Arhive etichetă: PACE

Azi a plâns cerul pentru mine

Ieri, am plâns.

Șuvoaiele lacrimilor au rupt zăgazurile pleopelor.

Ce binecuvântare sunt lacrimile, plânsul….!

Azi, fiind între lume,

n-am mai putut plânge…

A plâns cerul pentru mine

cu lacrimi de spume,

albe, mărunte…

ce-au acoperit negreala din curte

și din a mea minte

și inimă tulbure.

Lacrimile fluturi băteau în geamul meu:

Hai vino în curte, 

să te joci cu noi!

Priveam cu nesaț jocul zglobiilor lacrimi pufoase

și sorbeam cu nesaț bucuria lor dulce.

Când am revenit în singurătate,

am descuiat lăcașul lacrimilor ascunse de lume

și le-am chemat să se lăfăie-n voie.

N-a mai curs nicio lacrimă,

niciun sfert de lacrimă. 

Le uscase pe toate fiorul păcii divine.

 Continui drumul

„Ajută-i pe ceilalţi să obţină ce vor şi ei te vor ajuta să obţii ce doreşti”

Dragii mei dragi

Vă recomand să recitiţi articolul de mai jos „revizuit”
Şi vă implor să vă rugaţi şi pentru noi, ca să scăpăm din nevoi!

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2015/12/04/cum-armonizez-si-pasiunea-si-vocatia-cu-datoria-si-nevoile-trupului/

un inger pe sau de zapada……

inger pe zapada IMG_20160123_104602

Răspunsuri la neliniştile existenţiale din ultima vreme

Dragilor,

Nu obişnuiesc să urmăresc ce se întâmplă în lume, grija mea vizavi de semeni este cum să mă rog pentru ei, căci la ce mi-ar folosi să ştiu că au probleme, dacă nu fac măcar o scurtă rugă pentru ei???

Dar luni, am fost nevoită să stau la o coadă mai bine de un ceas în picioare… (a fost cea mai mare performanţă de acest gen… , impusă de data asta, căci mă enervasem destul în cele trei dăţi când am stat în aceeaşi instituţie ca să rezolv o problemă „aranjată” mie de „alţii”) şi drept în faţa mea era un ecran şi tocmai se derulau ştirile …. Mi-a atras privirea imaginile cu refugiaţii….. Înduiosător… şi mă gândeam: şi ei sunt oameni, şi ei sunt copii lui Doamne….
Toată ziua m-am gândit la ei, la acei copii speriaţi şi flămânzi. M-am gândit la cât de nestatornică este viaţa aceasta pământească…

M-au încercat nelinişti şi întrebări şi frică…. I le-am spus Domnului meu pe toate, dar puţina mea credinţă n-a reuşit să împrăştie total neliniştea…. I-am împărtăşit o parte din ea şi soţiorului… Şi chiar dacă s-a arătat neputincios la început, Domnul a lucrat prin el mângâierea sufletului meu şi m-am liniştit o vreme.

Aseară iar mi-am adus aminte de refugiaţi şi am căutat să mă lămuresc ce s-a întâmplat de fapt, ce este cu aceşti refugiaţi, de cine fug, ce vor…. Am citit pe internet câteva pagini. M-a înduioşat la un moment dat când am citit că mai multe sunt femei, că 12% din femeile refugiate sunt însărcinate…, că unele au născut pe drumul , în fugă… O ce sentimente m-au încercat! Şi dacă nu l-aş avea pe Doamne, dacă nu aş crede în cuvintele spuse de El că va fi cu noi până la sfârşit, aş pieri de durere….

Eu tot ce văd, ce aud, transpun la mine şi mă întreb: eu ce aş face în situaţia aceea?, ce aş gândi?, ce aş vorbi….? şi învăţ din fiecare clipă a vieţii câte ceva.
Am închis calculatorul, nu înainte de a asculta o parte din recenta conferinţă a măicuţii mele Siluana…

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/despre-personalitate-si-omul-nou

Vocea ei mi-a mângâiat sufleţelul…

Apoi am discutat cu soţiorul…

După ce el a plecat să ajute la transportul mătuşii la spital, am început să caut un document rătăcit prin casă, gândindu-mă la accidentul mătuşii soţului…Biata femeie! Un suflet chinuit, singur…
Căutam documentul dar şi răspunsuri, încă mai voiam răspunsuri la întrebările inconplet formulate …
(Un răspuns îl găsisem în cartea „Spovedanie neterminată”, pe care am reuşit s-o termin de lecturat miercuri în zori. La un moment dat, era acolo scris că în mijlocul realităţii ce ne înconjoară, în mijlocul bolilor, răboiului, foamei…, Domnul ne dă pacea Lui, dar nu o pace cum dă lumea….)

într-un dulap, am găsit cartea „Taina suferinţei”. Am deschis-o la nimereală…. şi am găsit şi acolo un răspuns la valul de nelinişti din ultimile zile: Dumnezeu face din toate ceva bun…, victimile războiului al doilea mondial nu au fost vinovate, dar Dumnezeu le-a primit în Rai…, asta a fost mântuirea lor… Din perspectiva lui Dumnezeu întâmplările au un alt înţeles….

Da. vorba soţiorului meu, teroriştii, cine sunt ei… ? Totul e o marionetă a puternicilor lumii…. şi noi părem nişte gângănii în mâinile lor…, dar nu este aşa, totul e sub privirea lui Dumnezeu şi noi cei credincioşi suntem în grija Lui …. Nu avem a ne teme, căci mai mult de a ne dezbrăca de acest trup, nu pot să ne facă sau cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte cu care s-a încheiat subcapitolul pe care l-am citit din cartea „Taina suferinţei”: „dacă omul nu se vatămă pe sine, nimic nu-l poate vătăma”. Cu alte cuvinte, dacă noi nu abdicăm de la credinţă, de la legătura noastră sufletească cu Doamne, dacă nu fugim din braţele Lui protectoare, nimic şi nimeni nu ne poate afecta sufletul. Că ne e frică de durere? E adevărat. Dar am primit şi pentru asta un răspus chiar din viaţa sfântului de ieri, a sfântului Mamant, care a fost născut în temniţă. Părinţii lui s-au temut că nu vor putea să rabde chinurile şi din pricina asta să fie în pericol să se lepede de Hristos şi de aceea au rugat pe Domnul să le ia sufletele şi Domnul i-a ascultat şi i-a luat la El şi pruncul a rămas singur în temniţă…. La prima vedere, ne contrariem, cum să laşi un bebeluş singur…? Dar nu l-au lăsat singur, ci în braţele Domnului, care a rânduit ca el să fie crescut de o altă femeie… şi apoi acest Sfânt să facă brânză din laptele ciutelor sălbatice şi să hrănească săraciii…

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-mamant

Ce lucruri neînţele şi tainice…pentru sărmana noastră înţelegere!!!!
Şi să mă mai mir că în aceste timpuri de mare confort pentru unii, alţii se află pe drumuri fugind din ţara lor? Ce înţelesuri sunt şi astea? Şi ce folos să le înţeleg, dacă eu nu mă îndur să iubesc pe aproapele meu????, pe semenul meu: omul???

Numai iubirea e sensul…, iubirea şi iertarea… şi credinţa că nu Răul are ultimul cuvânt…
Să ne lipim de Doamne, chiar singuri de-am rămâne… Domnul e neschimbabil şi de neclintit…, omul e schimbăcios şi neputincios…, nu vă lipiţi de oameni, ci de Domnul! Pe oameni să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei… şi, desigur, dacă putem să-i ajutăm cu ceva, s-o facem.
Pacea Domnului să se reverse în sufletele noastre! Amin.

Mulţumesc, Doamne pentru aceste înţelesuri. Vorbeşte Tu inimilor prietenilor mei şi revarsă peste ei pacea Ta! Mulţumesc!

Pentru mămici cu copii mici, ca să evitate greşeala pe care am făcut-o eu în privinţa hrănirii copiilor

Dragile mele prietene mămici

Permiteţi-mi să mă confesez din nou. Citiţi cu inima deschisă aceste rânduri. Şi vă rog să-mi împărtăşiţi şi voi din luptele voastre interioare şi biruinţele în relaţia cu copii voştri.
Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am fost până de curând o mămică tare stresată şi prăpăstioasă, dar cu darul lui Doamne, am primit vindecare în multe părţi ale mele.

Cel mai mare dar şi primul pas în relaţionarea sănătoasă cu copiii a fost acceptarea feminităţii şi maternităţii şi trecerea de la depresie la bucuria trăirii vieţii binecuvântate cu Domnul. Povestea despre aceste aspecte am cuprins-o în recenta mea carte „Mă bucur că sunt femeie”.

A fost un timp în care am fost foarte stresată cu starea de sănătate a primei fetiţe şi cu sănătatea mea şi apoi de frică să nu păţesc şi cu celelalte fetiţe, am înfundat în ele fructe şi legume cu carul şi, uneori, timpul de hrănire era un moment foarte stresant…, mai ales când era vorba de legume.
De curând, am înţeles, am realizat şi eu, că cel mai important lucru este pacea sufletească, dragostea şi bucuria împărtăşită în fapte… şi că „leacul nu-i cu sacul”, cum spunea prietenul nostru doctorul R.

Un morcovel, un căţel de ustoroi, o frunză de salată mâncate zilnic cu dragoste, cu pace, cu linişte şi rugăciune, observ acum că fac mai mult decât „tonele” de fructe şi legume înfundate mai demult….

Abia acum am priceput şi eu că programamrea cea mai profundă a creerului nostru este atunci când nu-i creăm senzaţii şi expeienţe neplăcute... şi mă străduiesc să trec acum de la mult, la puţin şi bun, la exersarea hrănirii cu bucurie şi mulţumire, fără a-i presa în vreun fel pe puişorii mei, oferindu-le mâncarea benefică pe masă, fără a insita să mănânce tot… şi îi feresc cât pot de violenţele reclamelor, luându-i mai mult prin piaţă decât pe la supermarket-uri… şi muşcând cu poftă şi bucurie şi linişte din fructele şi legumele binefăcătoare, căci copii învăţă prin mimetism…
Mă străduiesc să le creez un mediu cald în casă, lepădând grijile vieţuirii în faţa icoanei Deisis din bisericuţa noastră, oferindu-le, pe cât îmi este posibil, un model echilibrat de alimentaţie şi (con)vieţuire, care va sta la baza propriei lor identităţi…,

mă rog Domnului să-mi ajute să-mi păstrez pacea şi să pot sta liniştită la masă şi să mestec cu bucurie legumele binecuvântate, pânica integrală şi celelalte bunătăţi, nepunându-mi nădejdea în ele că ne vor păzi de răceli şi de viruşi, ci în Domnul, Tatăl nostru ceresc care ne ajută să nu o luăm razna în contextul acesta în care trăim.

Acum mi-am clarificat ce alimente sunt benefice, ce combinaţii, le am toate adunate în cele trei cărţi Îndrăznesc să trăiesc sănătos, Slujire din bucătărie şi Cartea de bucate pe anotimpuri, pe care le recitesc, acum ştiu că obiceiurile nesănătoase mi-au dereglat creerul şi acum e nevoie de reprogramare… dar mai ştiu că acum cel mai important este relaţia cu puiuţii mei şi aici mai am de lucru…

Şi aşa cresc alături de puiuţii mei, învăţând zi de zi să fiu mămică.

Curaj şi răbdare!

Vă îmbrăţişez, dragile mele prietene. De dragul puiuţilor mei şi al vostru, valorific timpul la maxim rugându-mă, citind, relaţionând, dăruind şi darurile mă copleşesc.

Mulţumesc şi vă mulţumesc!

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Viroză respiratorie la început de vară?!

Dragilor,

mi s-a dat să văd din nou cât de important este ce mâncăm zilnic.

Primăvara aceasta, am lăsat-o mai moale cu alimentaţia vegetală şi ne-am lăcomit la animaliere.

Rezultatul? Viroză. Bietul organism a început să strige :

“Ho, mă frate, că nu mai pot cu atâtea ouă, brânză şi dulciuri!!!”

Bine că a venit postul, care ne-a forţat să ne revenim! Am stat 3 săptămâni cu secreţii nazale… Mă săturasem de suflat nasul. Nădăjduiesc să mă fi înţelepţit şi lecuit de pofte şi animaliere…!

Durerea a fost că mezinuca a preluat viroza. Şi dăi şi luptă cu mucişorii şi cu durerea de gât. Viroza copilei a fost încă un semn şi mai grăitor că este nevoie să ne revenim să mâncăm din nou multe crudităţi.

No, şi acum, mami îndeasă în copii ceapă, usturoi, sirop de brad, cireşe….!!!

SIROPURILE IMG_5394caserolele cu salata de la distantaIMG_5397

ceapa-verde80600

Anul trecut, când am mâncat “ca la carte”, am avut linişte, dar primăvara asta, văzându-mă cu sacii în căruţă, m-am pus pe “tânjală”. Drept să vă spun mi-a fost cam lene să spăl atâta verdeaţă. Mi se cam acrise şi mie de atâtea legume, dar văd că nu-i chip altfel.

Mă mir că, de data asta, am privit viroza copilei altfel de cum priveam mai demult. Da, e drept că mezinuca nu a făcut febră cum făcea fetiţa cea mare, dar tot a avut o manifestare ciudată într-o noapte care m-a speriat iniţial, dar imediat am strigat la Doamne şi mi-am păstrat liniştea.

E important să ne păstrăm liniştea şi buna dispoziţie în preajma copiilor, mai ales când sunt bolnăviori. Aceştia, văzându-ne liniştite, înving boala mai repede. Pe când, “panica primordială” (despre care cântă Tudor Gheorghe şi de care se amuză soţiorul) le face foarte mult rău.

Dar să revin la povestea virozei copilei mele celei mai mici de 5 ani şi 6 luni!

A doua zi, după debutul nocturn zgomotos al virozei, i-am zis copilei că ar trebui să mergem să ne vadă domnul doctor, dar fetiţa a spus că nu vrea la doctorul de la cabinet, ci la Doctorul de la biserică, la Doamne. Aşa că, ne-am dus împreună la Doamne. Acolo, i-am spus fetiţei că să ne rugăm Domnului ca s-o vindece şi s-o păzească de rău şi ea s-a rugat. Am mers luni, marţi şi miercuri la Doamne şi fetiţa a primit Medicamentul medicamentelor.

Peste zi, era veselă, dar seara, cum se adunau mucozităţile, o jenau şi nu mai putea să se odihnească bine. Se trezea plângând, neştiind ce se întâmplă.

Miercuri seara, mi-a spus că o doare gâtuţul. Peste noapte, s-a trezit scâncind. M-am dus la ea imediat. Am luat-o în braţe şi am simţit-o cum se încorda. M-am speriat şi l-am chemat repede pe tati ei, care a luat-o în braţe. “Hai să mergem la urgenţă!, a spus soţul. De data asta, “panica primordială” îl cuprinsese pe el. Eu eram liniştită, pentru că ştiam pe ce Mâini se afla copila. Aşa că, L-am întrebat pe Domnul: “Doamne ce să fac acum?” şi în momentul imediat următor, mi-am dat seama ce era: fetiţa dormea profund şi nu putea să se trezească să mergă la toaletă… Tati a luat-o în braţe şi a dus-o la baie, apoi a ţinut-o în braţe şi fetiţa s-a liniştit.

Dimineaţă, ne-am dus totuşi şi la medic, să ne asigurăm că “e linişte la plămâni” şi că în gât nu-s streptococi. În timp ce aşteptam la rând la cabinet, am auzit un copil mic plângând sfâşietor în timp ce i se făcea un vaccin. Am privit copilul meu şi i-am văzut groaza. “Da, îi spun eu, tu nu ştii ce-i aia să-ţi facă injecţie…

Vezi cum plânge puiuţul acela? Nu-i mai bine să plângem un pic când mâncăm ceapă, decât să plângem atâta de durerea injecţiei?”.

“Da, da… Apoi…, nici nu prea pişcă ceapa, dar nu am eu chef s-o mănânc”, a spus copila gânditoare…

Am intrat într-un târziu la medic. A consultat-o şi ne-a spus că este o viroză care va trece… “La plămâni, e linişte, iar gâtul e doar iritat…”.

Slavă şi mulţumire Domnului!

Am venit acasă şi…dă-i cireşe…., dă-i şi sirop de brad preset la rece, dă-i şi cu pufuri în năsuc, ca să se cureţe bine mucozităţile…, dă-i ceapă, dă-i salată, dă-i usturoi şi uite-aşa, a trecut hopul acesta!!! di care am înţeles încă odată că, atunci când corpul primeşte ce are nevoie, când primeşte vitamine, enzyme şi minerale, are muniţiile potrivite pentru “nepoftiţi”.

Şi chiar dacă îl prinde vreo viroză, trece in 2-3 zile, nu 2-3 săptămâni, cum m-a ţinut pe mine.
Mulţam, Doamne, de lecţia ce mi s-a oferit!

A patra zi fără pretenţii: Marea Joi

Dragilor

iată-mă în a parta zi de exerciţiu a deprinderii unei vieţi fără pretenţii!
Parcursul într-o viaţă fără pretenţii devine tot mai antrenant.

Ei bine, nu ai pretenţii! Dar ce te faci când alţii au pretenţii la tine? Cum reacţionezi? Normal: respingi, urli, strigi! Dar e un normalul deformat, un normal în care vechile scheme îşi fac treaba.

Ei, bun!

Ieri a fost Marea Joi. Dimineaţa a început minunat. A continuat apoi prima parte a zilei la fel de minunat. Fetiţele mici s-au dus la şcoală şi la grădiniţă, iar eu cu fetiţa cea mare, care era liberă de la şcoală, am mers la biserică. Am şezut ca pe vremuri când era mică, una lângă alta. Îmi era dor s-o simt, s-o mai ţin în braţe, dar nu mai încape, aşa că ne-am strâns una lângă alta şi nu ştiu când a trecut slujba.

Ne-am împărtăşit cu bucurie. Toate bune şi frumoase. După masă linişte. M-am apucat să mai aerisesc dulapurile, punând în saci lucrurile de dat. Seara am mers la denie şi apoi ne-am întors acasă. Eu cu fetele mici am plecat un pic mai repede şi când am ajuns acasă, fetele au vrut să mănânce ceva. Au vrut portocale. Tăticul lor minunat le luase o cutie mare de portocale, ca să se sature, aşa că au mâncat pe săturate, vreo 2-4 portocale. Le-am spus, însă, că o să trebuiască să-şi întrerupe somnul ca să meargă la WC. Şi-au asumat riscul.

Dar eu ştiam că ziua nu s-a sfârşit, că voi avea din nou o provocare, căci mezinuca încă mai are manifestări de bebeluş, aşa că m-am pregătit.

Fetele mici au mâncat portocale, apoi s-au băgat în pijamale şi au aşteptat cuminţi să vin să le citesc povestea. Acum citim din trei cărţi: din Proloage, viaţa sfântului sau a sfinţilor zilei următoare, dintr-o cărticică cu povestioare scrise de nişte copilaşi de şcoală minunaţi şi din Biblia pentru copii. Aşa a rânduit Domnul să ajungem cu lectura în Biblie exact la momentele pe care le trăim în Biserică în zilele acestea, la Patimile Domnului.

Aseară am citit despre cele ce s-au întâmplat după Cina cea de taină, cum a fost Domnul în rugăciune în grădina Ghetsimani şi cum a fost prins şi judecat în plină noapte. Aşa am fixat încă odată evenimentele pe care preoţii tocmai le-au citit în Cele 12 Evanghelii. Ne-am pupăcit, îmbrăţişat şi ele au adormit buştean.
Eu m-am dus în camera mea, am mai citit o rugăciune şi apoi am deschis materialul cu Seminarul iertării şi am citit:

„Răspunsurile de tip schemă (de inadaptare) sunt reacţii exagerate în situaţii dificile. (…)
Schemele de inadaptare sunt tipare de viaţă formate datorită opiniilor greşite pe care oamenii le au despre sine şi despre cei din jurul lor.

Unele scheme funcţionează scenarii care par a se repeta în viaţa cuiva…”.

Apoi

„Cum poate fi recunoscută o schemă?
Fiecare schemă are o „semnătura” directă, un tipar de stimuli şi de reacţii tipice şi, ca urmare, poate fi recunoscută după:

1.situaţiile care o declanşează,
2.sentimentele şi gândurile care apar în mod automat şi după
3.reacţiile obişnuite care însoţesc aceste stări (care sunt contraproductive).

Cum ne eliberam de sub tirania schemelor?
Începem să ne vindecăm atunci când suntem dispuşi să retrăim sentimentele care ţin fixate aceste tipare. E nevoie de curaj pentru a înfrunta sentimentele mascate de aceste tipare afective.

Ce putem face?

1. Să conştientizăm ceea ce se întâmplă privindu-ne pe noi înşine cu sinceritate, oricât de greu ne-ar fi.

2. Să trăim durerea sau groaza care se ascund în spatele acestor scheme, măcar pentru a ne da seama că vom supravieţui acestui demers. Să cercetăm şi să înfruntăm aceste sentimente.

3. Să ne observăm gândurile care însoţesc aceste sentimente şi să vedem în ce măsura ne justifică ceea ce facem. Gândurile alimentează reacţia afectivă. Reacţiile extrem de puternice sunt indiciul că ceea ce s-a întâmplat are înţelesuri simbolice pentru noi şi acelea ne declanşează reacţia. Amintindu-ne de situaţii similare din trecut, din copilărie, mai ales, identificăm tiparul schemei care ne chinuie.

4. Să fim atenţi la impulsurile şi acţiunile noastre pe toate nivelurile lor de manifestare: ce spunem (tare sau în gând, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit să facem şi ne-am abţinut… Să nu suprimăm emoţiile, dar nici să nu reacţionăm sub impulsul lor. Le putem trai fără să facem ce ne pretind ele.

5. Să nu ne lăsăm dominaţi de reacţiile emoţionale şi să observăm felul în care se modifică prin conştientizare, prin optarea pentru reacţii mai adecvate situaţiei prezente. (…).

După ce am citit, am pus capul în palme şi am început să mă gândesc la cele citite…cred că adormisem când, la un moment dat aud gălăgie şi voci:
„Ce vrei..? De ce plângi…? Era S care o întreba pe R de ce plânge…

A, imediat am înţeles ce era…ceea ce eu am prevăzut:
Mezinuca, Rafaela, se trezise sub presiunea vezicii urinare.. o şi vedeam cum stă în fund în mijlocul patului şi plânge, neştiind ce se întâmplă cu ea, copleşită fiind de somn…

Eu eram în pat, nu m-am clintit. Doar i-am spus fetiţei celei mari, care încă nu era în pat, cred că abia ajunsese acasă cu tăticul ei de la slujbă, să ia oliţa din baia de lângă ea, ea afându-se în acel moment în holul de la etaj în faţa uşii de la baia de la etaj, dar cum acea baie nu este încă funcţională, ea nu a auzit tot ce i-am spus, că i-am spus „baia de lângă tine”. Aşa că a fugit jos în baia de jos, dar oliţa nu era acolo. R. continua să plângă…Eu eram în pat..

O uşoară tulburare m-a încercat…La un moment dat, intrevine tăticul cu vocea lui „aspră”… : „Hai mai repede…” . Am început să mă rog pentru el, să rostesc mereu „Hristos a înviat din morţi…” şi apoi gânduri: „Doamne sunt mort.. sunt martora unei scene care s-a repetat de atâtea ori şi care m-a scos de atâtea ori din fire.. şi am urlat şi am reproşat şi am împins… şi am dispreţuit… Acum mă opresc.. stau aici.. nu mă ridic…, că de mă ridic.., voi reacţiona…, aşa că mă rog.. înviază-mă! Fă ceva…!”. Aceste gânduri se suprapuneau cu rostirea neîncetată a cântării rugăciune Hristos a înviat…Vocea soţiorului a coborât… L-am auzit…la un moment dat: „E traspirată toată… of… i-a pus şi pătura asta… ( am înţeles că era o aluzie la păturica pe care i-o pusesem mezinucăi pe pat, ca să-i ţină mai călduţ, dar ea se acoperă de plăpumiara de puf până sub bărbie şi aşa e ca într-un cuptor..normal că transpiorase…) „of”… se aude iar.. unde o fi maieul..? Las-o fără..

Soţiorul venit la un moment dat şi mi-a spus situaţia…Am răspuns: „Toate sunt acolo, la locul lor…”. A ieşit şi mi-a stins becul… M-am întins în pat şi .. am continuat să repet „Hristos a înviat!”.

La un moment dat l-am simţit pe soţior când s-a întins în pat pe partea lui de pat…Am vrut să-i spun „Noapte bună”, dar aşteptam să-mi zică el…Voiam să zică el …, dar nu a spus… s-a înfăşurat protector cu plapuma lui şi a adormit. L-am binecuvântat…m-am rugat pentru el… „Doamne, binecuvântat fii în situaţia aceasta! Doamne binecuvintează-l pe soţiorul meu! …Iartă-mi neputinţa de a-i spune Noapte bună…!”. Şi nu mai ştiu…..cred că am adormit…

M-am trezit dimineaţa pe la ora 5.30. Îl priveam cum doarme. Era acolo, era viu.. era soţiorul meu…Eram recunoscărtoare pentru aceasta..m-ai aveam o şansă…
Îmi venea să-l îmbrăţişez, dar simţeam o uşoară urmă de supărare… De fapt gândeam că el e supărat că aseară nu am sărit să mă implic…Primul impuls a fost să mă ridic şi să-mi văd de ale mele…dar m-am gândit că azi este Vinerea mare… Să stau în gânduri şi în păreri iarăşi, ca altădată, ca de atâtea ori…să joc un joc absurd, să dau curs unei farse? Nu. Nu vreau…! M-am apropiat de el cu gând să mă lipesc de inima lui… şi am rămas foarte surprinsă când el şi-a deschis braţul şi m-a strâns la pieptul lui…

Iată aşadar, era doar o părere! O părere care mi-ar fi muncit gândurile toată ziua….
I-am zis „Bună dimineaţa” şi iată-mă în a cincea zi fără pretenţii…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate acestea!

Îl iert pe Bunicul Neculai

Rasfoind saitul maicii Siluana, am dat peste o povestire a unui „seminarist al iertarii” care povestea de bunicul lui şi mi-am amintit şi eu de bunicu dinspre mamă, de bunicu Neculai (Dumnezeu să-l ierte!)

Îmi amintesc că eram copil şi m-am dus la bunicu. Bunica murise de mult..îmi era foame..Ştiam că e vineri şi ştiam că bunicu e zgârcit…avea telemea bună de oaie şi nu prea ne dădea… era zgârcit…

Îmi era foame şi i-am spus. Bunicu s-a dus în grădină, a smuls nişte ceapă şi a splăt-o. Apoi a căutat ceva prin prin casă şi a venit pe prispă cu o bucată de pâine, de franzelă, uscată şi apoi mi-a întins pâinea şi ceapa. Le-am luat şi am început să mănânc şi lacrimile au început să curgă…Nu ştiu …pişca ceapa sau ciuda pe zgârcenia moşului…căci gândeam: „Ce bună era o bucăţică de brânză…dar…e post…!”.

Acum am aproape 38 de ani şi mi-am amintit aceasta întâmplare…îl iert pe bunicu’?!
Această zgârcenie, pe care am urât-o la bunicu..la Cârţan cel zgârcit, cum îi spunea bunica şi mama…, am preluat-o şi eu cu vârf şi îndesat. …şi mă cutremur…că de multe ori poate am procedat la fel…când copii mei ar fi vrut ceva „interzis”…că, deşi eu le-am dat alternative de zeci de ori mai valoroase, mai hrănitoare…ei poate s-au simţit răniţi…

Dar de multe ori m-am întrebat: „Ce să fac, Doamne? Zilnic ieşim din casă şi mi se pare că mai tot timpul fetiţele mele minunate şi preţioase, se uită nuştiu cum la cei de pe stradă care înfulecă gogoşi sau alte celea…şi zilnic trecem pe sub tegheaua magazinului de gogoşi şi plăcinte, ba ne mai pun pancarda chiar în faţa scărilor din apropierea şcolii… Ba, anul trecut, venea cineva cu gogoşi calde chiar în holul şcolii…şi atunci mă întreb: Cum să procedez…? Să le iau zilnic din acestea…? Nu mă îndur să le cumpăr boala…Şi mie îmi plac şi eu poftesc …,dar nu putem mânca zilnic din ele…

Vorbim mult…explicăm mult, dar uneori poate nu acord atenţie la lupta lor, sau nu am răbdare să le explic şi poate atunci le rănesc…şi când îmi revin şi mă rog să primesc putere să le spun să mă ierte, ele pricep, dar mie nu-mi dispare imaginea aceea a feţei lor triste….

Ooooo, Doamne, tare neputincioasă mă simt…tare mi-i greu să fac faţă în situaţii din astea…

Ştii ce, Doamne? Te rog să le aperi Tu pe fete de răutatea şi nedesăvârşirea mea. Să repari tot ce eu am făcut rău..Şi eu cred că Tu poţi face asta…Poţi să ştergi toate rănile, căci îmi pare rău că n-am ştiut sau n-am putut sau n-am vrut să mă port ca Tine, cu iubire, cu îngăduinţă, căci dragostea e mai mare decât postul….

Rugaţi-vă pentru noi!

Şi eu fac acelaşi lucru.

Bucurie vs. Entuziasm

Dragii mei

În dimineaţa asta am trăit o minune: am conştientizat în sfârşit, de-adevăratelea cum e să fii bucurie, să ai bucuria şi cum e să fii entuziasmat.

Astăzi m-am trezit cu o stare fizică deosebită: îmi venea să tot sar, să spun tuturor cât de bucuroasă sunt, cât de minunat a fost aseară, ce minunaţi oameni am cunoscut ….

Îmi vizualizam aşa „succesul” viitor… planurile realizate şi realizabile, îmi treceau prin cap „idei geniale”…. proiecte „în folosul comunităţii” …

Dar am coştientizat imediat că starea care m-a cuprins şi era de nestăpânit şi care voia să iasă afară, să vorbească, să „se agite”, prea e de tot… şi parcă „nu e a bună” …
Mi-am dat seama că eu trăiam două realităţi:
pe deoparte aveam bucuria aceea minunată pe care am învăţat s-o deprind cu Maica Siluana şi pe care dânsa mi-a amintit s-o cer mai cu dinadinsul să fie cu mine şi s-o păstrez „orice s-ar întâmpla în jur”, iar pe de altă parte aveam o exaltare fiziologică, care mă făcea să ţopăi, să salt. Doream să vorbesc cu cineva drag, să-i spun cât de bucuroasă sunt, că a fost minunată întâlnirea de aseară, că oamenii vreau să ne mai întâlnim, că ce bune au fost gustărelele sănătoase…, că oamenii sunt interesaţi să trăiască sănătos… Mă apucase de fapt starea aceea obişnuită printre noi femeile: „taca, taca: „dragă să vezi unde am fost aseară, şi ce fain o fost fost, că ce fain o vorbit doamna aceea (tiupu ăla), că să vezi ce ne-o arătat…bla, bla” . Bine, aşa e, o fost SUPER, şi? şi după aceea? …

Am încercat să-mi gestionez starea şi s-o stăpânesc. Mi-am dat seama că această stare e cu două tăişuri şi nefiind atentă, îmi poate goni adevărata bucurie, care nu ţine de ceva exterior, care nu ţine de trup, care ţine de o parte tainică a sufletului şi e o stare de linişte, de echilibru, care e lucidă, care mulţumeşte Domnului pentru ce primeşte, fie plăcut, fie neplăcut, cu încrederea şi credinţa că toate vin sau sunt din îngăduinţa lui Dumnezeu, Care pe toate le face şi le rânduie pentru binele nostru. Bucuria e totodată şi o stare veghetoare să nu care cumva să vină cineva sau ceva s-o acopere, sau s-o alunge din suflet.

Pe când, aşa-zisul entuziasm, e o stare de moment, provocată de ceva material, care atinge şi slava de sine şi plăcerea de a ieşi în evidenţă.
Entuziasmul e nerăbdător, vrea acum…dar când dă de greu se pleoşteşte, pe când bucuria vieţii, acel echilibru înterior analizează cu grijă, e răbdător, cere sfatul Partenerului, a lui Doamne, mai întreabă şi pe alţii care au mai făcut acel lucru de care se entuziasmează şi după ce întreabă ia aminte şi ţine cont de părere, analizează, pune cap la cap, nu se bagă aşa cu capul înainte…
Entuziasmul e aşa „un soi de nebunie, cum mi-a spus soţiorul meu .. da dar eu aşa ştiu să funcţionez…eu aşa am trăit multă vreme …

şi am văzut (vizualizat) într-o clipă multe dintre perioadele din trecut în care, după un eveniment minunat (cam ca acesta de aseară), mă entuziasmam pentru o zi-două-trei, ca apoi să cad în mare depresie. A fost o vreme destul de lungă în care am trăit astfel: entuziasm-depresie, iar entuziasm, şi când dădeam de gre … iar „mama-măsii, nu mai fac nimic.., ce mi-o trebuit, n-am putut sta pe fundul meu…”

Şi atunci am zis: „Doamne nu mai vreau să trăiesc aşa! Am înţeles că sunt amestecate toate în mine: cele ale trupului cu cele ale sufletului şi cele ale duhului. Am gustat bucuria aceea şi e atât de negrăită în cuvinte. Vreau să învăţ să mă bucur cu adevărat.

Vreau să învăţ bucuria, sunt dispusă să mă deschid bucuriei Tale, bucuria aceea Doamne care o aveai Tu când erai cu ucenicii înainte de patimi, când sufletul tău era „întristat până la sânge”.

Şi Domnul a făcut milă şi m-a ajutat să mă abţin atunci de la manifestări debordante şi m-a ajutat să mă controlez, să-mi gestionez mai bine entuziasmul şi să aştept cu răbdare să fac lucrurile „cu Cap”, adică cu Hristos, Care este Capul Biserici al cărui mădular sunt.

Şi atunci lucrurile stau altfel, atunci când mă entuziasmez şi vreau să fac ceva, îl întreb pe Doamne şi aştept răspuns şi zic: „Dacă doamne vrea, voi face asta şi asta…” şi treburile ies atunci altfel …

I-am spus lui Doamne că sunt dispusă să fiu martora bucuriei Lui şi că-L rog să mă înveţe cum să fac asta şi cum să ajut şi pe alţii să dorească să ceară şi să primească bucuria Domnului Care este cu noi tot timpul şi este ajutorul cel mai de nădejde.
Da. Cu adevărat greu lucru e să fii omul lui Dumnezeu, să rezişti pornirilor acestora bolnave, moştenite. Dar, lucrând cu Doamne mereu, se poate.

Şi în ce mă priveşte, cu câteva condiţii, pe care îndrumătorii duhovniceşti mi le aminteşte:

„Te rog, ai grijă de tine, ca să te vindeci și să înveți bucuria. Știi, vorbitul pentru tine e ca alcoolul pentru alcoolic.
Învață să taci pe dinlăuntru.
Cu drag, nădejde și rugăciune (Maica Siluana)

„Curaj, Doina mea!
Viaţa se zideste greu pentru că grele sunt poverile pe care le purtăm, fie că sunt moştente, fie că le-am agonisit noi!” (Maica Siluana).
Învaţă să înoţi în voia Domnului şi fii harnică şi iartă mult!
Cu drag şi rugăciune. (Maica Siluana)

„Dumnezeu are un plan pentru fiecare om, cât ar fi el de umil. Un plan, adică o semnificaţie a vieţii lui, un lucru de realizat, o „operă” de creat. Omul poate afla planul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu prin rugăciune, nu spunând lui Dumnezeu ce vrea el, nu cerând lui Dumnezeu anumite lucruri – ci ascultând ce-i spune El” (Pr. Arsenie Boca).

Cum ne păzim fecioria – o comoară de mult preţ păzită de Însuşi Dumnezeu

Dragilor

Mărturisesc că mă bucur că sunt femeie.

Altădată, când nu-L cunoşteam pe Doamne, uram că sunt femeie. Nu puteam să accept că femeia este atât de denigrată şi călcată în picioare. Şi cel mai mult uram modul în care omul, mai ales bărbatul, fără Dumnezeu, omul căzut în animalitate, în dobitocie, îşi împlineşte dorinţele şi poftele dobitoceşti cu care e muncit trupul lui.

Iubirea dintre soţii creştini e taină

Târziu am aflat că relaţia dintre bărbat şi femeie se poate trăi şi altfel şi că iubirea dintre soţii creştini nu e act sexual, ci taină, aşa cum spune de frumos măicuţa mea dragă:

„Să nu mai numești relația intimă dintre soți „act sexual”, chiar dacă mulți oameni fac asta crezând că e ceva firesc. Este un mare păcat, dar poate fi din neștiință. Viața bărbatului și a femeii după Taina Sfintei Cununii, este, în întregimea ei, Taina căsătoriei, este viața lor întreagă (cu toate dimensiunile și lucrările ei) ca Taină în Taina lui Hristos. Ei sunt un singur trup în Hristos și Sfântul Apostol spune să nu se „lipsească unul de celălalt decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea … (1 Cor. 7, 5)”. Vezi tu, om drag, diferența dintre ce spui tu și ce spune Sfântul Apostol? El nu spune că și când au sau nu au voie să fie împreună, ci-i învață rânduiala postului și a rugăciunii. Acestea două, postul și rugăciunea, sunt, pe de o parte, arme împotriva demonilor care ne ispitesc, iar pe de altă parte fapte de iubire față de Dumnezeu (…). (Citeşte mai departe: http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1753).

Ei bine, am înţeles eu astea, dar o teamă mai era încă cuibărită bine în inima mea: teama de a fi necinstită, teama de viol. În copilărie am trecut prin două coşmaruri şi mult timp ele m-au bântuit. Am făcut liturghia iertării şi cu darul lui Dumnezeu am iertat pe cei care au încercat să mă abuzeze, dar frica că mi se poate întâmpla această nenorocire mă apuca din când în când şi mă gândeam: „Doamne ce o să fac atunci?”

Şi am primit încredinţarea că Doamne va fi cu mine mereu şi mă va lumina atunci ce voi face.
Mare Dumnezeu avem dragilor! Şi eu mă tot minunez cum lucrează cu noi şi cum ne poartă de grijă, numai să ne încredem în El.

Vindecarea de frica abuzului sexual

Aseară, citind povestea de seară (Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia care este astăzi, 19 ianuarie)
m-am minunat, din nou, de înţelepciune cu care lucrează sfinţii şi am primit încredinţare că Domnul e mereu pregătit să ne dea şi nouă înţelepciune dacă cerem …
….şi aşa mi s-a tămăduit şi mie sufletul de urmele fricii despre care vă spuneam … şi am înţeles că „Toate le pot în Hristos Cel Care mă întăreşte” şi mă luminează şi mă ocroteşte.

Am înţeles că eu, femeia nu sunt o fire slabă care poate fi strivită de puterea fizică a celor fără frica lui Dumnezeu, ci în Hristos sunt puternică şi înţeleaptă.

Vă las pe voi să vedeţi cum a procedat Sfânta Eufrasia când a fost în situaţie „fără ieşire”.

Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăţiei lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătută cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăţie; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luând-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se rugă cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Când bărbatul s-a închis cu dânsa în cămară, sfânta l-a rugat să o aştepte puţin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană, pe care dacă o va purta cu sine, nu-l va atinge nici o armă a potrivnicilor – pentru că se zicea că este fermecătoare; iar barbarul i-a zis: „Pe urmă îmi vei da buruiana aceea”.

Înţeleapta fecioară răspunse: „Nu este cu putinţă să fie smulsă buruiana aceea de către femei, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează”. Şi a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană; atunci sfânta ducându-se în grădină şi adunând nişte buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. El i-a zis: „Cum voi şti că sunt adevărate cele spuse de tine?” Ea şi-a pus buruienile pe grumajii săi şi i-a zis lui: „Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile, loveşte în grumajii mei cât vei putea şi, din aceasta vei vedea că nimic nu mă va vătăma sabia ta”.

El, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înţelepciune, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.