Arhive etichetă: parinti

Lansarea cărților semnate de Doina Blaga în 2016

Dragilor

Vă invit să fiți dimpreună cu mine

Vineri 4.10.2016, ora 13.30 la Biblioteca Astra din Sibiu în cadrul la Târgului de Carte și Revistă Religioasă

La lansarea cărții „De vorbă cu Omuleț

coperta1

Prezintă Părintele Constantin Necula,

iar actrița Raluca Ștefania Răduca va pune în scenă, cu ajutorul păpușilor,

două dintre poveștile din carte.

Vineri 4.10.2016, ora 17.30

Lansarea cărții „Firimituri de Iubire– Teologie și bucătărie pentru omul simplu; din articolele de pe blogul îndrăznescsătrăiescsănătos”

doina-coperta

Prezintă doamna jurnalist Odeta Veștemean

afis-m

Darul muzicii simfonice live

Hai, repede, repede! Peste cinci minute începe concertul, draga mea!

O, stai, mami, că nu pot merge așa de repede ca tine, doar știi că am febră de la genuflexiunile alea afurisite de la înot….

O, da, … Într-un fel bine că am întârziat…, vom prinde bilete cu reducere… și ne vom putea alege și locul…

Super! Vom putea merge iar acolo în fața, aproape de orchestră, să vedem fața dirijorului, să-l vedem cum sare….

Da, da

Coborâm în grabă scările și pătrundem în holul salii Thalia…

Două bilete, vă rog, spune Pantelimona cu satisfacția permisiunii de a juca rolul adultului.

Avem doar fără loc.

Uau ce bine, ne mai rămân bani, doar 16 lei două bilete, spune Pantelimona entuziasmată și cu subânțeles (cu gând la înghețata mult râvnită”)!

Luni să veniți să luați bilete gratuite pentru finală, vor fi cei mai buni, adaugă doamna care înmâna biletele.

(???- nu prea am înțeles despre ce este vorba exact. Cred că este un festival sau un eveniment muzical în parteneriat cu Bucureștiul și finala va fi aici la noi, la Sibiu vinerea viitoare, în 20 mai și treaba asta va fi gratuită doar că e nevoie să venim să luăm din timp biletele gratuite/ asta am înțeles. Așa că luni, la 12 fără ceva, o să mă postez la ghișeu!)

Înfăcăm biletele și ne repezim spre scări, nu înainte de a înmâna biletele la rupt, spre repetata mirare a Pantelimonei care întreabă: de ce le-o fi rupând?

Hai să mergem repede acolo unde am fost ultima dată…

Urcăm ca vântul. Instrumentele au început să cânte fiecare în legea ei… Se făcea încălzirea…

Încurcăm nivelurile, coborâm. Ajungem în fața dirijorului.

Mami, mami, în seara asta e un dirijor tânăr!

Da, da, observ și eu!

Ocupăm un loc. Dar nu se vede bine și Pantelimona se duce în față, lângă balustradă. Mă duc lângă ea. Eram chiar deasupra tobelor și xilofonului. Îi tot arăt de unde vin sunetele, îi tot arăt cum ”sare” dirijorul și cum strânge pumnul și toba bate puternic și ea se miră: ”Uau ce fain gesticulează dirijorul!”.

13151651_991618910952294_4412032122109783087_n

Prima piesă e un preludiu…

Apoi, intră în scenă o violonistă celebră din Rusia…

Eu continui să dau explicații copilului și să arăt discret câte o direcție.

La un moment dat, apare un domn și ne arătă două locuri pe laterala din dreapta, strâgând nervos din buze: ”Ocupați aceste locuri, am primit reclamații din sală!!!”

Ups!  Ne așezăm și tăcem chitic.

La finalul primei părți, violonista ne oferă o piesă fără portativ, așa cadou….

Scârțăiala parcă nu se mai sfârșește.

Îți place Pantelimona?

Hm…, nu prea…. dar dirijorul e fantastic!

După o lungă așteptare, scârțăiala corzilor viorii tace.

Aplauze furtunoase.

Cineva îi oferă chiar un buchețel drăguț de flori frumoasei violoniste…

Aplaudăm și noi fără oprire, până-și face cele trei ture de plecăciuni….

Urmează pauza.

Mami, mami, hai să vorbim cu fata aceea, cu Teodora….

Înainte să intrăm la concert, ne întâlnisem cu Teodora Oprișor, o pianistă tânără, pe care am cunoscut-o la festivalul de pian…

O găsim în hol și povestim nițel.

Apoi, urcăm spre toaleta de la primul etaj. În față, descoperim intrarea artiștilor….

Un domn iese pe ușă și intrăm în vorbă cu el…

Cântați?

O, nu, m-a invitat dirijorul, care mi-e prieten…

A interesat, glăsuii eu.  E un dirijor nou… și e tânăr

Da, are sub 30 de ani…

Dirijorul ăsta m-a fascinat  de-a binelea.

Da, da, treaba asta cu muzica e o treabă serioasă, mai spuse acel domn zâmbind…

Mulțumim pentru dialog și plecăm.

Urcăm.

În curând, va începe partea a doua. Va fi Beethoven (știu asta pentru că am reușit să trag cu ochiul într-un pliant al unei doamne din fața mea…)

Când urcam, dăm nas în nas cu domnul care ne-a mustrat în prima parte…

”Să stați într-un loc, să nu vă mai tot mișcați… Mi-a atras atenția din sală”…!!

” Da, da….”.

Mergem direct la locurile indicate… Aici e chiar ok, suntem mai aproape de dirijor.

Tădădădăm … debutează furtunos prima piesă

Trupul zvelt aș tânărului dirijor saltă și coboară pe ritmul notelor… Iar mâinile trag firele magice ce leagă sunetele în acel buchet minunat…

E suficient să-l urmărești pe dirijor și toată orchetra e în ochii tăi!

E fenomenal! N-am mai trăit ceva asemănător!

Din locul unde m-am tupilat, îl văd pe dirijor în toată splendoarea sa..

Constantin-G-950x633

La semnul lui, instrumentele prind viațăca prin minune.

Unele tac, altele cântă. Ochii tuturor artiștiulor sunt pe portative și la mâinile dirijorului.

Omulețul acesta mă fascinează tot mai mult.  Își unduie brațele și întreg corpul după fiecare sunet. Sunt momente în care devine muzică de-a binelea.. Mi-am țintuit atenția la el și trăiesc ceva fantastic prin mâinile lui….

13151651_991618910952294_4412032122109783087_n

13239337_991618820952303_7259543341320915834_n

Urmăresc și sunetele și le identific cu instrumentul ce-l scoate… N-am habar cum se numesc…

Observ că în această a doua parte, harfele tac… Ba lipsesc și doamnele ce cântau la flaut. În locul lor, e doar un singur domn care cântă la flaut…

Au mai plecat și cei doi care zdrăngăneau din tobițe… A rămas doar domnul cu acel păr alb…. care bate cu două ciocănele firave în tobe și ele scot niște sunete așa de puternice…

Mă fascinează sunetul instrumentelor acelora de suflat, lungi și roșii… Cim s-o fi numid?  O să mă documentez cum se numesc….

Beethoven, ah Beethoven, nimeni nu poate rezista să nu vibreze …, chiar și una atât de afonă precum sunt eu…..!!!

Cele 30 de minute au trecut ca o clipă.

Aplaudăm frenetic

O iau pe Pantelimona de mână și fugim.

Hai, poate-l întâlnim pe dirijor!

Ajungem în fața ușii artiștilor. Îndrăznesc să mă apropii și deschid ușa ușor. În hol, zăresc un artist… care-mi zâmbește.

Îl căutăm pe dirijor…

Pe maiestru?

Da, da.

E în cabina dânsului.

Dar oare avem voie să intrăm?

A zâmbit din nou, a clătinat puțin capul și a spus că da…

Intrăm cu sfială… Ah, ce aer, ce atmosferă vibrează aici. Te împiedici de artiști.., de aceste ființe delicate și suave….

Privirile ne urmăresc de pretutindeni… și parcă spun: ”Intruși la bord!”.

Le răspundem și spunem: Îl căutăm pe maiestru.

E acolo…

Maiestru aude și ise..

Ah,maiestre,  am îndrăznit să venim…, n-am mai rezistat! Pur și simplu, voiam să vă atingem și să urlăm ”este!”. Ne-ați fascinatde-a binelea! Vă mulțumim și l-am îmbrățișat.

A, nu eu, Filarmonica…, s-a apărat maestrul smerit…

Apoi, i-am prezentat-o pe artista mea:

Ea e Pantelimona, fetița mea. A studiat la pian vreo trei ani și apoi s-a lăsat, dar de un timp încoace i s-a aprins din nou beculețul și mă tot cară pe la concerte… Sper că într-o zi va cânta sub bagheta dvs magică.

Și eu sper ca după această seară să se apuce din nou de studiul pianului, spuse maiestrul zâmbind..

Pe unde vă mai putem întâlni?

Uitați numărul meu de telefon….

Între timp, apare prietenul dirijorului, domnul acela simpatic cu care povestiserm în pauză..

Toate se leagă…

Și e fascinant

Mulțumim, mulțumim, repetăm noi în cor.

Ieșim din holul din fața cabinelor artiștilor și plecăm, val vârtej, uitănd să-i adresez întrebarile ce-o frământau pe Pantelimona: câți ani are și la ce instrument a cântat când a fost mic și cum de știe cum cântă toate instrumentele de le poate dirija….

Eram atât de entuziasmate încât nici nu știu cum am urcat scările și ne-am trezit pe aleea din parcul cetății.

Feeric… Oseară feerică… specială..

Și câte astfel de seri speciale nu s-or fi perindat pe aci, fără ca noi să le fim martore…. Au trecut nebăgate în seamă atâtea seri de minunate…, nebăgate în seamă, nemestecate, nemetabolizate…

Dar iată în seara asta, am putut vedea darul la care am fost târâtă, pe care era cât pe ce să-l ratez, căci intenționasem să-l trimit pe soț, deoarece la ultimul concert mă plictisisem, nefiind în stare să ingerez acea bucată de tort din trei nuanțe: pian, flaut și vioară…

Acum, a început să-mi placă să merg la concert… și mă bucur că-i place și Pantelimonei… Aștept să descoper taina…., să văd rezultatul serilor de concerte…

Oricum ar fi, dragi părinți, mergeți cu copiii peste tot și mai ales acolo unde insistă să îi duceți… Veți descoperi minunea sufletului lor…. și oportunitatea de a crește, de a vă tot perfecționa mereu și mereu. Eu una, acum tre să mă apuc să-mi fac o oaresce cultură muzicală, că-s tare pe lângă..

Privesc acele doamne în vârstă care etalează cochetețea la fiecare concert și mă rușinez de  gheboșenia și încruntarea mea….

E vremea să înfloresc din nou… , așa ca pe vremea studenției, să depășesc cumplita criză de la 40 de ani ce vrea să se instaleze….

Vă voi ține la curent….

Până una alta, vă dau întâlnire la sala Thalia…Joi, va fi Mozart și vineri, ”finala”….

Bucurie!

si in timp ce scriam, am ascultat asta:

 

 

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

TABARA CRESTIN-ORTODOXA DIN 17-23 august 2015

Dragilor

va anunt cu drag o tabara crestin-ortodoxa de creatie si recreatie cu parinti si copii intre 1 si 10 ani.

Luati legatura cu Ioana Ursu din Cluj

la numarul de telefon:  0754674179

Relaţia cu copiii mei – o provocare la schimbare, creştere şi perfecţionare continuă

Dragii mei dragi

Vă spuneam la începutul vacanţei că mi s-a lansat o nouă provocare: aceea de a petrece împreună cu copiii în bună înţelegere.

Cei care aţi citit cartea Mă bucur că sunt femeie

coperta

aţi băgat de seamă povestea mea vizavi de copilaşi…

Vara asta mi-am propus să suspend activităţile mele, să iau şi eu vacanţă şi să mă bucur cu copii mei…

Până acum, bilanţul nu arată satisfăcător, ţinând cont de perfecţionismul care încă mă mai bântuie din când în când. Dar am făcut multe progrese. Mă uimesc pe zi ce trece de evoluţia mea dimpreună cu cea a copilaşilor.

Relaţia cu copilaşii este foarte provocatoare. Copiii mei au scos şi scot mereu ce-i mai bun şi cei mai rău din adâncurile mele.

Deşi mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema: „Creşterea şi educarea copilului în primii 7 ani de viaţă”, m-am văzut reacţionând la provocările lor într-un chip deplorabil.

Simţeam că ceva trebuie să fac, dar nu ştiam precis ce.

Într-o zi, soţiorul mi-a întins o carte şi mi-a spus să mă uit puţin prin ea, mai ales acolo unde a pus el semne. M-am uitat prin ea şi mi-a plăcut…Aş fi vrut s-o citesc de fir-a-păr, dar era împrumutată şi trebuia returnată a doua zi. Am spus că o voi căuta s-o cumpăr.

Dar, ştiţi cum e…, durează…

Când am împlinit cei 38 de ani frumoşi şi minunaţi dăruiţi de Doamne, soţiorul meu preţios mi-a făcut un cadou. „Uau ce surpriză! O carte!” ???? V-aţi prins… cartea pe care doream să o cumpăr… Uşor de iubit, greu de disciplinat….

Am început s-o citesc…

Această carte nu se citeşte orişicum, ci te provoacă la acţiune….

Din primele pagini, mi-am dat seama că stilul educaţional pe care începusem să-l practic cu copiii mei era învechit………şi că era nevoie de schimbare … vorba ceea: „La vremuri noi, e nevoie de unelte noi…!”

Aşa am început o nouă lucrare…. E anevoiasă, căci presupune o rescriere de programe în însuşi forum-ul meu interior… şi va dura….

Am conştientizat că eu priveam greşit pe micuţi…
Aveam şi o moştenire grea…

Şi culmea, parcă moştenisem numai pe cele rele… Sau poate pe astea am ochi acum să le văd, din cauza perfecţionismului…!?

Îl moşteneam pe tata, care a trăit într-un mod pe care l-am contestat, dar am preluat aproape totul de la el. Mama însă, a fost plin de virtuţi, dar de la mama ea am luat doar „darul vorbirii”, nu în limbi, ci „darul” (în sensul folosit de Creangă: „darul suptului”) de a vorbi mult, mult de tot.

De la tata am moştenit indiferentismul şi setarea pe ce tre’ să fac eu, pe ce îmi place…În rest, nu mă interesa…

Propria comoditate conta…

Ei, dar am văzut că aşa nu-i bine.

Astfel, am ales să fac o schimbare radicală.

Şi cartea asta venea la timp…

E nevoie de o schimbare permanentă de comportament, numai schimbându-mi eu comportamentul, voi reuşi să schimb comportamentul propriilor mei copii.

E nevoie să trasform poziţia de jandarm, pe care nici nu ştiu cum am dobândit-o, într-una de învăţător şi îndrumător cu dragoste…

Dacă mai demult, pe vremea părinţilor mei, copiii ascultau necondiţionat din prima, acum vremurile s-au schimbat enorm: copiii nu mai ascultă, părinţii nu mai fac faţă…şi căminul a devenit un iad, în care ţipetele se lăfăie în voie…

Frica nu mai funcţionează… ! Copiii sunt mult mai inteligenţi…, te au la degetul mic…, imediat sună la Protecţia copilului…Noroc că în cazul meu, tat’su lucrează acolo ….

Lăsând gluma, realitatea e dură: copiiI au devenit dificili şi noi, mai ales mămicile, nu mai ştim cum să răspundem, mai ales că de cele mai multe ori suntem epuizate de atâtea responsabilităţi, pe când, ei sunt odihniţi şi bine hrăniţi şi ne doboară pur şi simplu…

Frica, ameninţările, pedepsele NU MAI FUNCŢIONEAZĂ… sau cel puţin nu pentru mult timp…
E nevoie să învăţăm să dobândim aptitudini noi şi cel mai urgent să dobândim aptitudini care promovează respectul.

E nevoie să trecem de la roluri, la relaţii.

Toţi suntem adesea uşor de iubit şi, mult mai adesea, greu de suferit, de suportat. Şi mai greu e să ne suportăm şi să ne iertăm pe noi…

Relaţia cu copiii este presărată de multe lucruri neplăcute…, provocatoare le spun eu. Personal, am căzut de multe ori în plasă şi am reacţionat… De data asta, vreau să acţionez altfel…

Am ales să privesc realţia, conflictele de interese cu copiii mei ca pe o oportunitate de a învăţa şi de a mă schimba.

Şi cu ajutorul lui Doamne, am început să exersez cele citite…

Le-am luat pe rând.

Am început cu prima putere

Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea.

Pe măsură ce voi întări lucrul cu această putere, vă voi împărtăşi din lupte şi biruinţă.
Vă doresc spor în lupta cea bună.

Cu respect, Doina

Tabără de spiritualitate ortodoxă şi nutriţie cu părinţi şi copii în corturi?

Dragilor

Am primit o sugestie zilele acestea să facem totuşi tabăra propusă. Pentru a rezolva problema cu cazarea, mi s-a propus să dormim în corturi. Ce spuneţi? V-ar surâde aşa ceva?

mare

Locaţia propusă este undeva aproape de localitatea Avrig.
Ideea e că, dacă am primit un semnal că mai este cineva care se gândeşte insistent la o asemenea tabără propusă de mine, tabără cu părinţi şi copii preocupaţi de suflet şi de alimentaţie sănătoasă, înseamnă că e un semn să nu renunţ…

Dar mai aştept…. cum se vor aşeza treburile şi cu „nebunia” asta cu tabăra…. deşi mai e timp foarte puţin.

Mă gândeam la o pensiune de pe Valea Avrigului sau din zona Tălmaciu…Oricum, să fie cât mai aproape de Sibiu, ca să pot face aprovizionarea ….

Aştept idei cu locaţia şi cazarea. Restul, se rezolvă pe loc…

Aveţi adresa mea de e-amil: doinablaga @ gmail. com

Un comentariu minunat primit la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…”

Dragilor,
aseară am primit un comentariu minunat prin e-mail la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…” care m-a impresionat şi nu mă rabdă inima să-l ţin doar pentru mine. E un comentariu scris de un copil, o tânără minunată necăsătorită.
Iată-l:

„Da 🙂

Frumos că a adormit aşa 🙂

Eu citesc acum cartea „Dependenţa de nefericire”
şi e incredibil cum atragem noi în toată viaţa noastră
(până când realizăm acest lucru şi-l vindecăm)
atragem „fericirea”, aşa cum am înţeles-o noi de la părinţii noştri.

Spunea acolo că copilul are o atât de mare deschidere faţă de părinţi,
încât el crede că orice fac părinţii îi aduce fericirea.

Şi aşa cum se simte el, ca urmare a acţionării părintelui asupra lui,
acel sentiment copilul îl asociază fericirii şi toată viaţa lui îşi va crea
un asemenea ambient şi va crea asemenea situaţii care să-i ofere din nou acel sentiment imprimat în copilărie.

De exemplu, dacă părintele îşi lasă copilul să adoarmă plângând,
copilul crede că părintele (care în mintea lui îi doreşte numai binele
şi este persoana ideală) aşa doreşte ca el să se simtă.

Eu am trăit acest lucru. Şi eu adormeam plângând.

Şi acum vreo câţiva ani eram convinsă că aşa doresc părinţii mei să mă simt.
Credeam sincer că ei doresc ca eu să mă simt vinovată, să mă simt vinovată existenţial,
adică fiinţial am ceva rău în mine. În capul meu credeam că eu sunt problema lor.
Credeam că, dacă eu aş dispărea, poate chiar aş muri, atunci ei ar fi fericiţi.
Şi îmi doream să dispar…, să mă duc cât mai departe…, să nu mă cunoască nimeni…

Abia acum, îmi explic care era cauza…
Şi, săracii parinţi, habar nu aveau, şi habar nu au nici acum, că,
pentru nişte nimicuri pentru care mă certau şi-mi reproşau,
m-au determinat să mă simt vinovată toată viaţa
şi să mă simt „cu musca pe caciulă”, chiar dacă nu există niciun motiv real.

Când eram mică, mă simţeam acuzată de părinţi.
După ce am crescut, mă acuzam singură şi credeam că aşa vrea Dumnezeu să mă simt.
Dar nu e adevărat.

Acum după această lectură, îmi dau seama de unde veneau erorile din capul meu… 🙂

(Copilul vrea să fie iubit şi să iubească…
şi doreşte să-şi facă părinţii fericiţi… :)”.
Mulţumesc mult, copilul meu drag!

Cuvântul Părintelui meu, Vasile Mihoc de la vecernia din duminica tuturor sfinţilor „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine

Dragilor

cu ajutorul lui Doamne, am reuşit să transcriu acest minunat cuvânt al părintelui meu. O să-l revăd adesea….

Vi-l dăruiesc cu drag mult!

„ Aţi auzit dimineaţă sfânta evanghelie. A fost alcătuită din trei pericope: de la Matei cap 10, primele două şi a treia de la cap. 19 de la Matei.

Ei, în a doua pericopă s-a spus un cuvânt, care pe mulţi îi derutează: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Trebuie să înţelegem că nu putem iubi cu adevărat pe cineva pe pământ, dacă nu avem iubirea faţă de Hristos. Iubirea faţă de Hristos ne învaţă şi celelalte iubiri. Nu poiţi spune cu adevărat că îl iubeşti pe al tău, pe copilul tău, pe fratele tău, pe aproapele tău, dacă nu-l iubeşti pe Hristos, pentru că dacă n-ai descoperit Iubirea pentru Hristos, nu ştii să iubeşti. Iubirea ta rămâne una trupească, exterioară. O iubire care nu face bine, o iubire care nu face cel mai mare bine. Când îl iubeşti pe cineva în Hristos, atunci înţelegi cât de mare ste bine pe care Hristos vrea să i-l facă celui drag al tău şi că hristos îi poate face acest mare dar şi prin tine, prin cuvântul tău, prin exemplul tău, prin dragostea ta.

Noi în Hristos descoperim iubirea şi Sf. Ap. Ioan spune acest lucru lămurit: „În El (adică în Hristos), am cunoscut iubirea. Că El şi-a pus sufletul Său, viaţa Sa, pentru noi”. Hristos ne-a învăţat această iubire jertfelnică. O iubire nejertfelnică nu este iubire.

Vedeţi, oamenii declară dragoste, dar până la o adică şi când au de jertfit ceva, nu mai sunt în stare să se mai jertfească. Copii care vorbesc foarte frumos despre mamă, când mama cade la pat, ei nu mai sunt în stare s-o îngrijească şi caută să se scape şi vezi pe un părinte pasat de la un copil la altul sau vezi atitudini din acestea când copii socotesc că a îngriji pe un părinte în neputinţă este un lucru prea greu pentru ei. oamenii aceştia ar avea de învăţat de la Hristos ce înseamnă iubirea. Iubirea cea adevărată este cea care se jertfeşte. Hristos şi-a dat viaţa pentru noi. În El am cunoscut iubirea, că El şi-a pus viaţa pentru noi.

Şi când învăţăm de la Hristos iubirea, învăţăm să ne punem şi noi viaţa pentru cei din jurul nostru şi sigur, în primul rând pentru cei dragi din familia noastră.

Hristos ne învaţă iubirea, de aceea când Mântuitorul spune despre această iubire mai mare, el de fapt ne arată că întru El descoperim adevăprata iubire. Nu poţi pretinde că-l iubeşti pe copil, dacă îi dai numai cele pământeşti. Îl iubeşti cu adevărat dacă vrei ca el să ajungă la cel care mai mare bine, care este Împărăţia cerurilor. Aceasta este iubirea în Hristos. Iubindu-l în Hristos, îl ajuţi şi-l pregăteşti, şi-l educi şi îl călăuzeşti spre această iubire şi spre acest cel mai mare bine, care este Hristos şi Împărăţia Sa şi viaţa sa cea veşnică. Mântuitorul de fapt continuă acest cuvânt spunând: Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Adică jertfa. Crucea înseamnă jertfă. Pe Hristos suntem chemaţi să-L cunoaştem în aşa fel, încât să-L iubim cu o iubire jertfelnică. Prin aceasta se disting sfinţii, sfinţii pe care îi pomenim astăzi. Sfinţii s-au jertfit, sfinţii au suferit. Dacă căutăm în viaţa lor, vedem că sfinţii au suferit pentru Hristos, chiar şi cei care nu au murit ca martiri, au fost în stare să lepede toate amăgirile lumii, toate ispitele de dragul lui hristos. Viaţa lor a fost marcată definitiv de întâlnirea cu Hristos.

Nu poţi fi credincios până nu te-ai întâlnit cu adevărat cu Hristos şi până când nu ai fost pătruns de iubirea Lui şi până când cu voia ta nu ai luat crucea ca să mergi după El.

Câte lucruri minunate nu ne învaţă această evanghelie!

Şi ea ne vorbeşte şi de răsplată, care este luată din capitolul 19 de la Matei. Pun Apostolii această întrebare, era în alt context, e adevărat,

„Doamne, iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Chiar în viaţa aceasta Dumnezeu ne face bucurii, ne dă daruri, pe care lumea niciodată nu ni le poate da. El ne dă harul Lui prin care toată viaţa noastră este minunată şi trăim în bucurie, o bucurie şi o pace şi o bogăţie, pe care lumea niciodată nu ne-o poate da şi sigur nu ni le poate lua atunci când le-am primit. De aceea, fiind cu Hristos, care este viaţa noastră, care este nădejdea noastră, care este plinătatea darurilor şi a bucuriilor, noi nu mai avem nevoie de altceva şi nu putem decât să-I mulţumim Lui din toată inima.

Iată cu aceste cuvinte, intrăm în Postul Sfinţilor Apostoli care în anul acesta este de 3 săptămâni, până în 29 iunie şi aş dori ca în postul acesta să descoperim câte ceva din taina acestei mari iubiri, pe care Mântuitorul o are faţă de noi, şi a arătat-o faţă de noi prin Jertfa sa şi pe care şi noi suntem chemaţi s-o descoperim în mod practic şi s-o trăim în realaţia cu Dumnezeu, dar şi în relaţia cu semenii noştri, cu cei de aproape sau cei de departe.

Bunul Dumnezeu să primească sfânta slujbă, să ne binecuvinteze, să ne dea un post cu spor duhovnicesc”.

Din bucuriile sărbătorilor care au trecut şi încă mai vibrează în mine

Dragii mei dragi

mă bucur de fiecare dată când încep să scriu, mai ales că acum am tot primit semnale de la voi, de la tot mai mulţi, că cele ce vă scriu vă bucură şi vă foloseşte. Aş vrea să fac multe şi adesea nu reuşesc ce-mi propun şi uneori mă mâhnesc, dar am învăţat să mă mulţumesc şi cu mai puţin şi să sărut Mânuţa Domnului pentru cât reuşesc să fac în fiecare zi şi ceea ce nu reuşesc, pun la sertăraş, cu ideea că voi reveni, dar a doua zi se ivesc tot altele şi altele.

Uitaţi, spre exemplu, duminică de Rusalii şi ieri am primit atâtea daruri pe care vreau să vi le împărtăşesc, dar timpul deja e pe sfârşite azi… Sunt împărţită în atâtea…
Cuvântul Părintelui Vasile, Părintelui meu minunat, de duminică aş vrea să-l transcriu…, dar îmi trebuie vreo 3-4 ore…, la fel şi cuvântul de aseară de la vecernie…
Dar vă scriu câteva idei din aceste cuvinte minunate:

Dumnică Părintele spunea că suntem chemaţi să dăm mărturie, că suntem chemaţi să mărturisim cuvântul Mântuitorului, care preface inimile, că suntem chemaţi să lucrăm să aducem lumină în lumea aceasta cuprinsă de întuneric şi deznădejde… Toţi suntem chemaţi să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt, căci totţi creştinii avem preoţia universală.

Iar aseară a spus un cuvânt care mi-a produs un AHA: Fiinţa noastră e mărginită iar puterea Duhului Sfânt e nemărginită…Păcatul strâmtorează fiinţa noastră. Pocăinţa vine şi curăţă şi lărgeşte din nou fiinţa noastră, care se umple de Duhul Sfânt.

Pogorărea Duhului Sfânt e permanentă în Biserică, nu putem spune că am primit odată Duhul Sfânt şi gata, ci mereu invocăm coborârea Lui şi o vedem asta în Faptele Apostolilor că după Cincizecime Duhul Sfânt s-a pogorât din nou când erau adunaţi într-o încăpere Apostolii…
Mare ajutor avem noi pe Duhul Sfânt, dar să-L folosim, să-L chemăm mereu şi El vine şi ne ajută. Împărăţia lui Dumnezeu este acum…Noi am părimit arvuna Duhului Sfânt în care putem gusta această Împărăţie…

Zilele acestea am stat deplin cu soţiorul şi copilaşii şi ne-am bucurat de împreună şedere. Am mers pe câmp şi am alergat şi ne-am jucat cu copilaşii. Cât de minunat este să fim o familie şi să simţim binecuvântarea Domnului întru noi! Mă gândeam ce seci ar fi sărbătorile fără biserică, fără Sfânta Împărtăşanie, fără cuvântul Părinţilor noştri…!

O ce mari bogăţii avem şi uneori le lăsăm uitate şi ne înfometăm singuri….!

Fiţi binecuvântaţi, dragilor!

Cât de mult poate face o jumătate de oră acordată copilului meu în parc!

Dragii mei dragi

suntem în vacanţă şi ne bucurăm de vremea frumoasă!

Deşi „nu-mi văd capul de treburi”, astăzi am lăsat totul baltă şi am plecat cu fetele mici în parc, dar tot nu m-a lăsat inima să nu-mi iau ceva de lucru, cât timp se vor zbengui ele în voie în parc.

Zis şi făcut! Ajungem în parc. De acasă le-am spus că eu „n-am timp” de joacă, pentru că am ceva de făcut. „V-am adus în parc, aşa că profitaţi. Eu sunt aici. Dacă aveţi nevoie de ceva, veniţi la mine!”, le-am spus fetelor şi m-am instalat pe o bancă cu teacul de hârţoage.

„Bine, mama, a zis micuţa R. Dar te rog, vino şi ajută-mă să mă urc o dată pe plasă!”.

„Doar o singură dată, bine?”, i-am răspuns eu.

M-am dus şi am ajutat-o să se urce, apoi am revenit la ale mele. Ele au început să se joace prin parc: să se dea pe tobogan, să se dea în roată, să se joace în nisip.

Dar ce credeţi că m-au lăsat în pace….? Tot au încercat să mă corupă, când una când alta. Prima a venit R. cu o figurină din nisip să mi-o arate, apoi a venit P. cu un tort superb … „Uau tort! la care mă tot gândesc eu de vreo 3 zile…?, Pot să mănâc, în sfârşit, tort… O nu, e de nisip mama…cum aşa? Mă minciuneşti..uite ce grozav arată!

La un moment dat au mai venit şi alţi copii şi P. s-a dus cu ei să se joace, iar R…nu prea ştia ce să mai facă singură. A adunat jucăriile şi apoi a încercat să se dea pe balansoar, dar singură nu era interesant…O priveam pe furiş şi o vedeam că e tristă…, că nu prea mai era interesant parcul pentru ea. A venit la mine şi mi-a spus că ar vrea să mergem acasă, dar P mai vrea să se joace, aşa că o mai lasă un pic pe P să se joace şi ea mai stă cu mine.

Hm…!

Venisem în parc de la ora 9.30 şi acum era 12.30…Se jucaseră 3 ore…, dar totuşi nu era destul, lipsea ceva…lipsea prezenţa efectivă, totală, a lui mami… M-am prins…! Aşa că, am închis cartea şi i-am spus: „Nu ai vrea să ne jucăm împreună?”.

„Da, vreau, dar să nu vii cu cartea…”.

„Ok, hai să le ducem în maşină pe toate şi apoi să mergem să ne jucăm!”.
Când am ajuns în parc, micuţa mi-a şi spus: „Mami, mami, te rog mai ajută-mă să mă urc pe plasă, ca să mă dau pe tobogan!”.

„Da, te ajut”.

Am ajutat-o de câteva ori. Apoi i-am spus: „Oare ce ar fi să mă dau şi eu odată pe tobogan? Nu m-am dat niciodată. Ia să văd şi eu cum e!”. Şi, nici una, nici două, m-am urcat, ditai mai „capra”, pe scăruţele acelea înguste, cu mare grijă să nu le rup, şi mi-am dat drumul pe toboganul cel mare din plastic.

Mama mia, ce tare e! Este o plăcere senzaţională!”, le-am spus fetiţelor. Şi m-am mai dat o tură… şi-mi venea să mă tot dau…, aşa ca într-o nebunie de plăcere…

Abia acum înţeleg şi eu de ce mă tot bâzâiau toate fetiţele mele de mici să le tot dau pe tobogan…. şi de ce nu se dădeau duse acasă când eu le spuneam că e timpul să plecăm!!!

Distracţie mare cu toboganul!

Dar mijlocia, care tot timpul vrea să iasă din schemă şi să facă ceva ieşit din obişnuit, a început să urce pe tobogan invers, adică pe partea pe unde se cobora. A început să urce pe partea aceea înclinată a tobodanului, de jos în sus… Urcatul pe partea aceea e practic imposibil…, dar anul trecut a exersat performanţa aceasta pe un alt tobogan mai mic şi a reuşit, iar acum îşi încerca puterile pe acesta mare şi din câteva încercări, a reuşit şi pe acesta. Eram foarte încântată de noua ei performanţă şi am aplaudat-o.

Cea mică a văzut ce făcea asta mai mare şi, la un moment dat, îmi spune s-o ajut şi pe ea puţin ca să urce şi ea pe acolo şi i-am spus că o ajut. Şi am ajutat-o odată iar apoi i-am spus să exerseze şi ea, mai ales că are bocanci care o ajută la urcat. A început să exerseze şi tot aluneca pe burtă la vale, dar nu se lăsa. La un moment dat, P m-a solicitat să mă uit către ea că are să-mi spună ceva şi numai ce aud de sus…

„Am reuşit! Am reuşit!”. Nu-mi venea să cred că mezinuca (care are 5 ani şi 3 luni) era sus pe tobogan, pe care urcase în sens invers. Reuşise singură să urce acea pantă lunecoasă. Incredibil!

Ia să te văd cum ai făcut!

Şi începe să urce tot repetând: „Doamne ajută-mă să pot! Doamne ajută-mă să pot urca…!” Aaa, am gândit eu, acesta era secretul..rugăciunea…)

Minunat! Minunat! Am aplaudat-o şi când s-a dat pe tobogan în jos, am pupăcit-o pe năsuc şi pe fruntică. Apoi ea a urcat încă o dată cât ai zice „Peşte” şi apoi s-a dat pe tobogan şi a venit direct la mine zicându-mi: „Mai pupă-mă odată!”.

Am pupat-o şi am felicitat-o pentru performanţă. Era aşa de fericită!

În timp ce mă uitam la făţuca ei luminată, mi-am amintit o fază de când era prima mea fetiţă mică (acum e o domnişoară elegantă). Era într-o zi de vară. Eram obosită de alergăturile mele după copilaş şi după învăţat şi alte chestii ale vieţii. Venisem în parc să stăm puţin afară şi micuţa a vrut în tobogan. Am urcat-o cu chiu cu vai pe „imensul” tobogan şi când să se dea, un băiat urca panta…şi m-am aprins de mânie şi cu un glas răutăcios îi zic: „Măi copile, nu pe acolo se ucră…de ce te urci cu picioarele pe unde se dă cu funduleţul…? Nu-i voie, Încetează!…”.
Nu-mi mai amintesc faţa copilului aceluia, dar cred că nu a fost fericit când a auzit vorbele mele.

Ce năroadă am putut fi! Nu ştiam atunci ce înseamnă să poţi să te urci pe acolo. Nu orice copil putea face asta, ci doar cei care au curajul să înoate cotra valului…!
Da, da…Ce normal e anormalul pentru unii…! Şi ce pierdere pentru unii ca mine să stai închis în chestii „social acceptate!”. Dar, de! A trebuit să cresc şi eu la minte…Şi asta fiind atentă la efortul depus de mijlocia anul trecut … Atunci am înţeles cât de mult efort implică treaba asta cu urcatul invers pe tobogan şi ce mare performanţă e!

Da, da!….

Dar nu am rămas prea mult în acele gânduri, că mezinuca iar m-a tras de mână:

„Mami. Hai te rog, mai ajută-mă să mă urc pe plasă..!”

„Mama mia!, am gândit…îmi rupe burta grăsunica asta a mea.. ”. Şi atunci îmi vine o idee: „Dar, R. eu cred că te poţi urca singură”.
„Da, mă pot urca singură pe scrăriţa de lemn şi apoi să mă prind cu mâinile de plasă, dar pe dinăuntru, dar eu vreau pe dinafară (pe exterior)”.
„Dar eu cred că poţi să te urci şi pe exterior”, am adăugat eu.

„Ba nu, nu pot!”.

„Nu mai spune nu pot. Spune pot şi vei putea…şi apoi avem ajutor pe Doamne..!”.
Şi numai ce o văd că se urcă şi în timp ce urca, cânta Îngerul a strigat….Eu eram tot în spatele ei. Era o mişcare foarte solicitantă şi putea să cadă rău…, dar ea cânta şi urca…Şi a reuşit… Ce mare bucurie pe ea. „Bravo! Bravo R, ai putut şi asta! Ai crescut mare!”.

A coborât pe tobogan şi apoi a urcat din nou. De data asta nu a mai cântat la Maica Domnului…şi când a venit iar să se urce, nu a mai putut… „Ei uite, vezi că nu poţi fără ajutorul Maicii Domnului?”, i-a spus eu. „Da, mami, am crezut că pot fără să mă rog…, dar m-am înşelat” şi a început să cânte iar şi aşa s-a urcat din nou pe plasă şi de pe plasă pe podeaua toboanului şi apoi şi-a dat drumul la vale pe tobogan.
Doamne mulţumesc pentru aceste daruri! Pentru bucuria pe care m-ai ajutat să le-o fac fetiţelor!

A fost o zi minunată astăzi! Am mai depăşit un obstacol şi am mai urcat o treaptă!

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!