Arhive etichetă: Paste

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!

A cincea zi fără pretenţii

Bună dimineaţa dragilor!

astăzi este sâmbătă, Sâmbăta cea Mare! Ceasul arată ora 5.30. E linişte. Puiuţii şi soţiorul dorm încă. Am urcat la mansardă în biroul meu şi am deschis geamul, ca să aud păsărelele. Parcă le şi văd pe femeile mironosiţe mergând spre mormântul Domnului şi întrebându-se” „ Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”. Dar ajungând acolo, la mormânt, au constatat că piatra era deja răsturnată….

Da, da….! Ne facem tot felul de griji, ne întrebăm cum o să trecem prin provocarea care ne stă înainte…, dar când ne hotărâm să trecem prin ea…., constatăm că „piatra este deja răsturnată”…, că greul e deja ridicat….!

Iată-mă la finalul cursei de exersare a unei vieţi fără pretenţii! Provocarea pe care mi-am impus-o săptămâna aceasta fost umitoare….! Am constat, cu mirare, că toată greutatea s-a aflat la mine, la gândurile mele …, la reacţiile mele. Dar, schimbându-le pe acestea, toate cele din jurul meu s-au schimbat… , greul închipuit de frică, de lene, de comoditate, dispărea din momentul în care mă hotăram să-l înfrunt, să merg către el… Am constatat că, ajungând faţă-n faţă cu el, răul, greul era altfel, mult mai mic…era biruit…de fapt.

Da, Domnul a suferit pentru mine, pentru noi toţi şi a biruit pentru noi. Al meu este doar să intru în biruinţa Lui şi în bucuria Lui.

Ieri am comemorat Sfintele Patimi ale Mântuitorului! A fost o zi provocatoare pentru mine…Tendinţa era să reacţionez după scheme, să am pretenţii la alţii să facă una alta, iar eu să-mi urmez confortul…, comoditatea… Dar, cu ajutorul lui Doamne, am renunţat la pretenţii, am făcut eu ce aşteptam de la alţii, de la cei din jur şi am observat că cei din jur doar au reacţionat…, văzându-mă pe mine făcând cele ce trebuia, au răspuns şi ei la fel, ba au făcut şi mai mult…, pentru că au simţit dăruirea, dragostea…. E uimitor…! Dar aceasta se simte doar acţionând, exersând să trăieşti o viaţă fără pretenţii…

Se poate! Mi-e mi-a arătat Doamne că se poate…dacă ai mare atenţie (mai ales la început) şi ceri ajutor de la El, de la Domnul şi Mântuitorul nostru, Care a luat greul nostru, neputinţele noastre, imperfecţiunile noastre şi le-a pus pe Cruce.
La noapte, când cu toţii vom cânta „Hristos a înviat!”, am certitudinea că vom învia şi noi la o viaţă nouă în Hristos.

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Nu trebuie să mai biruim noi nimic, ci să ne lăsăm cuceriţi de biruinţa Domnului, să ne deschidem biruinţei Lui, să cerem să se reverse peste noi şi să intrăm pur şi simplu în bucuria Lui şi s-o păstrăm şi s-o împărtăşim cu toţi cei din jurul nostru.

Astăzi este o zi specială! Este Sâmbăta cea Mare! La biserică este o slujbă unică. Sfânta liturghie este precedată de vecernia Sfintelor Paşte. E minunat!

Astfel că, imediat ce închid calculatorul (e deja ora 6!9 frământ de pâinică şi cât va creşte aluatul, fug în piaţă să mai iau câteva verdeţuri şi salate şi apoi intru la bisericuţă, mai ales că bisericuţa este în cartier, la câţiva paşi de noi (fac 10 minute în mersul meu fugărit). Bisericuţa, noastră minunată, frumos împodobită, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne dăruiască Darurile lui Hristos, pentru a fi şi noi ca El, buni şi răbdători cu noi înşine şi cu toţi cei din jur, şi împreună unii cu alţii.

Aşa să ne ajute Domnul!

Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag mult şi dor!

Hristos a înviat!

Paşte binecuvântat!

Pregătiri atipice pentru Paşte

Dragii mei

iată mai sunt doar două zile până la marea sărbătoare a Învierii…!

În jur observ agitaţie …., mai ales prin bucătărie…reţete fel de fel…,
Eu stau (încă) liniştită…

Mi-am făcut proviziile de urzici, de verdeţuri din piaţă…Am primit nişte ouţe de găină de la ţară, am primit nişte brânzică… şi e mai mult decât destul!

Şi, oricum, bunica face cu S o groază de chestii şi are grijă să ne aprovizioneze cu toate cele tradiţionale…De ce să mă mai agit şi eu? Pentru mine acestea nu-şi au rostul..dar pentru unii încă sunt esenţiale…Îi respect!

Şi totuşi,

Cum mă pregătesc eu pentru Paşte? Ce vom mânca?

Simplu…

Îmi pregătesc sufletul să primească marea bucurie..să-L primească pe Doamne înviat.

Ce-o să mâncăm?

Nu se pune problema!

Vor fi de toate…. Va fi şi un ouţ, şi o brânzică…şi vom primi darurile…
Nu mă mai lupt degeaba să mă împotrivesc…Nu pot schimba pe nimeni….Ceea ce pot face, e să lupt cu mine, cu poftele mele…

Mi-am propus să nu mai fac tragedie cu mâncarea, ci să-mi păstrez pacea şi să le explic fetiţelor că au voie să guste din bunătăţile de la buni, sau de la năşici sau de la rude…dar cu multe verdeţuri… Că importantă este bucuria Paştelui…Că limba vrea numai dulce…Şi oricum nu ne putem sătura cu dulcegării.. Că ştiu şi ele din expoerienţa anilor trecuţi, că nu le-a fost bine să mănânce amestecăturile tradiţionale… şi că am încredere în buna lor înţelegere şi discernământ..că, doar, acum sunt fetiţe mari!

Dacă acum vreo doi ani citeam în zilele acestea Studiul China, acum citesc despre Iertare şi mă gândesc la proiectul Îndrăznesc să trăiesc sănătos….
Mulţiumesc Domnului că m-a ajutat să ies din nişte scheme, din nişte tradiţii, „frumoase”, dar nu indispensabile… Bucuria Paştelui se poate simţi şi mâncând un ou doar fiert…şi nu încrustat în diferite modele…Prefer să folosesc timpul pe care-l alocam altădată vopsirii ouălor, cozonacilor..alt fel..mult mai productiv…

O pâinică de casă…unsă cu o pastă de nuci, făcută într-un minut, are aceeaşi întrebuinţare ca şi cozonacul.. Mâncăm din toate alimentele pe rând, fără combinaţii super delicioase dar cumplit de împovărătoare din multe multe puncte de vedere…
Un meniu simplu de Paşte (a la Doina Blaga) aveţi în Cartea de bucate pe anotimpuri..

Dar fiecare este liber..să aleagă…cum să se pregătească pentru Paşte şi cum să-şi folosească timpul… care şi aşa este atât de scurt…şi aşa momentul Paştelui este atât de unic în an…. şi să-l pierd prin oboseala din bucătărie….?

Urări de Paşte

Dragii mei dragi, prieteni, cititori şi colaboratori ai proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos

mulţumesc Domnului că v-a făcut cunoscuţi sufletului meu şi că voi v-aţi lăsat cunoscuţi de mine!

Vă doresc ca, în ziua Învierii, lumina pusă în voi să strălucească şi mai mult!

Îndrăznesc să trăiesc sănătos este proiectul vieţii mele, este viaţa mea. El m-a provocat să mă regăsesc pe mine. El m-a provocat să ies din marele meu egoism şi să vin întru întâmpinarea oamenilor şi să dăruiesc. M-a învăţat să dăruiesc, pe mine care tot timpul am aşteptat să primesc. Fiecare persoană întâlnită prin intermediul cărţilor şi seminariilor este o minune pentru mine, un dar nepreţuit pe care nu l-aş fi primit poate niciodată în alt context.

Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a făcut să-L descoper tot mai mult pe Doamne, mi-a intensificat dorul după Dumnezeu şi m-a pornit inima să-L mărturisesc şi să-L fac cunoscut tuturor celor cu care mă întâlnesc în viaţă.

Astăzi am trăit bucuria alături de prietena mea care a reuşit să aplice îndemnurile cuprinse în proiect şi împreună cu soţul ei au postit pentru prima dată postul mare, primul post postit în întregime şi s-au împărtăşit, am avut încredinţarea că e nădejde. Că se poate să înoţi contra valului, că poţi să mai trăieşti sănătos sufleteşte şi trupeşte, dar şi că avem nevoie de încurajare şi într-ajutorare.

Proiectul Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a provocat, totodată, să-mi descoper neputinţele, dar mi-a dat şi puterea să le recunosc şi să le arăt Domnului să le ridice de la mine. Şi văd cum Domnul a luat patima mea de a vorbi mult şi a scrie şi a făcut cu ea lucru util şi prilej de bucurie pentru unii oameni. Nu am cu ce mă lăuda. Totul e dar şi lui Dumnezeu i se cuvine slava. Al meu este dorul acesta de veşnicie, de a fi cu toţii acolo cu Doamne şi cum mie nu-mi place să fiu singură şi cum eu nu pot să tac, e musai să veniţi cu mine, că altfel eu cui o să-i mai povestesc minunile ce le-am şi le voi mai descoperi.

Vă mulţumesc că m-aţi primit în viaţa voastră! Îl rog pe Doamne să reverse asupra noastră dragostea Lui, bucuria Lui. Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostrusă ne umple inimile şi sufletele însetate iubire!

Vă aştept în continuare să-mi fiţi alături în acest proiect minunat Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi împreună să aducem lumină, speranţă şi bucurie miilor de oameni din jurul nostru care se află copleşiţi de întunericul acestei lumi depărtate de Dumnezeu, lume care L-a scos afară din ea pe Dumnezeu şi L-a răstignit.

Cred că Domnul se va ţine de cuvânt şi va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi cu El „vom trece prin foc şi prin sabie şi vom ajunge la odină” în Împărăţia cerească.
Dar ca să putem să stăm acolo în Rai, e nevoie să exersăm aici modul de vieţuire de acolo. aici exersăm să ne purtăm aici ca şi cum am fi acolo. astfel, moartea va fi o trecere întru continuarea unui mod de vieţuire deja învăţat.

Aşa să ne ajute Doamne!

Vă îmbrăţişez cu dor şi drag mult!

Intrați în bucuria Mea…

Dragii mei dragi

Până nu demult credeam că sunt bucuroasă dacă am dormit bine, dacă am mâncat ceva „bun”, dacă am primit un dar. dar era ceva ciudat, bucuria asta ţinea atât de puţin, pentru că acel „ceva bun” se consuma atât de repede. Şi apoi nu primeam aşa de des „câte ceva” ca să mă bucur. Şi uite aşa viaţa mea era în salturi.
Căutând eu a înţelege ce se întâmplă, am constatat că bucuria mea era de fapt exaltare şi entuziasm trecător, ca de multe ori era generat de plăcere.
Mulţumesc mult Domnului că mi-a scos-o în Cale pe măicuţa mea Siluana şi prin sfinţia sa am priceput şi eu care e diferenţa între bucurie si veselie.
Întrerup acum firul expunerii ca să vă „înveselesc” puţin.
Într-o zi (23 martie 2014), când ne întorceam de la sfânta liturghie şi eram „adâncită în gânduri” şi mergeam puţin înaintea soţului care ţinea de mânuţe pe fetiţele noastre (3), fetiţa cea mică, Rafaela, aleargă dintr-o dată spre mine şi-mi spune:
– „Să ştii mama că nu mai vorbesc cu tata, că m-a supărat. Nu mai vorbesc şi plus (în loc de punct!)”. am râs din toată inima, mai ales că era foarte serioasă când mi-a spus.
Aşadar, „plus”, nu punct şi nu minus!
Iar acum că ne-am destins puţin, să vedem care e diferenţa dintre
Veselie şi bucurie
De multe ori aceste cuvinte sunt folosite ca sinonime, dar ele nu sunt sinonime perfecte.
Veselia, spune măicuţa Siluana, presupune o participare a trupului, iar bucuria este mai mult sufletească. Dar sunt situaţii cân ele stau împreună. Fiţi atenţi după primirea sfintei Împărtăşanii. Ea ne umple şi de bucurie şi de veselie. Ba mai mult, chiar cerem, în rugăciunile de mulţumire, să fie aşa. Doamne fă să-mi fie mie Sfânta Împărtăşanie „spre bucurie şi veselie”, deci şi pentru suflet şi pentru trup.
Bucuria este o stare. Bucuria e uimire şi tăcere. De multe ori venea bucuria în inima mea, dar mă apuca şi veselia şi începeam să vorbesc, să spun şi celui de lângă mine ce bucuroasă sunt, dar observam că după ce vorbeam aşa „bucuroasă” vreo jumate de oră, bucuria pleca. Aşa am învăţat să tac în bucurie, să mă rog ca Domnul să dea şi celui de lângă mine bucuria Lui, nu a mea.
Veselia? Ea se manifestă diferit. Cânţi, zburzi. De exemplu, la Nuntă preotul spune la un moment dat ca femeia „să se veselească cu bărbatul ei”. Aşadar, soţii să se şi veselească, nu numai să se bucure, nu să se aşeze într-un fotoliu şi să se uite unul la altul şi să se bucure. Se poate şi asta, spune măicuţa, dar soţilor li se cere să implice şi trupul.
În rugăciuni se folosesc ambele sensuri. Spre exemplu la Paşti, ne bucurăm, dar ne şi veselim veselim „cu ouşoare, cu brânzică, nu? După un aşa post?”
Bucuria însă e contemplativă, e o manifestare prin trup a bucuriei sufleteşti.
Dragii mei dragi,
Avem atâtea motive de bucurie. Şi cum să stăm departe de ea? Sau cum spunea părintele meu duhovnic, părintele Vasile Mihoc, aseară, cum să stăm indiferenţi la o aşa de mare mântuire?
Avem poruncă să fim mereu bucuroşi. Bucuria e în suflet şi n-o poate lua nimeni de la noi. Nici nevoile fizice, nici lipsurile, nimic.
Bucuria, spune măicuţa mea Siluana, este poruncă de la Dumnezeu, şi este una dintre cele mai dificile porunci!
Greu ajungem să ne bucurăm, greu îndrăznim să ne bucurăm şi greu învăţăm cum să facem să împlinim porunca aceasta.
Până la venirea Mântuitorului, omenirea nu a ştiut ce este bucuria. Dar când a venit Domnul pe pământ s-a făcut bucurie mare la toată lumea. Nu numai pentru unii ebucuria Lui, ci pentru toţi.
Dar tu, întreabă maica mea, suflet drag, de ce te împotriveşti? Ai nişte motive, nu-i aşa? Căci nimeni nu renunţă la sfinţenie şi la bucurie degeaba.
Vrajmasul, urâtorul de oameni, diavolul, pizmătăreţul, ne oferă o bombonică care ne fură bucuria, ae se numeşte: PLACEREA!
Desigur, e şi plăcere binecuvântată. Aceasta ne hrăneşte trupul şi sufletul ca să mergem pe Calea Bucuriei, să ne ducem crucea până la marea Întâlnire!
În schimb, plăcerea păcatoasă ne trage înapoi şi ne face să zicem, „fie ce o fi, eu mănânc asta, sau eu petrec” …acest „fie ce o fi” e IADUL…”
Dar noi să alegem să fim, cum spunea părintele meu, în tabăra Domnului. Ferească Dumnezeu să fim în cea a potrivnicilor sau în cea a indiferenţilor.
Să intrăm cu toţii în bucuria Domnului şi să ne bucurăm şi să ne veselim de Paşte, că Viţelul e mult,
Cu mult drag şi bucurie vă doresc sărbători luminate şi pline de bucuria Domnului
… dar luaţi-o mai uşor cu veselia.
Doina

STRATEGII PENTRU A EVITA EXCESURILE ALIMENTARE DE SĂRBĂTORI

Dragii mei dragi,
Până acum am tot vorbit de reţete şi despre ce mai mâncăm în post. Acum doresc să vorbim despre ce să nu mâncăm după post.
Până acum postul oficial ne-a fost o pavăză puternică. Puteam să „ne scuzăm” că nu servim fursecuri şi prăjituri că postim, dar imediat se apropie perioada „dezlegărilor”, a scăpării la „de toate”. Mi se părea ciudată expresia „dezlegare la peşte, sau la vin şi undelemn”. Dar cine sau ce te-a legat până acum ca să fii dezlegat? E o taină şi aici şi am putea vorbi mult, dar ceea ce am înţeles eu este că rânduielile Bisericii cu privire la post sunt o mare putere si o mare pază. Noi singuri, mai bine zis trupul nostru nu s-ar jertfi deloc, el are sădit legi de conservare foarte puternice. Când aude că n-are voie să mănânce intră în mare frică şi începe să trimită semnale la creer: „nu cumva să faci una ca asta – să poteşti- că ai să mori!”. Şi creerul unora dintre noi îl ascultă…
Ei bun, imediat se gată postu’, dar de fapt după terminarea postului începe adevăratul post. Postul e o activitate continuă, mai ales acum în condiţiile şi situaţiile de viaţă în care trăim sau supravieţuim. Permanent vor fi invitaţii la câte ceva care nu este bun pentru sufletul nostru şi spiritul (duhul) nostru şi atunci intervine postul. Slavă Domnului că încă mai putem face alegri bune!
Aşadar să revenim: vom ieşi din Postul oficial, dar ne vom pregăti pentru postul interior personal permanentizat. Trupul vrea mâncare delicioasă, dar sufletul îl vrea pe Domnul, dar un stomac îngreuiat de combinaţii nedigestibile nu are starea potrivită pentru a-l primi pe Domnul.
Vor fi 3 zile de mare praznic şi o săptămână luminată. Părintele ne v-a chema să luăm lumină şi bucurie zicându-ne: „cu frică şi cu credinţă, apropiaţi-vă!”, ca să-L primiţi pe Domnul.
Şi atunci ce voi spune? Da, părinte, da, ştiţi, nu mă pot împărtăşi în toate zilele de Paşti şi în toată săptămâna luminată pentru că … n-am postit … şi Domnul stă la masă atunci doar cu părintele, iar eu ….
„A mânca cu cumpătare din toate” este sfatul înţelepţilor, dar care e măsura cumpătării acum, când o felie de cozonac conţine şi făină super albă, şi ou, şi lapte şi unt, care sunt deja e prea mult pentru bietul meu organism? Nu mai spun că mănânc cu cozonac încă un ou pe deasupa, ba şi o feliuţă de brânză, ba şi o bucăţică de fripturică, că, de, aşa-i tradiţia, să ai de toate de Paşti. Şi deja acel „puţin din toate” e foarte foarte mult într-o zi pentru organism. Şi starea mea observ că se schimbă, nu-l mai doresc cu ardoare pe Domnul, ci mă surprind uităndu-mă după prăjituri…
Ce-i de făcut?
Domnul zice că „duşmanii omului sunt casnicii lui”. Nimeni nu ne poate face vreun rău dacă nu îi dăm acceptul, consimţământul. În casa sufletului tu eşti stăpân. A pus Domnul acolo o putere în noi ca să facem alegerile bune, dar observăm că adesea facem multe lucruri fără să ştim de ce şi cum.
Specialiştii în neuroştiinţă spun că faptele noastre urmează un circuit bine cunoscut: semnal-dorinţă-recompensă-obişnuinţă şi că noi avem puterea să controlăm acest circuit şi să-l modificăm după dorinţa sufletului nostru.
Pentru a ne proteja de stimulii care ne atrag şi ne determină să acţionăm, trebuie mai întâi să recunoaştem cât de vulnerabili suntem la acei stimuli.
Pentru supraalimentarea condiţionată, stimulii reprezintă semnalele trimise de mâncare, iar mâncatul peste măsură sau în combinaţii grele, reprezintă reacţia comportamentală. Aceste semnale sunt „invitaţii pentru creer”. Capacitatea de a răspunde la dorinţa pentru hrană, spun specialiştii, este instinctivă, e o lege naturală a trupului acestuia, dar dacă cedezi în faţa acelor dorinţe prea des sistemul se dereglează şi devii foarte sensibil la acele semnale.
Pentru a ne controla creerele trebuie să nu fim prea încrezători în ele. Funcţionalitatea creerului se poate deregla şi în aceste condiţii el ne invită să facem anumite lucruri care au scăpat de sub control.
Să luăm exemplul trasului de păr sau rosul unghiilor. Pentru a înfrunta problema, trebuie să-ţi dai seama de automatismul răspunsului tău. Şi să înţelegi că dacă vei începe să rozi o unghie, le vei roade pe toate într-un minut…
TEHNICI DE INTERVENŢIE
În casă la mine eu gătesc, eu sunt „stăpâna casei” şi am scos ispitele mâncării, am scos combinaţiile „nesănătoase”, dar ce mă fac în afara casei cu provocările, căci sunt o mâncăcioasă incurabilă?
Ar fi o soluţie: fuga. Poate aţi auzit de povestea vieţii Sfântului Martinian, a rămas memorabilă expresia: „fugi Martiniene că te ajunge ispita!”, dar unde să fug, cum să evit platoul cu prăjiturile acelea delicioase şi arătoase făcute de tuşi (mătuşa)? Să nu mă mai duc la stropit (aci la noi e oboceiul ca în a doua zi de Paşte să se meargă la stropit cu parfum rudele, prietenii, mai ales băieţii sau bărbaţii stropesc fete şi doamnele cu parfum de-ţi iau nasu…)! Hm, dar se v-a supăra tuşi. care s-a pregătit şi ne aşteaptă…
Ei bine, în faţa ispitei, a stimulului, specialiştii spun că avem doar un singur moment în care putem să alegem. Avem doar un moment în care putem înţelege ce urmează să se întâmple. Că după ce iau o prăjitură albă, mai vreau şi una cu cafea, dar şi una cu lămâie, dar şi una cu brânză…. şi atunci ce fac?
Putem face altceva în loc. Putem să cerem, spre exemplu, un pahar cu apă mai întâi… şi putem să ne „fofilăm” savurându-l îndelung, nici nu v-a băga de seamă gazda că n-am servit prăjituri, că vor fi alţii care „le vor rade”. Şi totuşi, dacă gazda insită, servim doar un singur articol de pe masa încărcată, cel mai puţin excitant pentru limbă, ar fi minunat să fie un măr, deşi nu prea am văzut mere pe masa de Paşti, şi acel produs să-l tot mestecăm….
Dacă sunteţi cumva sensibili (vulnerabili) la mâncarea super gustoasă, precum sunt eu, să ştitţi că aveţi de-a face cu o defecţiune, specialiştii o numesc supraalimentaţie sau hiperalimentaţie condiţionată, adică alimentaţia în exces provocată de multele oferte, feluri de mâncare gustoase. Voi folosi prescurtarea SaC.
Tot aceeaşi specialişti spun că piatra de temelie pentru vindecare de SaC (supraalimentare condiţionată) este dezvoltarea capacităţii de a refuza de la bun început invitaţia făcută de către un stimul creerului. Acest răspuns trebuie să apară devreme şi să fie definitiv. Doar la început, când avem invitaţia, avem control asupra ei. Atunci e nevoie de hotărâre. Să nu stăm la negocieri. Refuzăm şi facem altceva în loc, adică în loc să ne „ţâpăm” pe platoul cu prăjituri din faţa noastră, cerem un pahar cu apă şi între timp facem o rugăciune de a înlătura fantoma…. Acum e posibil să-i întoarcem spatele şi să refuzăm să intrăm în mrejele ei. Dacă pierdem acest moment, se declanşează o cascadă de evenimente: stimulare – răspuns şi mai multă stimulare şi iar răspuns şi aşa ne va fi controlat comportamentul. Iar mătuşica sau bunica, drăguţa, ne va pune şi la pachet delicioasele prăjituri şi vom continua să mâncăm şi acasă, până ne vine greaţa … şi apoi adio bucurie de Paşti!
Ei, dacă reuşim, cu ajutorul Domnului şi puţină inteligenţă, să spunem „nu” la stimul, vulnerabilitatea la stimul nu dispare pur şi simplu, nu înseamnă că nu-ţi mai este poftă de prăjiturica pe care ai ochit-o.
Specialiştii spun că niciodată nu scăpăm definitiv de reacţiile anterioare, vechiurile obiceiuri rămân scrise acolo în trup, în creer. Putem învăţa ceva nou, dar când faci ast lucru, nu înseamnă că scapi neaparat de ceea ce ştii dinainte. Asociaţiile anterioare încă persistă şi pot ieşi la suprafaţă foarte uşor în circumstanţe potrivite. Răspunsurile emoţionale pozitive la stimuli rămân în amintire, nu pot fi şterse complet. Dar, cu toată această acumulare de amintiri, învăţarea lucrurilor noi este posibilă, ne asigură specialiştii. Noi ne putem opri de la acţionarea dictată de dorinţe. Putem să învăţăm noi comportamente şi gânduri noi, pentru a le îndepărta pe cele vechi. Când gândurile şi comportamentele noi devin automate şi puternice, cele vechi încep să-şi piardă puterea.
METODE DE TRATAMENT
Evitarea situaţiilor riscante
Da, este bună metoda aceasta, dar într-o lume în care semnalele de mâncare sunt peste tot, această metodă nu e suficientă. Eu trebuie să gătesc zilnic pentrufamilie. Nu pot să evit când vreau contactul cu mâncarea (gustoasă). Şi atunci ce să fac? E nevoie să învăţ alte tehnici cognitive şi comportamentale, să le folosesc, să le exersez cu hotărâre şi devotament, până voi putea schimba reacţiile generate de stimulare.
Transformarea unui obicei prost într-unul bun
Pentru a refuza invitaţia unui semnal pentru creer e nevoie să neg obiceiuri vechi. La început e nevoie de un control atent asupra propriilor acţiuni şi pe termen lung să înlocuiesc un set de comportamente automate cu un alt comportament. Răspunsul trebuie să fie atât de hotărât şi atât de automat de integrat în repertoriul meu, încât atunci când întâlnesc mâncare tentantă şi nici măcar nu-mi este foame de-adevăratelea, să pot spune: „mamamia, ce bine arată şi ce bine miroase, dar n-am de gând să mănânc!” şi să-mi văd de treabă cu altceva. Aşa că, în loc să înfulec prăjiturile lui tuşi, mai bine o provoc să-mi poveastească cum le-a făcut, sau să-mi mai spună din ofurile ei. Asta îi va face nespusă plăcere şi va uita să mă mai îmbie cu platoul acela „înfricoşător”.
Dar pentru a putea acţiona astfel, este nevoie de multă exersare şi de o motivaţie puternică. Şi această motivaţie să nu fie ocazională, adică nu să mă abţin să nu mănânc caloric pentru că vreau să-mi vină rochia bine la evenimentul din vară, ci e nevoie să am o motivaţie interioară pentru o schimbare permanentă. Dar pentru aceasta e nevoie să ne facem un program şi să ne ţinem de el, să nu oscilăm după cum bate vântul, mai ales că ne ştim vulnerabili. Dar e nevoie să ne facem obiceiuri suficient de satisfăcătoare, astfel încât să împiedicăm reîntoarcerea la cele vechi. De exemplu ca să nu mai „simţi nevoia” de (multă) carne, poţi s-o înlocuieşti. La fel şi „nevoia de dulce” cu fructele şi cerealele integrale, ca să nu privezi organismul de nevoile lui reale şi să revii la carne şi să faci abuzuri. În cartea mea Îndrăznesc să trăiesc sănătos am descris cum am înlocuit eu produsele animaliere şi cum gătesc fără animaliere şi ce prăjituri mai puţin grele pentru organism fac.
Ca să ne schimbăm modul de alimentaţie e un pic de lucru. Dacă se întâmplă să eşuezi în primele încercări, sau dacă încerci şi ai parte de succes limitat, e foarte probabil să te descurajezi şi să crezi că este peste puterile tale să faci asta. Eu am păţit-o. Mâncam sănătos o bucată de vreme şi apoi scăpam „ca vaca în lucernă”. De aceea eu încerc să vă împărtăşesc din experienţa mea şi să şcunoaşteţi „că au mai păţit şi alţii!”.
Senzaţia de neputinţă este unul dintre cele mai mari obstacole în calea a ceea ce dorim să facem cu adevărat. Pur şi simplu adesea ne simţim copleşiti. Specialiştii spun că dacă crezi, sau simţi că nu ai de ales decât să mănânci atunci când eşti provocat, senzaţia de poftă care îl provoacă va persista. Dacă însă vei lucra asupra capacităţii de a te controla şi o vei folosi, senzaţia de poftă va începe să scadă din intensitate.
În lucrarea de a ne schimba obiceiurile imprimate, a învinge condiţionarea şi a avea controlul asupra comportamentului notru, avem la îndemână 4 componente, care ne pot ajuta să facem o schimbare în comportamente şi gândire.
Conştientizarea
Pentru a avea putere aasupra semnalelor, e nevoie să le observăm mai întâi şi să cunoaştem comportamentul pe care acestea îl stimulează. Să cunoaştem riscul unei situaţii la care suntem expuşi. Să ne dăm seama de situaţiile care ne pot duce la mâncatul inoportun şi excesiv, la acel lanţ de comportamente pe care apoi le regretăm.
Specialiştii spun că atunci când eşti vulnerabil, mintea ta nu te mai ajută, barajul care ar trebui să ţină viitura nu funcţionează foarte bine la acest aspect: multe senzaţii intră în atenţia noastră şi ne confruntăm cu dorinţe puternice şi răspundem cum am învăţat printr-un comportament familiar şi repetitiv. Aceasta e o maladie obsesiv-compulsivă. Semnalele senzoriale, situaţiile stresante şi amintirile puternice sunt invitaţii la mâncatul scăpat de sub control.
În momentul în care simţi dorinţă, spui „Nu. Mulţulmesc!”. Sunt conştient că mi-a venit o dorinţă şi acum pot să mă decid: bag în gură sau nu. A deveni conştient de existenţa alegerii, spun specialiştii, înseamnă să aduci, să ridici dorinţa şi contextul ei la nivelul gândirii conştiente, a raţiunii, să devii atent. Atunci ai puterea să înăbuşi comportamentul, să-l monitorizezi.
Adoptarea comportamentului competitiv
Elaborăm şi să învăţăm reacţii alternative la stimul. În loc să mâncăm dulciuri, mâncăm fructe, în loc să mâncăm printre mese, bem apă. Ca să nu am ispite la cumpărături, îmi fac o listă strictă de cumpărături. Apoi ca să nu „trebuiască să mânănc că se strică”, fac mâncare măsurată. Asta mi-e cam greu, căci niciodată n-am folosit măsură, ci am gătit „după ochi”.
Specialiştii ne sfătuiesc ca acest comportament competitiv să fie bine planificat, să fie bine învăţat înainte de a întâmpina un nou semnal, să ştim exact ce avem de făcut când creerul primeşte o invitaţie nedorită. Să ne învăţăm bine lecţia dinainte, să ne pregătim din timp „replica”, să intervenim devreme şi să pornim un nou lanţ care să ne împiedice s-o luăm pe calea veche. Dacă gogoşeria e în calea spre casă, trecem pe cealaltă parte când ieşim de la lucru şi suntem rupţi de foame.
Formularea gândurilor noi care să le anihileze pe cele vechi.
Ne scriem un nou scenariu cognitiv, care să ne ajute să executăm noul comportament. Ne formulăm noi gânduri şi un nou limbaj. Să ne spunem în faţa ispitei: „asta nu-mi face bine”, „recunosc că sunt vulnerabilă şi nu pot lua doar o gură din acea mâncare, deoarece ştiu că nu mă voi opri doar la una. Acea mâncare nu e bună pentru mine, n-o voi mânca!”. „Sigur am şi alte alternative!”, „Dacă acum nu mănânc asta, mă voi simţi mult mai bine după aceea”. Sau: „Sunt mai importantă decât pofta acesta. Pot face faţă cu ajutorul lui Dumnezeu!”.
Reuşita ţine de modul în care privim şi abordăm stimulul. Învăţând să nu ne gândim doar la plăcerea unei mâncăruri foarte atractive sau inoportune, ci şi la urmările acestui fapt, cum ar fi kilogramele în plus, răul la ficat sai indipoziţiile rezultate, începem să preluăm controlul cognitiv şi devenim conştienţi de impactul pe termen lung al consumului dezordonat de mâncare. Gândindu-ne asupra deznodământului, vom putea schimba perspectiva asupra situaţiei.
Susţinerea
Alegerile depind doar de noi, dar o mână de ajutor ne uşurează enorm lupta. Dacă am susţinere de la o persoană care-mi ştie vulnerabilitatea şi planul luptei mele, am mult mai multe şanse să reuşesc să mă abţin. Dar aici intervine un aspect foarte fin: depinde în ce manieră e dat acest ajutor. E nevoie de multă tandreţe şi iubire. De multe ori mă iritau semnele partenerului care-mi făcea semne să nu mai mănânc prăjitura preferată tocmai atunci când „era pegratis şi din destul” şi eu îi făceam în ciudă şi mâncam şi mai mult. O invitaţie la dans plină de dragoste sau o altă formă delicată, mi-ar fi distrat mult mai delicat atenţia…
Dar oricum, susţinerea corectă face diferenţa.
Puterea regulilor
Specialiştii spun că persoanele care suferă de supraalimentare condiţionată sunt foarte sensibile la semnalele din partea mâncării. Acestea au tendinţa să ia decizia de a mânca sub impulsul momentului. În centrul hiperalimentaţiei condiţionate se află natura impulsivă a comportamentului. Pentru a o putea combate e nevoie să ne elaborăm un set de reguli care să ne păzească de influenţa stimulilor. Stabilirea regulilor ne pregătesc pentru întâlnirile cu stimulii tentaţiei şi ne redirecţionează atenţia în altă parte.
Cu toţii ştim că preparatele alimentare din industrie nu ne fac bine, că sunt înalt procesate şi chimizate, dar cu toate acestea continuăm să le cumpărăm. Ştim ce să facem, dar nu e suficient doar să ştim. Comportamentul nu se schimbă doar că ştim, pâinea de casă nu ne va veni pe tavă, e nevoie să învăţăm s-o facem…
E nevoie de elaborarea unui răspuns plănuit pentru momentul întâlnirii cu alimente care ne stimulează gustul şi ne provoacă să mâncăm (mult). Ne luăm măsuri de preîntâmpinare, ne luăm merele în geantă…
Şi acum vă împărtăşesc câteva „sfaturi”:
Reţineţi regulă principală: Nu mâncăm între mese decât fructe sau bem apă.
A bucura pe cineva nu implică neaparat să mâncăm din ceea ce ne serveşte. Dacă ne ducem în vizită de dragul acelei persoane şi nu de „obligaţie”, întâlnirea va fi bucurie chiar şi fără a mânca prăjituri. Bucură-te de acel măr sau pahar cu apă dăruit şi mulţumeşte sincer şi atunci acea persoană care ţi-l oferă va simţi multă bucurie şi nu va mai fi mâhnită că nu serveşti fursecurile. Roagă-te pentru gazdă şi Domnul va crea contextul prielnic să vorbiţi despre mâncarea sănătoasă şi despre bucurie, dar nu refuza din prima să serveşti spunându-i că tu nu vrei să mănânci, ci spune că vrei mai întâi apă, sau dacă sunt şi mere sau orice alt fruct acolo, serveşte-l. Un fruct e binevenit întotdeauna, numai să nu fie chiar după ce tocmai ai mâncat mâncare.
Cam atât am dorit să vă transmit astăzi.
Urmează două săptămâni speciale şi nu ştiu ce timp voi avea la dispoziţie.

Vă doresc bucurie şi putere de avea răbdare „până Hristos va lua chip în noi”.

Cum ieşim din post şi ce mâncăm de Paşte?

Buna ziua dragii mei!

Inainte sa va vorbesc despre subiectul enuntat in titlu, am sa va spun cateva cuvinte despre altceva.

Zilele acestea m-a intrebat cineva:

Cum să rezişti atunci când pregătesc mâncare pentru familie şi eu postesc, nu mananc animaliere?

Da, e o mare provocare! E greu să rezişti dacă pregăteşti „mofturi” şi nu hrană.
Vrei să oferi animaliere? O poţi face. Nimic nu este necurat sau rău în sine, numai modul de folosire e bun sau rău. Toate le-a făcut Dumnezeu bune pentru noi, „spre hrana şi desfătarea noastră”. Dar confundăm desfătarea cu umplerea, ghiftuire. A te desfăta înseamnă a avea acea stare de mulţumire şi bucurie. E o diferenţă între a mânca cu bucurie şi a mânca cu plăcere. Sunt două niveluri, sufletesc şi trupesc, şi bucuria ţine de suflet.

Aşadar, dacă vrei să oferi brânză, e suficient să cumperi sau să faci în casă brânza, telemea sau caş. Cu 2 cepe şi 3 ridichi şi o feliuţă de pâinică integrală, e o hrană îndestulată. A face însă pască, prăjitură cu brânză, plăcinte… sunt mofturi. Şi îţi faci singur material de ispită. Căci spune-mi: oare poţi să iei doar o gură, „una mică? …?”. Eu una nu pot!

Vrei carne? Faci un pui la cuptor şi gata. Dar şniţele, piftele, deja sunt mofturi.

Vrei ou? Fierbe unul. Dar a-l vopsi şi a-l picta e deja un moft. Dar cum să nu faci ouă roşii? Aşa e tradiţia? Da? Interesant! Dar tot de tradiţie ţine şi ca mămicile şi bucătăresele să moţăie în noaptea de Paşte la biserică, că de, sunt obosite după atâta „slujire” în bucătărie.
Se poate Paşte fără ouă roşii!?

Eu am verificat anul trecut. În sâmbăta Paştilor, când majoritatea încă aveau de trebăluit prin bucătărie, eu citeam Studiul China. Şi aşa de minunat a fost Paştele, zburam.. şi mâncărica mea simplă a fost atât de hrănitoare şi îndestulată!

A fost pentru prima dată când m-am simţit liberă de tradiţii, când am trăit „altfel” bucuria Paştilor. Şi au trecut, şi n-am avut indigestii, şi nici kilograme în plus şi nici somnolenţă … şi parcă Hristos a înviat s-a auzit altfel anul trecut.. am înviat şi eu la o nouă viaţă, viaţa cu Hristos, eliberată de tipare apucate.
Nu spun că-i rău să faci mâncăruri tradiţionale, e rău că nu mai ai prea mult timp de suflet.

Atâta vreme cât ceva din afară te domină, eşti sclav.

Putem deveni scalavii unei farfurii sau a stomacului?!

Cuvântul sclav subliniază mult mai bine nuanţa de subjugare, de a nu fi liber.

Termenul „rob” are şi o nuanţă de slujitor şi cel care slujeşte are libertate, o face împlinindu-şi menirea.

Suntem robii lui Dumnezeu, slujitorii Lui. Aşa am fost „proiectaţi” ca să depindem de El, dar nu am fost creaţi să fim dependenţi şi sclavi al unei farfurii. Putem să trăim şi fără ea. Şi asta o spune Domnul, chiar dacă pentru firea noastră căzută e aproape imposibil să creadă asta.

Eu am testat şi atunci când mă hrănesc mai întâi cu cuvântul Domnului, farfuria nu are stăpânire asupra mea, mă pot sătura cu o mână de grâu încolţit sau cu 2 morcovi şi o felie de pâine, dar când nu mă hrănesc spiritual, chiar şi 3 farfurii de mâncare gustoasă nu-mi oferă satisfacţie, ci doar plinul. Nu sunt sătul, ci înbuibat, umplut. Astas e tot ce simt atunci.

Cum să rezişti atunci când pregăteşti mâncare pentru familie şi tu posteşti?

Ooo, sfânta simplitate! Unii oamenii (călugării anahoreţi) cu adevărat bucuroşi cu Hristos înmuiau câteva oase sau solzi de peşte în apă şi o „savura” şi aceea era „dezlegare la peşte”, dar noi?, 4-5 feluri de mâncare pentru 3 zile de Paşte?

Cum ieşim din post?

Iată că „târâş-grăbiş” ieşim din post. Dar acum ce facem? Ca să începem să postim, să nu mai mâncăm, a fost cumva uşor. Dar ca să mănânci – ce/cum trebuie – e marea provocare.

Gândiţi-vă că vinerea mare o ţine majoritatea oamenilor, iar sâmbătă mai că nu apuci să mănânci câte ai de făcut. Şi vine noaptea Învierii. O adevărată provocare! Şi unii, sărmanii, cad în cursă. Nu mai aşteaptă să se gate slujba, i-au paştele (acea pâinică cu vin binecuvântată special în ziua de Paşte) şi merg cu înfrigurare să înfulece „mielul de Paşti”. Dragonul foamei şi poftei i-a biruit.

Dar ce se întâmplă cu stomacul când primeşte o mâncare aşa de grea precum e carnea sau preparatele multialimentare, acele delicii ale limbi cu toate ingredientele animaliere, plus zahăr, ulei şi sare?

Au! Da, ştiu. Retrăiesc momentu’! Am trăi asta ani la rând, când a doua sau a treia zi de Paşti făceam indigestie de la salata boeuf, tradiţionala şi nelipsita salată boeuf! Şi ce mai sărbătoare era!

Dragii mei dragi, dragele mele bucătărese, vă implor, aveţi milă de stomăcelul celor dragi. Cum?

Opriţi-vă puţin şi puneţi-vă această întrebare: Doamne cum şi ce să gătesc de Paşte? Ascultaţi răspunsul e unul atât de finuţ..
Am scris în detaliu în cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos cum procedez eu vizavi de gătittul simplu şi digestibil. Acum lucrez la o nouă carte, cum să fac ca să rezist stimulilor din exterior când e vorba de mâncare, căci şi mâncarea, chiar sănătoasă fiind, îţi poate răpi libertatea.

Un meniu de Paşte?

Vi-l prezint pe cel combinat (multe vegetale cu putine animaliere), nu vi-l spun pe ăsta nou al nostru, ca să nu cumva să vă descurajez cu totul…

În zilele de Paşte, dimineaţa, mergem la masa împărătească unde, mâncându-L pe Domnul, ne împărtăşim, adică primim bucuria adevărată.
Îmi amintesc de o concepţie care mi-a furat bucuria zeci de ani: „să nu te împărtăşi în noaptea de Paşte, ca nu cumva să vomiţi de la mâncarea grea de a doua zi!” pur şi simplu nu mi-a permis! Domnul să-i ierte pe cei care m+au învăţat asta! Şi nu m-am împărtăşit.
Noua gândire: Adevăratul Paşte e Hristos, nu milelul din tavă sau salata boeuf.
Mă tot gândeam aşa în anii trecuţi când stăteam departe de bucurie: de ce-o fi 3 zile de Paşte?

Oare ca să mâncăm şi să ne veselim cu ouă roşii, cozonaci şi friptură?

De ce s-o fi făcând Liturghie şi a doua şi a treia zi?

Eu când eram copil nu ştiam că sunt trei zile de sărbătoare cu slujbă la Biserică, cu Sf. Litughie. Nu mergeam la biserică la slujbă a doua şi a treia zi de Paşti. Am avut o revelaţie când am aflat că se face slujbă în acele zile. De ce n-am ştiut? Că nu se ducea mama? Era preocupată să pregătească pomenile pentru parastasul de obşte de a doua zi de la cimitir. Parastasul de obşte din a doua zi de Paşte, făcut pe la ora 14, era un eveniment foarte „bucuros”, se mânca mult cozonac şi ouă roşii, şi culmea „nu dădeai în gălbănare, că erau sfinţite!”.

Revin,

După slujbă venim acasă să oferim şi trupului puţină alinare şi veselie.
Dimineaţa după slujba de noapte de obicei serveam o cană de iaurt degresat cu o felie de cozonac dietetic, adică făcut fără unt şi lapte, doar adăugat 2 ouă sau chiar făceam cozonac „de post” sau serveam cu o feliuţă de pâinică integrală şi ne odihneam puţin până pe la ora 10, iar apoi pe la 11-12 ne adunam la masa de obşte. O adevărată provocare, căci era la buni, dar noi veneam cu oala mare de salată şi compensam ouţul tradiţional…

MENIU DE PASTE:

Prima zi:
Prânz: Multă verdeaţă cu un ou în prima zi, că de aşa-i tradiţia.
Seara: un lăptic de susan cu carob sau o farfurie de orez fiert cu 2 curmale sau o salată de legume cu un ½ avocado

A doua zi
Prânz: Un peşte proaspăt la cuptor (preferam păstrăvul!) cu mujdei, multă salată şi mămăliguţă.
Seara: un măr
Căci după masa mergeam „la stropit” şi serveam cozonac sau prăjitură de la rude. În caz că nu mergeam nicăieri, mâncăm o budincă de mei cu puţine stafide.

A treia zi:
Unii încep lucrul şi aşa că intră în program
Dimineaţa: fructe, apoi cereale
Prânz, mai pe seară când suntem toţi, „sacrificam mielul”. Savuram, în sfârşit friptura, fie de miel sau de pui. Nu prea ne plăcea de miel, aşa că foloseam un pui la cuptor, care, ce-i drept, rareori era ecologic, crescut în curte…
Seara:  O salată de verdeţuri cu puţină pâinică integrală, ca să măture reziduurile puiului…

Şi Paşte fericit!