Arhive etichetă: parastas

Taina colăcelului

Una ea şi una eu.

Ne împletim şi formăm un cerc.

Apoi încă unul împrejur.

Cercul dragostei.

Un colăcel.

Ah, mami! Mie nu-mi iese. Uite ce chilimoaţe am făcut!

Insistă. Exersează. Totul e exerciţiu. Exerciţiu şi rugăciune. Hai! Ştiu că vei reuşi!

Când n-oi mai fi şi eu, aşa cum mama mea nu mai este, să împleteşti colăcei pentru ziua pomenirii mele…

Ah! E moale aluatul. Nu pot să fac şi eu un colăcel ca ai tăi.

Da. S-a muiat aluatul. Aşa e cu făina integrală… Am măcinat un grâu mai slab… E mai greu de lucrat cu aluatul din făină integrală…

Dar sunt gustoşi. Noi am gustat deja din prima tură de colăcei!

Jmecherelor!

Au lucrat toată după amiaza.

Mami! Mami! uiteeee! Am reuşit! Am reuşit să împletesc un colăcel. Acesta!

Minunat! Minunat!

Se va bucura buni…

Cu siguranţă!

A doua zi, în biserică:

Mami? Da cum se bucură buni de colăcei?

Hm…! Cum să-ţi spun eu? E mare taină. Buni se bucură c-o iubim. Că ne amintim de ea. Acum, în timpul Sfintei Liturghii, părintele o cheamă. Şi la Parastas o cheamă, când îi citeşte numele. Şi Domnul îi îngăduie să vină. Dragostea noastră o cheamă. Pentru dragostea noastră Domnul îi îngăduie să vină aici, în biserică. Stă cu noi. Ne priveşte şi se bucură.

Şi celor din iad le îngăduie Dumnezeu să vină?

Da. Şi acelora. De aceea sunt importante Parastasele, Pomenirile! Pentru unele suflete, aceste mici slujbe sunt singurele mângâieri. Având însă dragoste de cei plecaţi şi venind des la Biserică şi pomenindu-i, dând şi părintelui pomelnic spre pomenire, le facem bucurii mai des.

Da?

Da.

Sunt însă suflete uitate… Suflete care se chinuie. Şi nu-i ajută nimeni…

Mulţi nu ştiu Taina colăcelului…

Tu s-o ţii minte… Să-ţi aminteşti de Mami tău şi să vii aici, în Biserică, cât de des vei putea…

O verigă tu, o verigă eu. Şi cea de-a treia prin-prejur…

Împletind dragostea în Taina colăcelului…

Sfânta Liturghie a trecut ca o clipă. Începe pomenirea morţilor.

Spre final, se prind cu toţii dimpreună şi cântă:

Veşnica pomenire!

Şi

Hristos a înviat!

Cerul şi Pământul se unesc.

Dorul se alină.

Dragostea învăluie inimile şi gustăm oleacă de Rai…

Mami meu! Mami meu!

Anunţ: Ultimul dovleac şi-a dat obştescul sfârşit

Dragii mei

vă anunţ cu durere şi mare părere de rău că ultimul meu dovleac a sfârşit înfulecat.

Săracul meu dovleac!

Înainte de sărbători prietena mea de la ţară mi-a adus 3 dovleci rotofei. Am mâncat cu îndestulare din ei. Am făcut şi cozonaci pentru Crăciun, am copt şi la cuptor. Doamne ce bunătate! Mulţam frumos!

Am gândit ca un dovleac să-l mai păstrez şi să adaug câte o felie la salata de rădăcinoase. Desigur că de Crăciun nu am avut timp de dovleac.

Dar după Crăciun am observat că începe să se strice dovleacul în frigider. Aşa că jumătate l-am tăiat bucăţi mari şi l-am pus la fiert în aburi la foc mic.

Cealaltă jumătate, care era intactă, am înghesuit-o în frigider pe un raft mai jos din frigider. Azi am dat peste el şi deja avea porţiuni afectate. L-am curăţat cu grijă şi l-am pus la fiert cu tot cu coajă şi apoi am savurat o felie mare. Doamne mulţumesc din nou! Ce bun este dovleacul fiert şi copt, dar crud nu e aşa de gustos. Iată am mâncat o felie mare cât puneam de obicei la salata pentru toată familia.

Dumnezeule, ce multă mâncare mâncăm, când ea e preparată la foc! Îmi crapă stomacul şi nu mă mai satur de dovleac! E atât de gustos!
l-am mâncat cu atâta „haznă”, ştiind că a fost cultivat natural într-o zonă atât de curată şi cultivat de oameni atât de cumsecade.

Ultimul dovleac din iarna asta? Poate! În piaţă nu prea sunt şanse să mai găsesc. Poate sunt, dar pe gerul ăsta nicio şansă să fie la fel de delicios ca acesta.

Aşa că am mai îndesat puţin, dar n-a mai intrat…Oricum a avut cine să-l termine, că şi ciripelele cele mici ale mele se dau în vânt după dovleac. În schim ciripica cea mare nu vrea să audă. Ea e emancipată: ”Lasa-mă mami cu dovleacul tău, că doar nu-s porc să mănânc dovleac!” I-am arătat îngăduinţă de data asta. E singura mâncare pe care n-o mănâncă, în rest nu face nazuri la salatele de crudităţi. O dacă ar şti de câte ori am fraierit-o adăugând pe şustache dovleac în cerealele fierte de dimineaţă sau în mâncarea de fasole verde. Dar nu a fost problemă. Dar dovleac aşa „gol” copt sau fiert nu mâncă nici s-o sau să-l ungi cu miere.

Ei, asta e! Mie îmi place dovleacul şi gata! Aş mânca în toate zilele tot dovleac dulce copt. Dar s-a gătat. Ăsta e ulttimul, aşa că „mânânc şi plâng, mănânc!”. Plâng de mulţumire, dar şi că se gată şi mai plâng şi de durerea îmbuibării, dar mănânc. Şi oricum, este o biruinţă că am mâncat dovleac până să-mi pocnească burta, decât platoul acela de prăjituri la care salivam….

Să-mi fie de bine şi „veşnica” lui (a dovleacului) pomenire!

INVITAŢIE LA BANCHETUL COMUNIUNII CELOR DE AICI CU CEI DE DINCOLO

E vineri şi primesc o invitaţie importantă pentru mâine la un banchet minunat. Accept!

Totul e dar şi abundenţă. Invitaţia este pentru toţi. Nu ţine de nicio vrednicie, dar nici de indiferenţa pregătirii răspunderii nu e vorba.

Vine fiecare cu ce poate, după preferinţe.

Iubitorii de prăjituri vin cu prăjituri, mai ales cu cea care era preferata celui drag plecat dincolo. Unii vin cu colivă, care mai de care mai „înflorată”.

Alţii preferă fructe şi pâine. E mai simplu aşa şi mai sigur că place. E sănătos aşa!

Masa e plină, ba chiar se suplimentează cu încă două.

Unii sunt mai râvnitori şi vin mai devreme, iar alţii încă mai au ceva de aranjat la colivă.

Alţii, însă, gâfâind, ajung înainte de imnul inedit „de la mulţani” în veşnicie cu Hristos Cel înviat.

Începe citirea catalogului. Filel sunt multe. Când îşi aud numele cei apelaţi răspund cu prezent şi feţele li se luminează.

Parcă îi aud zicând: „Suntem cu toţii aici. Vă aşteptam!”.

Vine la rând şi fila cu ai mei. Prezent, prezent, prezeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeent.

Tata mă întreabă:

          – Ce mai face mamă-ta, o mai doare piciorul?”

          – Dar de unde ştii că are probleme cu piciorul?

          – Păi am văzut-o ieri când s-a gândit la mine şi i-a zis lui N să aduci ceva de pomană azi la parastas.

         –  Aha!

          ….. Linişte

         –  Cum eşti tată? Ţi-e bine acolo?

          – Când mă pomeşte părintele mi-e bine. Să vii mai des, să vii tot timpul, la aceste pomeniri, că mare bucurie şi uşurare este pentru noi cei plecaţi de lângă voi aceste pomeniri. Şi când toţi cântă „Hristos a înviat din morţi, niciun mort nu poate fi trist, toţi sunt vii şi în lumină. Cântaţi mai des pentru noi „Hristos a înviat din morţi…”

          – Da! Am înţeles.

          – E minunată întâlnirea aceasta. Pentru un timp suntem cu toţii lalolaltă. Noi privim la voi şi ne bucurăm să vă vedem, iar voi vă rugaţi pentru noi şi ne simţiţi alături. E o mare taină şi o mare mângâiere pentru noi cei plecaţi şi pentru cei care sunt încă pe pământ şi înţeleg şi cred în taina comuniunii viilor cu morţii. Dar numai în Biserică, numai în Hristos. Şi din gustarea celor pe care le puneţi pe masă şi bucuria dăruirii, ne „hrănim” şi noi.

          – Da, aşa este, tata! Azi am simţit prezenţa celor pomeniţi de părintele pe pomelnic. Erau toţi prezenţi.

          – Acum plec.

          – Pe sâmbăta viitoare!