre un tort obișnuit, e despre un tort ”al naibii” de bun… Ba, mai mult, e chiar vorba de două torturi…, al doilea are un nume cu istorie…, se cheamă Feramis… Da, da… interesant nume!

Unul dintre darurile divine primite de om e și cel de ”a da nume”, a numi, a denumi și mai recent…a pune eticheta. La început, desigur, omulețul numea doar binele, răul încă nu-și scosese colții… Azi, adică(telea) în zilele în care trăim noi ăștia post-post moderniștii, numim câș, numim răul bine și bine ”câh!”. Numim, par exemple, o aglomerare de făină albă, colorată apoi cu cacao, margarină sau unt colorat și îndulcit, ”un tort de o mare bunătate”, când de fapt e cât se poate de ”o ceva” foarte grețos dar, ce-i drept, arătos, ”ispiticos”….

De un timp încoace, am tot felul de clicuri și revelațiuni… Revelațiile de obicei îmi parvin seara sau noaptea, între veghe și somn, când împrejur se aud doar sforăieli sau greieri, mai ales greieri. Sunt mulți greieri pe aici! Deunăzi am avut revelația, descoperirea motivului insomniilor de care am suferit o parte bunicică din prețioasa vreme de odihnă. Greierii sunt peste tot, dar mai ales în cap, chiar în căpșorul de-l găzduiesc pe gât. Și greierii ăștia zumzăie mereu. ”Uf, uf!”, am ajuns să mă plâng și eu, ca biata maică-mea, că ”nu-mi mai tace capu ista!”…, că mereu sporovăie…

Uite, par exemple, într-o seară nu puteam adormi… Și la ce credeți că lucra greierașul? Și-a amintit de rețeta la care mă” bunghisem” peste zi, la rețeta numită ”Feramis”. A…, nu râde, nu e vorba de Ferari-ul vândut de un călugăr…, nu, ci e vorba de un tort de mei, care are o întreagă istorie ascunsă în silabe.

Și tot gândindu-mă la această istorie a Feramis-ului, mă minunam cum i-a dat Dumnezeu omului puterea asta: să numească toate și să rămână ”așa cum le-a numit Adam” sau, cum l-a numit gospodina aceea pe Feramis… Da, e foarte interesantă toată treaba asta cu numitul…! Abia acum, fac legătura cu uimirea din liceu, când mă întrebam cum de toată lumea numește la fel tot ce mișcă sub soare. Și iată cum se face asta: În nu știu ce colț al lumii, răsare un mare om de știință care descoperă o orătanie marină sau aeriană sau bacteriană și-i dă un nume și numele ăla se fixează pentru toată suflarea omenească… Și toate numirile astea trebuie să le înveți pe de rost sau pe din afară …, dacă vrei să ”te faci” biolog sau alt fel de –olog…

Da. Întotdeuna mi s-au părut supermani –ologii și mă tot minunam: cum de, nevoia, știu cum se numesc toate oscioarele, toți dinții, cum de știu unde sunt așezate toate părticelele dinăuntru omului, unde-și au locșorul toate organele… Pe când eu, eu n-am habar nici unde e ficatul, adică știu, dar uit, uit repede sau când mă întrebi unde e, mă fâstâcesc, mă bâlbâi, dar acum știu unde e, căci ”bunătatea aia de tort”, pe care am mâncat-o aseară, a ajuns ca o ghiulea direct în ficat…și-n fiere, în splină, și în tot lăuntrul meu… Și, culmea ironiei, în durerile alea, Firamisu ăla își râdea în barbă de tărășenia mea…, iar eu îmi blestemam netotșenia: ”fir-ar să fie de tătăntălaie că iar m-am înșelat…, iar am hăpălit bunătăți aparente și pe deasupra am băgat și resturile plozilor, care, de data asta, au fost deștepți…, au dat deoparte grețoșenia, dar eu am lins-o toată, toată.

Măi și dacă n-aș ști ce e bun și ce e rău…! Dar m-am prostit… , m-am luat cu valul… Am dat crezare celor care ridicau în slăvi tortul acela nemaipomenit de… Hm…!

Mă întorc spășită și-mi cer iertare ficățelului și-i mulțumesc că n-a plesnit, că-mi mai dă o șansă și promit că o să probez și eu Feramisul, până nu mă fer-estruiesc de tot…