Arhive etichetă: nunta

Cum alegi să-ţi fie ziua: bună sau rea?

Salutare!

Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă…

Aşa o fi!

Dar ce te faci când te trezeşti cu faţa la cearşaf? Când îţi vine să tuni şi să fulgeri când te bâzâie la cap greieri şi pisicuţe… ?

Ei! ce să faci? Zâmbeşti cu gura până la ureche…

Îţi faci tu voia bună, asta faci! Cum? Pur şi simplu faci în contra de cum te simţi:

Îţi vine să nu te ridici din pat? Te ridici! Îţi vine să urli? Zâmbeşti.

Urlă alţii? Te rogi.

Se grăbesc toţi? Îţi faci timp să observi ce se petrece în jur…

În jurul tău, în maxima ta apropiere, se petrec lucruri mari!

Apropo!

Ştii cimitirul ăla ciudat de pe colţ? Ăla ce astă toamnă şi astă iarnă arăta ca  un loc unde parcă a fost război, cu pietre în loc de cruci şi gard surpat şi multe bălării?

Acolo, s-a întâmplat o minune: un spectacol cu multe mirese laolată, care s-au gândit să fugă cu mirii lor şi să petreacă un timp aşa, numai ei…, că doar e nunta lor…

Au ales acest loc, că s-au gândit că şi aşa stătea neocupat… Şi l-au ales să-l facă sală de dans!

Auzi! Dans în cimitir, într-un cimitir fără cruci…!!!? Să te cruceşti nu alta!

Pur şi simplu, m-am oprit din graba cu care veneam azi dimineaţă la slujbă…

Mirii ţineau miresele pe braţe şi le plimbau prin cimitirul-grădină. Rochiile bogat împodobite îi acoperiseră pe fericiţii miri cu totul. Doar picioarele li se mai vedeau.

Unii miri, care duceau pe braţe mirese mai dolofane erau aşa de încordaţi, încât le puteam vedea toate venele de la picioare şi de la gât cum le ieşiseră în relief…

O, ce imagine! Faldurile rochiilor înflorate fluturau printre pietrele înnegrite de vreme…

Priveam atent.

Mi-a atras atenţia mai cu seamă un mire care sta în mijloc cu mireasa lui durdulie în braţe…

O, minune! Îmi părea că mireasa semăna cu cineva pe care o văzuse cândva
Când înflorise salcâmul pentru întâiaşi dată
… !!!

 

Reclame

La înmormântarea Părintelui Aurel Suciu din Braşov am trăit moartea ca Nuntă

Dragilor

Ieri, cu ajutorul Domnului şi binecuvântarea Părintelui nostru duhovnic, am ajuns şi noi la Braşov, tocmai când se pregătea să înceapă slujba de înmormântare a Părintelui Aurel Suciu, naşu nostru „bătrân”.

Biserica impunătoare

sfantul-mare-mucenic-dimitrie-tractorul-brasov-biserici-si-manastiri-dfcae1662a-small

îşi deschidea larg uşile să primească sutele de credincioşi care petreceau cu trupul păstorulului lor cele din urmă ceasuri.

De afară, se vedea că biserica deja era plină, chiar „ticsită” de oameni. De primprejur, sute de credincioşi urmăreau cu uimire evenimentul.

Am coborât imediat din maşină şi am ieşit întru întâmpinarea naşei noastre de cununie, soţia Părintelui Sebastian, unul dintre cei trei fii ai Părintelui Aurel.

Am îmbrăţişat-o cu dor mult, căci de 8 ani nu o mai văzusem.

Am intrat cu greu în biserică. Doream să ajung în faţă. Aparent, era imposibil. În mijlocul naosului, în faţa tetrapoadelor, era sicriul, înconjurat de mai mult de 40 de preoţi. În faţa sfintelor uşi ale sfântului altar era Preasfinţitul Ilarion, Preasfinţitul nostru de la Sibiu, pe care îl vedeam acum pentru prima dată în calitate de episcop.

Doream să-i văd faţa naşului.

pr-suciu_brasov1_w747_h800_q100

Îmi era dor de sfinţia sa… Cu rugăminţi discrete, ajung aproape de sicriu, în spatele naşilor, Sebastian şi Mariana. Privesc înspre sicriu: aceeaşi faţă, acelaşi chip senin, şi parcă puțin zâmbitor, al naşului Aurel…, puţin schimbată de la infarct. Primul impuls a fost să mă aplec să-i sărut mâinile, pe care niciodată, din smerenie şi drag, nu m-a lăsat să i le sărut. M-am abţinut, cu gând că, la sfârşit, poate voi reuşi să mă apropii de sicriu şi să-i sărut mâna, care m-a logodit cu robul lui Dumnezeu Nicolae-Sebastian-Ioan şi care mi-a dat să gust din Paharul comun de la Nuntă…

Mă opresc puţin din scris şi cobor în cameră să scotecesc în cutia cu amintiri…

Deschid albumul cu fotografii de la Nunta noastră…

IMG_20170330_110541IMG_20170330_110639

Îmi amintesc cum acum 15 ani, m-am dus dimpreună cu viitorul meu soţior la Braşov, la naşul lui de botez, la Părintele Aurel… Pe atunci, slujea într-un apartament de la parterul unui bloc din Brașov…

Ce frumoasă a fost acea sfântă liturghie de atunci!

Părintele Aurel „mi-a căzut drag” din prima…

”Ei, finule, te însori..!?”, zice Părintele de cum dă ochii de Nicolae.

„Da naşule şi am venit, conform obiceiului (în Ardeal, naşii de Cununie botează pe toţii copiii finilor şi apoi îi şi cunună, dacă mai sunt în viaţă la acel moment) să vă tocmim să ne cununaţi”. „Ei, noi suntem bătrâni de acum şi ne-am gândit să vi-l dăm pe Sebastian…, el e mai apropiat de vârsta voastră….”

”Cum spuneţi sfinţia voastră, naşule!”.

Am mers apoi acasă la naşi şi acolo, după ce am şejut la masă, naşa Ileana ne-a adus un dar: verighetele…, minunatele vergehete, pe care le purtăm cu atâta drag şi acum!

La Nunta noastră, a slujit şi Părintele Aurel, alături de Părintele Necula şi Părintele Păcurariu.

Privesc acum fotografiile şi mă întorc înapoi în timp…

Revăd capela plină cu colegii de an… Dacă anul I s-a încheiat cu prima logodnă din promoţia noastră, anul II se deschidea, la 1 octombrie 2000, cu Nunta noastră.

Capela deveni pe dată neîncăpătoare… Iată-i pe toţi…! Ce chipuri minunate….! Ce binecuvântare sunt fotografiile!!!

Îl văd pe părintele Aurel, care ne binecuvintează cu verighetele, ne logodeşte…Îl văd pe Părintele Păcurariu, care ne binecuvintează cu coroanele de împăraţi, ne cunună…

Îl văd pe Părintele Constantin Necula, care ne strânge bine mâinile la momentul culminant, când Domnul din cer ne împreunează inimile pe vecie…

Toate sunt actuale în mintea mea…

Revin la şirul povestirii. Nu mă mai satur să-l privesc pe părintele Aurel care şedea acum, îmbrăcat în frumoasele-i veşminte, în sicriu.

În stânga sicriului, era naşa Ileana, transfigurată de durere, care îl priveşte pe cel cu care a realizat atâtea lucruri minunate.

În jur, finii lor, peste 30 de perechi…, mulţi dintre ei preoţi şi preotese….

Slujba curgea lin şi interminabil. După două ore şi ceva, iată se citeşte necrologul…! Aşa am auzit şi eu, mai lămurit, odiseea Părintelui Aurel şi realizările dânsului şi că a fost protopop la Sfântul Gheorghe…

În timp ce Părintele Răvan Petru Timofte citea acel frumos necrolog, priveam spre sicriu. Între timp, mă mutasem într-o altă parte, de unde vedeam întreaga imagine: sicriul, pe cei doi fii ai Părintelui dimpreună cu preotesele lor şi pe naşa Ileana. O imagine atât de minunată!… Chipuri atât de frumoase şi atât de dragi mie…, pe care culoarea neagră le potenţa strălucirea atât de minunat strălucirea!

Puteti vedea aici mai multe fotografii cu nasul Sebastian din parohia dânsului din Germania.

Pr.-Sebastian-Suciu-272x300

Îi puteţi vedea şi pe cei trei minunaţi băieţi a săi:

http://www.parohia-ulm.ro/
În necrolog, am auzit că a fost coleg de faculate cu P.F. Părinte Patriarh, care a trimis o scrisoare de condoleanţe:

„Cu multă tristețe am primit vestea trecerii din această viață a Părintelui Aurel Suciu, de la Parohia „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” și „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou” din Brașov.

Părintele Aurel Suciu și‑a început activitatea pastoral‑misionară în anul 1974, ca preot în satul Araci, aflat în partea de vest a județului Covasna, în Depresiunea Brașovului. Aici a renovat casa parohială și a început lucrări de reparații și consolidare a bisericii, afectată de cutremurul din anul 1977.

În anul 1979 a fost transferat în municipiul Sfântul Gheorghe, la biserica monument istoric, ctitorită în vremea Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna. Și aici s‑a ocupat de consolidarea, repararea și pictarea bisericii, grav afectată și ea de cutremurul din anul 1977.

Între anii 1984 și 1990 a lucrat ca protopop al Protopopiatului „Sfântul Gheorghe“, unde a desfășurat o bogată activitate administrativă, spirituală și culturală.

În anul 1990 s‑a transferat în municipiul Brașov, cu misiunea de a construi o biserică în parohia nou-înființată, Tractorul III.

Sprijinit de credincioșii din parohie, dar și prin contribuția mai multor sponsori, Părintele Aurel Suciu a reușit să construiască o biserică mare și frumoasă cu hramurile: „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” și „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou”.

Anul acesta, 2015, în a doua zi de Sfintele Paști, Înalt­preas­fin­țitul Părinte Mitropolit Laurențiu a târnosit paraclisul acestui sfânt locaș, aflat la demisolul construcției. Cu acest prilej, Părintele Aurel Suciu a fost decorat cu Ordinul Crucea Șaguniană, cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Ardealului.

pr Suciu mitorpolit si protopop_188290

Înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, Părintele Aurel Suciu a adăugat la acestea strădaniile sale personale, fiind un mare iubitor al slujirii Sfântului Altar și al oamenilor. Dăruirea de sine și spiritul său misionar, conștiința puternică a res­ponsabilității pastorale, precum și zelul misionar în propovăduirea și păstrarea dreptei credințe, a spiritualității și identității ortodoxe românești au luminat întreaga activitate preoțească a părintelui Aurel Suciu.

Prețuind în chip deosebit lucrarea misionară a părintelui Aurel Suciu, înălțăm stăruitoare rugăciune către Hristos Domnul Cel Înviat din morți să odihnească sufletul său în lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor, unde drepții ca luminătorii strălucesc, și să mângâie pe toți cei care l‑au cunoscut și prețuit.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

† Daniel

Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române

* Mesaj la înmormântarea preotului paroh Aurel Suciu, de la Parohia „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” şi „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou”, municipiul Braşov, duminică, 5 iulie 2015 ( http://ziarullumina.ro/parintele-aurel-suciu-un-preot-harnic-si-misionar-103388.html)

Apoi, ne-am apropiat să dăm sărutarea cea din urmă. Sărut Sfânta Evanghelie, îi sărut mâinile şi îi ating obrazul… şi lacrimile curg încet…

”O să-mi fie dor de chipul tău şi de vocea ta, naşule! Să te rogi pentru mine ca să parcurg şi eu drumul frumos până la capăt. Mergi în pace pe calea care ţi se deschide acum!”.

Preoţii au luat sicriul şi, îndreptându-se spre sfântul altar, au început să cânte „Isaia dănţuieşte”.

Am tresărit şi am gândit: „Ce va să însemne asta? Ce rânduială, ca sicriul să se atingă de Sfânta Masă în timp ce strana cântă „Isaia dănţuieşte”?.

Şi am primit un răspuns în inimă: „În rânduiala preoţiei, a sfinţirii în preot a unui tânăr, se cântă cele trei tropare: „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit”, „Slavă Ţie Hristoase…” şi „Isaia dănţuieşte..”.

Aceste tropare se cântă şi la Nuntă, dar în sens invers, adică se începe cu „Isaia dănţuieşte”, se începe cu bucuria Nunţii, ca apoi, tinerii să-şi ia crucea, precum mucenicii, şi să înceapă să contruiască împreună „Bisericuţa de acasă”.

Ei, Părintele Suciu a construit bisericuţa…, s-a nevoit, slăvindu-l pe Dumnmezeu în nenumărate slujbe săvârşite, iar acum se duce să-şi ia răsplata şi să dănţuiască în cer, primindu-şi cununa biruinţelor…”

După ce sicriul, purtat de câţiva preoţi tineri, a fost atins de Sfânta Masă, de la care Părintele Aurel şi-a luat rămas bun, a pornit procesiunea de înconjurare a bisericii. După înconjurare, în sunetul cântării „Hristos a înviat”, s-a coborât la subsol, unde a fost pus în mormânt şi de unde, Părintele v-a mângâia mereu pe credincioşii săi.

„Odihneşte-te în pace, vrednicule atlet al lui Hristos!

Iată, alegarea ta a luat sfârşit!”.

Masa de pomenire s-a făcut la Restaurantul Aro…

„Am ales un restaurant mai mare, ca să încăpem cu toţii, că la Daniel (băiatul cel mic care a murit acum 7 ani, n.n), a trebuit să se mănânce pe rând, au fost vreo trei rânduri …” , a spus naşa Ileana în timp ce mergeam spre restaurant.

Intrând în restaurant, am retrăit clipele Nunţii… Ce frumuseţe: atâţea preoţi şi Prea Sfinţitul şi atâţea oameni cu chipuri atât de frumoase şi distinse… Aşa o atmosferă distinsă…, nemaivăzută şi nemaisimţită…!

Profitând de ocazia servirii Prea Sfinţitului cu mâncare fără carne, am cerut şi eu meniu fără carne… Cât de bună a fost acea supă de zarzavat fierbinte şi ce interesant a fost acel ornament din dovlecel și ciuperci pe gril.

Mulţumim, naşa şi bogdaproste!

Veşnica pomenire naşului nostru drag!

Un articol despre înmormântarea Părintelui Aurel:
http://www.bzb.ro/stire/mii-de-credinciosi-si-au-luat-ramas-bun-de-la-preotul-aurel-suciu-a88129

Toată rânduiala de înmormântare o puteţi citi aici:

http://molitfelnic.ro/randuiala-inmormantarii-preotilor-si-a-diaconilor-de-mir/

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!

Căsătoria se cultivă – precum maiaua pentru pită

Dragii mei astăzi doresc să continui ce n-am apucat să gat ieri..
Sunt mereu pe fugă…
Vorbeam despre cultivarea relaţiilor dintre soţi.
Spuneam ieri că o căsătorie ca să fie „reuşită” are nevoie de susţinere zilnică că altfel se distruge.
Acum nu se mai căsătoreşte nimeni cu forţa, „că aşa o zis tata”…, ci fiecare alege, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu cine să călătorească pe calea vieţii.
La început există „un ceva” care te atrage către celălat, către el, către soţ su către ea, fie ceva fizic, fie ceva spiritual, dar cu timpul acel ceva se diminuiază sau dispare şi la un moment dat te poţi mira cine o fi acesta cu care împarţi camera.
Cine este „colegul de cameră”?
Surprinzătoare întrebare, aşa-i?
Uneori ai impresia că nu te ştii cine eşti tu, d-apoi cine e celălalt.
Celălalt e o taină pe care n-o poţi descoperi decât întru Cel Care destăinuie tainele.
M-am căsătorit de dragul soţiorului meu. I-am intuit minunăţia sufletului şi i-am acceptat inima. Mă bucuram de marea-i iubire şi credeam că Taina Nunţii va lucra fără umărul meu… dar nu e aşa..
Acum înţeleg că iubirea se creşte, se întreţine precum maiaua pentru pâine. Zilnic se împrospătează cu atenţie şi cu gingăşie.
Dar de unde gingăşie de la într-un suflet brut?
Gingăşia de la Doamne, pe care este nevoie s-o cer zilnic.
Ieri, Părintele nostru a citit Evanghelia despre luarea crucii şi a accentuat în cuvântul final că doar un singur evanghelist spune s-o luăm „în fiecare zi”.
Să-ţi iei crucea zilnic şi s-o porţi acesta este sensul existenţei noastre în viaţa aceasta. Viaţa aceasta este foarte preţioasă, pentru că doar în ea ne putem lucra desăvârşirea noastră ca fiinţe după chipul şi asemănarea Creatorului nostru.
Venim pe lume nedesăvârşiţi şi începem să creştem şi fizic şi spiritual. În căsătorie creştem împreună. La început doar noi doi, apoi mai mulţi.
E minunată creşterea aceasta împreună şi grija delicată de celălalt şi de ceilalţi ai tăi.
Aceasta e menirea noastră ca femei: înger păzitor, dătătoare de hrană, de dragoste.
Dar în iureşul vieţii intervine riscul de a uita de soţior, de dragostea ce ţi-o poartă şi i-o porţi. Copiii te solicită şi nu-ţi vezi capul de trebi şi trec zile în care nu apuci să-i mângâi făţuca şi să-i spui cât de minunat este. Şi zilele nu se mai întorc…
Luni am fost la înmormântarea vecinului nostru. De când m-am căsătorit şi ne-am stabilit lângă ei, i-am urmărit vieţuirea. Mă oglindeam în ea atât de mult…
Şi acum că dânsul a plecat, privindu-l cum sta senin în sicriu am meditat la relaţia mea cu soţul meu. Mă gândeam la câte zile am ratat să-i spun că este minunat, şi în câte rânduri i-am rănit sufleţelul prin netenţia mea. Într-o zi poate fi el în sicriu…sau eu..ce voi face, ce vor spune cei pe care îi voi lăsa în urmă…
Viaţa este atât de scurtă ca să cheltui pe fleacuri, griji şi stres…
Focul dragostei de la început TREBUIE întreţinut zilnic neaparat. E drept că unele dintre noi nu am fost învăţate de mamele noastre cum să ne manifestăm iubirea zilnic faţă de soţior, dar în situaţia vremurilor în care trăim, e nevoie mai mult ca niciodată să oferim dragoste şi ateţie soţiorilor noştri. Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu, ca să fim ajutor bărbaţilor nostri cu care ne-am unit inimile în Sfânta Taină a Cununiei. Avem poruncă spre aceasta! Grija de treburile casei sau de copii nu ne scuză că nu apucăm să-i oferim soţului un timp special …
… şi făcând asta, vom primi înzecit!
Dragele mele
Să nu care cumva să credeţi că vă dau sfaturi, ci doar împărtăşesc cu voi din gândurile mele. Şi după cum observaţi, o fac în treacăt, în fugă, dar cu nădejdea că ne vom sprijini unii pe alţii întru sporirea dragostei. Nu am atins desăvârşirea, dar sunt pe Cale. Ştiţi vorba aceea din Pateric: „Mă iertaţi fraţilor, eu am văzut călugări, dar eu încă nu m-am făcut călugăr!”
Aşa şi eu vă spun: eu am aflat că se poate cultiva iubirea dintre soţi şi am văzut soţi făcând aşa zilnic, am văzut soţii atente şi iubitoare de soţi, dar eu încă nu m-am lepădat de desăvârşit egoism…
Dar nu deznădăjduiesc, ci-L rog mereu pe Doamne să reverse asupra noastră harul şi dragostea Lui.
Cred şi mărturisesc că existenţa noastră nu ar avea niciun sens fără Doamne. Fără Hristos, omul de lângă e insuportabil, prea îmi arată părţile ce le-am dosit atât de bine în beci. Dar cu Hristos, cu harul Nunţii, ne luăm de mânuţă în fiecare zi şi coborâm la subsol, în beci şi facem curat. Dăm afară „gărgăunii”, aşa încetişor, pe rând câte unul în fiecare zi. Şi avem nădejde că până la sfârşitul zilelor să gătăm curăţenia şi floarea dragostei noastre să poată străluci în voie în lumina cerească.
Amin! Amin! Fie mie Doamne!
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Îndrăzniţi să-i spuneţi soţiorului (sau soţioarei) că e minunat(ă), chiar dacă burta s-a mărit sau coapsele s-au „umflat”, sau sforăitul ne deranjează…
Sufleţelul lui sau al ei este minunat şi însetat de dragoste şi atenţie şi ai să observi cum înfloreşte din nou iubirea acoperită de ani dacă o împrospătezi mereu precum maiaua pentru pâinea zilnică…

Intrați în bucuria Mea…

Dragii mei dragi

Până nu demult credeam că sunt bucuroasă dacă am dormit bine, dacă am mâncat ceva „bun”, dacă am primit un dar. dar era ceva ciudat, bucuria asta ţinea atât de puţin, pentru că acel „ceva bun” se consuma atât de repede. Şi apoi nu primeam aşa de des „câte ceva” ca să mă bucur. Şi uite aşa viaţa mea era în salturi.
Căutând eu a înţelege ce se întâmplă, am constatat că bucuria mea era de fapt exaltare şi entuziasm trecător, ca de multe ori era generat de plăcere.
Mulţumesc mult Domnului că mi-a scos-o în Cale pe măicuţa mea Siluana şi prin sfinţia sa am priceput şi eu care e diferenţa între bucurie si veselie.
Întrerup acum firul expunerii ca să vă „înveselesc” puţin.
Într-o zi (23 martie 2014), când ne întorceam de la sfânta liturghie şi eram „adâncită în gânduri” şi mergeam puţin înaintea soţului care ţinea de mânuţe pe fetiţele noastre (3), fetiţa cea mică, Rafaela, aleargă dintr-o dată spre mine şi-mi spune:
– „Să ştii mama că nu mai vorbesc cu tata, că m-a supărat. Nu mai vorbesc şi plus (în loc de punct!)”. am râs din toată inima, mai ales că era foarte serioasă când mi-a spus.
Aşadar, „plus”, nu punct şi nu minus!
Iar acum că ne-am destins puţin, să vedem care e diferenţa dintre
Veselie şi bucurie
De multe ori aceste cuvinte sunt folosite ca sinonime, dar ele nu sunt sinonime perfecte.
Veselia, spune măicuţa Siluana, presupune o participare a trupului, iar bucuria este mai mult sufletească. Dar sunt situaţii cân ele stau împreună. Fiţi atenţi după primirea sfintei Împărtăşanii. Ea ne umple şi de bucurie şi de veselie. Ba mai mult, chiar cerem, în rugăciunile de mulţumire, să fie aşa. Doamne fă să-mi fie mie Sfânta Împărtăşanie „spre bucurie şi veselie”, deci şi pentru suflet şi pentru trup.
Bucuria este o stare. Bucuria e uimire şi tăcere. De multe ori venea bucuria în inima mea, dar mă apuca şi veselia şi începeam să vorbesc, să spun şi celui de lângă mine ce bucuroasă sunt, dar observam că după ce vorbeam aşa „bucuroasă” vreo jumate de oră, bucuria pleca. Aşa am învăţat să tac în bucurie, să mă rog ca Domnul să dea şi celui de lângă mine bucuria Lui, nu a mea.
Veselia? Ea se manifestă diferit. Cânţi, zburzi. De exemplu, la Nuntă preotul spune la un moment dat ca femeia „să se veselească cu bărbatul ei”. Aşadar, soţii să se şi veselească, nu numai să se bucure, nu să se aşeze într-un fotoliu şi să se uite unul la altul şi să se bucure. Se poate şi asta, spune măicuţa, dar soţilor li se cere să implice şi trupul.
În rugăciuni se folosesc ambele sensuri. Spre exemplu la Paşti, ne bucurăm, dar ne şi veselim veselim „cu ouşoare, cu brânzică, nu? După un aşa post?”
Bucuria însă e contemplativă, e o manifestare prin trup a bucuriei sufleteşti.
Dragii mei dragi,
Avem atâtea motive de bucurie. Şi cum să stăm departe de ea? Sau cum spunea părintele meu duhovnic, părintele Vasile Mihoc, aseară, cum să stăm indiferenţi la o aşa de mare mântuire?
Avem poruncă să fim mereu bucuroşi. Bucuria e în suflet şi n-o poate lua nimeni de la noi. Nici nevoile fizice, nici lipsurile, nimic.
Bucuria, spune măicuţa mea Siluana, este poruncă de la Dumnezeu, şi este una dintre cele mai dificile porunci!
Greu ajungem să ne bucurăm, greu îndrăznim să ne bucurăm şi greu învăţăm cum să facem să împlinim porunca aceasta.
Până la venirea Mântuitorului, omenirea nu a ştiut ce este bucuria. Dar când a venit Domnul pe pământ s-a făcut bucurie mare la toată lumea. Nu numai pentru unii ebucuria Lui, ci pentru toţi.
Dar tu, întreabă maica mea, suflet drag, de ce te împotriveşti? Ai nişte motive, nu-i aşa? Căci nimeni nu renunţă la sfinţenie şi la bucurie degeaba.
Vrajmasul, urâtorul de oameni, diavolul, pizmătăreţul, ne oferă o bombonică care ne fură bucuria, ae se numeşte: PLACEREA!
Desigur, e şi plăcere binecuvântată. Aceasta ne hrăneşte trupul şi sufletul ca să mergem pe Calea Bucuriei, să ne ducem crucea până la marea Întâlnire!
În schimb, plăcerea păcatoasă ne trage înapoi şi ne face să zicem, „fie ce o fi, eu mănânc asta, sau eu petrec” …acest „fie ce o fi” e IADUL…”
Dar noi să alegem să fim, cum spunea părintele meu, în tabăra Domnului. Ferească Dumnezeu să fim în cea a potrivnicilor sau în cea a indiferenţilor.
Să intrăm cu toţii în bucuria Domnului şi să ne bucurăm şi să ne veselim de Paşte, că Viţelul e mult,
Cu mult drag şi bucurie vă doresc sărbători luminate şi pline de bucuria Domnului
… dar luaţi-o mai uşor cu veselia.
Doina