Arhive etichetă: pateric

Cuvânt din Pateric, despre pocăinţă

Dragii mei dragi,

am găsit în seara aceasta în cartea „Proloagele”, din care obişnuiesc să le citesc fetiţelor mele povestea de seară, un cuvânt de învăţătură preaminunat şi doresc să vi-l pun la inimă. Este cuvântul de învăţătură pentru ziua de mâine, 13 iunie (Îl găsiţi în Proloagele pe luna iunie, ziua 13).

Iată-l:

„Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul. Şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând el, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi, iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică şi, văzând cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui, cu amare lacrimi, zicând:

„Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească.”

Aceasta zicând şi ieşind din biserică, iarăşi, cădea în noroi, dar, iarăşi, nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci, de la păcat, întorcându-se la biserică, cele asemenea striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu şi zicea: „Pe Tine Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta, numai iartă-mi mie, Preabunule, cele ce de la început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit.”

Şi, după ce făcea el aceste înfricoşate tocmeli, iarăşi, se afla în păcatul cel rău şi puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce şi nemărginita Lui bunătate, cum suferea, în toate zilele, călcarea şi neputinţa fratelui, cea neîndreptată şi rea. Şi, din multă milă, căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Şi nu numai un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului? Cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că, de acel lucru, este cu putinţă a ne înspăimânta şi a ne minuna, de îndrumările cele bogate ale lui Dumnezeu, că fratele făgăduind, că nu va mai face altădată păcatul, rămânea de minciună.

Deci, într-una din zile, întâmplându-se acestea şi făcând păcatul, fratele a alergat iarăşi la biserică, plângând şi suspinând şi tânguindu-se şi cerând îndurările Preabunului Stăpân ca să Se milostivească spre el, să scape de noroiul înverşunării.

Şi diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi cum nimic nu foloseşte, că, cele ce alcătuia el, adică diavolul, prin păcat, fratele prin pocăinţă le risipeşte, a strigat cu neruşinare către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos:

„Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Că Tu vii să judeci pe desfrânaţi şi pe toţi păcătoşii să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţei Tale, mincinos fiind şi desfrânat, îi dăruieşti blândeţea Ta.

Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător preadrept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multă bunătate, şi treci cu vederea dreptatea.” Şi zicea acestea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând pe nările lui. Acestea zicând, a tăcut. Şi s-a făcut glas, ca de la altar, zicând:

„O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci şi pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusă, te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el.

Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga.

pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palme pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă.”

Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te.”

Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el.

De aici, să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemăsurată, şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea ! Amin.

Cum poate fi mulţumirea o formă de pocăinţă

Dragilor

demult am citit o povestioară despre pocăinţă care mi-a rămas în minte pentru că „stilul” prezentat în ea mi se potrivea felului meu de a fi. Zilele trecute, citind povestea de seară copilaşilor, am dat din nou peste această povestire şi am dorit să v-o pun la inimă.

Mai demult eu aveam aşa o gândire că numai dacă te căieşti cu lacrimi multe şi amare, domnul îţi iartă păcatele cele mari. Şi mă străduiam şi eu să vărs lacrimi, dar nu reuşeam de fiecare dată, în schimb de greşit? Greşeam mereu.

Şi am mai citit undeva că e nevoie să facem pocăinţă mere, pentru că mereu greşit, dar cum să tot plâng, dacă nu pot? Şi apoi mai aveam o problemă, după ce plângeam „de mama focului”, mă dureau ochii şi în ziua aceea nu-i mai puteam folosi la citit.

Dar această povestioară mi-a adus o altă perspectivă asupra pocăinţei şi de atunci, cu mila Domnului, mă străduiesc să fac pocăinţă, adică să-mi schimb mintea, să mă rup din mrejele nemulţumirii şi a altor rele şi să petrec întru mulţumire şi recunoştintă că doamne al meu, chiar dacă faptele mele zilnice nu sunt pe măsura chemării mele de creştin, să-i mulţumesc Domnului seara că nu m-a trăsnit şi dimineaţa că m-am trezit vie şi nu moartă…

Această povestioară mai este interesantă şi pentru faptul că prezintă pocăinţa ca fiind o lucrare care poate fi făcută într-un mod cât se poate de natural, potrivit fiecărui temperament. Aceasta cred că vrea să spună încheierea ei.

Am observat că starea de mulţumire şi bucurie îmi aduce mult mai multe foloase: un tonus bun, o minte luminată şi încredere multă în Dumnezeu Care ne primeşte în braţele sale în clipa când ne rupem de păcat.

Povestioara se află scrisă în cartea numită Pateric, unde sunt cuprinse tot felul de povestioare din vieţile călugărilor şi pustnicilor dar şi în cartea Proloagele pe luna aprilie din ziua a 15-a.

Iată povestioara:

Doi frați dintr-o mânăstire, fiind foarte tulburați și biruiți de războiul și de pofta desfrânării și, neputând ei să mai sufere acel foc și război în trupul lor, s-au sfătuit amândoi și, ieșind din mânăstire, s-au dus la țară, într-un sat și s-au însurat și trăiau cu femeile lor, aproape unul de altul. Iar după câtăva vreme, a început să le vină urâciune amândurora și simțire și cunoștință și căință și umilință, în inimile lor. Și, așa, au început, iarăși, amândoi a se sfătui, zicând:

„Frate, ce am câștigat? Și ce folos am dobândit noi că ne-am supus spurcatei pofte și patimii trupești și am lepădat sfântul chip îngeresc și am venit întru această viață? Deci, frate, să lăsăm femeile și să mergem, iarăși, în pustie, să ne pocăim. Și Dumnezeu, văzând pocăința noastră Își va face milă de noi și ne va ierta, precum și pe alți mulți păcătoși, câți s-au pocăit, i-a iertat și i-a miluit.”

Acestea sfătuindu-se și învoindu-se amândoi, s-au tăinuit de femeile lorși, lăsându-le pe ele, au venit în pustie, la mănăstirea, din care ieșiseră. Și, căzând cu umilință la picioarele părintelui lor, l-au rugat pe dânsul, ca să-i primească pe ei, mărturisindu-și căderea și păcatul lor.

Iar părintele, văzând căința și umilința lor, făcându-i-se milă de dânșii, i-a primit pe ei și le-a dat lor canon de pocăință și iertare: a poruncit iconomului său să-i pună pe ei într-un loc deosebit un an întreg și să le dea mâncare și băutură, pâine și apă, la amândoi, întocmai.

Iar dacă s-a împlinit anul canonului lor, a poruncit părintele și i-a adus la el.
Și unul era galben la față și uscat, ca un mort, iar celălalt era vesel și luminat la față, ca și cum ar fi fost la o mare desfătare, de care mult se minunau, fiindcă pâine și apă li se dăduse amândurora, întocmai.

Și au întrebat pe acela galben și uscat la față, să spună cum trăia și ce făcea și ce gânduri îl luptau pe el. Iar el, le spunea lor, zicând: „Eu, fraților, alte gânduri nu aveam, fără numai mă gândeam la răutatea faptelor mele, pe care le-am făcut și la veşnicile chinuri și de frica acelora mi s-a lipit pielea de oasele mele.”

După aceea, au întrebat și pe celălalt, zicând: „Dar tu ce gândeai?”. Răspuns-a lor și acela, zicând: „Eu alta nu gândeam, fără numai mulțumeam și slăveam pe Dumnezeu, că m-a miluit și m-a scos din viața, care nu era pentru mine, și m-a izbăvit de robia lumească și de chinurile veșnice și, iarăși, m-a adus în viața și în cinul îngeresc.”.

Și au cunoscut părinții că amândoi, întocmai, au făcut pocăință către Dumnezeu, fiecare după sufletul său și așa s-au mântuit.