Arhive etichetă: poezia Zurgalaul de labis

E vremea colindelor!!!

Zurgălăul de Nicolae Labiş

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind…

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

… Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere…
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
https://Versuri.ro/w/pj17
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş…

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit…
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
……………..
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

  • Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
    Avem la masă câte-un scaun gol.
    Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
    Ei, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind

Oaspeţi cu azur în gene

Versuri de Nichifor Crainic

Oaspeţi cu azur în gene

Şi zăpadă pe opinci

Se iviră la fereastră

Cu colinde şi tilinci.

Cântec legănat şi fraged,

Înfloriri de ghiocei

Umbre mari ţineau isonul

Albăstrind pe după ei.

Se părea că-n zvon de aripi

Şi miros de tămâieri

În colindă mi se-ngână

Pui de om cu pui de cer.

Şi cântară, şi urară

Şi plecară ca un dor,

Strălucea un puf de înger

Risipind pe urma lor.

Şi era o pace albă, –

Ca ninsoarea, şi era

O sfială ce din stele

Până-n inimi tremura.

Bacii lepădară grija:

Astăzi lupii ţin ajun,

Porumbeii nu visează

Vânt de uliu căpcăun.

Şi zăvozii şi dulăii

Să mai lărmuie se tem,

Boii rumegă cu botu-n

Ieslea de la Betleem.

Fă-mi-te numai ureche

Ca s-auzi, bătrân pamânt:

Sus, în leagăn prins de stele,

Gângureşte Pruncul Sfânt.


����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������

22 decembrie: Moment comemorativ al poetului Nicolae Labiş

Salutare, dragilor!

Am bucuria să vă împărtăşesc bucuria de a-mi aminti de un poet drag, de Nicolae Labiş,

nicolae-labis1

pe care l-am descoperit de curând şi am început să-l cunosc în toată măreţia sa.

Este o poveste care a început firesc şi frumos…

Pe Labiş l-am descoperit în bibliotecă…

Cât timp am fost la şcoală, nu-mi amintesc să fi avut vreo lecţie despre Nicolae Labiş, dar îmi amintesc că odată, în liceu, într-o discuţie între colegi, am auzit ceva despre Labiş, că, de ar mai fi trăit, ar fi fost la fel de mare precum Eminescu. Îmi mai amintesc că odată, la o serbare, o colegă a cântat, acompaniată de chitară, poezia Moartea căprioarei, care m-a sensibilizat până la lacrimi…

Anii au trecut şi n-am mai auzit nimic despre Labiş, dar într-o zi, după douăzeci de ani de la ascultarea acelui duios cântec însoţit de chitară, aşezând cărţile pe rafturile bibliotecii liceului unde slujesc, ochii-mi cad pe câteva cărţi despre poetul Nicolae Labiş. Îmi amintesc că m-am oprit atunci din lucru, am luat toate acele cărţi, m-am aşezat la masă şi am început a le răsfoiesc. Simţeam un ceva nemaitrăit până atunci, un soi de fior ce-mi provoca tremurări de mâini…

De-o vreme, mă interesează poeţii, scriitorii… Scriitorii trecuţi şi prezenţi. Vreau să le cunosc viaţa şi opera, să le cunosc prietenii şi atmosfera vremii în care au vieţuit şi au făurit atâtea cărţi minunate. Doresc să pătrund în această lume a literaturii. Până atunci, nu citisem nimic despre Labiş. Auzisem că a murit la vârsta de 21 de ani, că a fost un mare poet…  În timp ce ţineam în mână acele cărţi, scrise de colegi de şcoală de-ai lui Labiş, trăiam emoţii puternice. Iată sosise vremea să pot citi cu proprii-mi ochi informaţii despre poetul care-mi provocase acea jale ce nu-i puteam desluşi izvorul…

Mi-am cumpărat o carte cu poezii scrise de Labiş, ca să am în propria bibliotecă măcar o carte cu poezii de-ale lui Nicolae Labiş şi am început să citesc cu mare nerăbdare adesea citeam din ea, dar pe majoritatea nu le înţelegeam. Volumul cumpărat se numea Moartea căprioarei, dar poemul cu acelaşi nume nu era cuprins în ea. Abia dup-un timp, am dat în biblioteca liceului peste cărţile cu poezii ale lui Labiş.

Între timp, se petrecură ceva evenimente: citisem Jurnalul poetului Radu Vancu, fusese Târgul de carte de la Sibiu, mă întâlnisem cu poetul Ion Pop, care mi-a sugerat o „schimbare de registru”, citisem cartea lui Marian Dopcea, Luna aprilie luna florilor de mai, fusesem la evenimentul cu lansarea cărţii despre poezia marelui poet Dumitru Ichim…, citisem Seva din adâncuri a lui Ioana Postelnicu… şi toate aceste mă pregătiseră cumva pentru o mai lesne receptare a poeziei, mă introduseră oleacă în atmosfera asta… în care-şi fac veacul scriitorii şi poeţii… După toate acestea, mă entuziasmasem atât de tare… Voiam să împărtăşesc cu cât mai mulţi cele ce trăiam, dar… n-a fost cum mi-aş fi dorit… Dezamăgiri? E prea puţin spus… Har Cerului, am învăţat repede lecţia. Era nevoie de răbdare şi de un timp pentru pregătirea terenului… Da. Oamenii au nevoie de un timp de pregătire pentru a recepta mesajul…, de a fi pe aceeaşi undă. Abia atunci am înţeles de ce a fost nevoie de 2000 de ani ca să înţelegem rostul Întrupării Cuvântului… E absurd să ai aşteptări închipuite… Da. Asta e realitatea! Şi e destul de dură… Da. Sunt alte vremuri şi alţi oameni sub aceste vremi… şi-n aste vremi e musai să trăim.

În toată această prefacere, m-a uns la suflet aceste rânduri semnate de Labiş:

„(…) A fi poet nu-i suficient să ştii a închega imagini frumoase în jurul unui „fond” bun. Pe când eram de vârsta ta , de cele mai multe ori, scriam poezii de „plăcere”, din distracţie. Munca poetică însă, tovarăşe Dorel, e mult mai grea. În afară de talentul pe care nimeni nu ţi-l poate da în afară de singură natura şi împrejurările vieţii în care creşti – indiferent de voinţa ta, se mai cere un lucru la fel de important: cultura. Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important: literatura universală de la Homer până la Maiakovski; filozofia de la Democrit până la Marx, ştiinţa de la inventatorul anonim al pârghiei până la cei ce ştiu să comande atomii.

Această condiţie foarte grea ar putea să-i înspăimânte pe toţi începătorii tineri. Ar însemna că nimeni nu mai poate scrie decât la vârsta de 40 de ani, când ştie destul din ce trebuie ştiut.

Începătorii tineri însă nu trebuie să înceteze să scrie. Dar de un lucru foarte important ei tot trebuie să ţie seamă: să nu scrie despre lucruri care nu le înţeleg bine. Au tot timpul să înveţe, să crească, să înţeleagă. Până atunci, să scrie despre lucruri apropiate lor, despre sufletul lor şi fără nicio preocupare pentru subiectele date de alţii. Singur sufletul tău, tovarăşe Dorel, trebuie să-ţi spună subiectul. (…)

Nu-i bine să te preocupe nici publicarea şi nici dorinţa de a înlătura greşelile de fond. Principalul lucru este să scrii cu sinceritate gândurile şi sentimentele tale cele mai intime, să le destăinui hârtiei ca unui prieten bun. (…) adevăratul scop al literaturii a fost întotdeauna zugrăvirea omului, cu sentimentele şi gândurile sale. (…)

Scrie despre tine – numai aceasta poate fi un început bun: amintiri, fapte trăite, sentimentele şi gândurile tale. (…) până atunci, scrie numai despre ceea ce simţi.

Acestea sunt toate sfaturile ce ţi le pot da. Nu există sfaturi care să poată face dintr-un om simplu un poet”. Nicolae Labiş (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 201-203).

Da. Pixul şi hârtia îmi rămân cei mai fideli prieteni. Voi vorbi oamenilor prin gurile poeţilor şi scriitorilor. Le voi spune cele ce trăiesc dar nu ştiu cum să le încropesc în litere… voi aduna tot ce voi găsi mai minunat, mai preţios în cărţile pe care le voi şterge de praf… voi aduce în amintire scriitori valoroşi în zilele de comemorare…

Aşa am revenit la lucru…

Am citit de multe ori cu voce tare Moartea căprioarei şi alte poezii scrise de Labiş. Îl simţeam din ce în ce mai aproape…, alături de Ioana Postelnicu…

De unde se inspira Labiş? Din creaţia folclorului nostru, din natura aceasta minunată în care a rânduit Doamne să ne naştem şi să trăim noi românii.

Iată cât de minunat vorbeşte în poezia

Începutul

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe sanţ.

 

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,

Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,

Munţii ardeau în polei şi lumini,

Lupii spulberau scântei din zăpadă.

 

Am strâns sănatate din cremenea neagră,

Din vâna de apă, ţâşnind încordat,

Şi bătrânii din sat când muriră,

Toate iubirile moştenire mi-au dat.

 

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,

Era o apă de cleştar şi de stele !

Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,

Lunecau lângă genele mele.

 

Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă

Ascultam ţârâitul de greier bolnav;

Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,

Nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.

 

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie

Cum scapără ceru-n băltoace întors,

Cum, după munţii ursuzi, după ploaie,

Fuioarele de aburi s-au tors.

 

Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam

Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu viţă,

Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam

Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

 

Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,

Şi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.

Primenit in haine noi, tata la război s-a dus

Şi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea.

 

Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,

Mama rămase mută, ca de fier;

Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică

Râdea către păpuşă-ntr-un ungher.

 

Fetele mari din sat, cu ochiul stins,

Jeleau după flăcăii duşi departe

Şi mă rugau, înăbuşite-n plâns,

Să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte.

 

Scriam acolo eu de frunze verzi,

De jale şi de câte şi mai câte,

Şi dorul către tata cu dorul fetelor

Se împletea în stihuri mohorâte.

 

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci la horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe şanţ.

 

Din zbuciumul de mamă-năbuşit,

Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,

Pătrunse trist de dorul acelora

Ce din războaie nu au mai venit.

 

Superbă este şi poezia

Zurgălăul

 

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,

Pe bărăgane vânturile ţipă,

Somn neclintit de iarbă şi de brad

Învăluieşte munţii sub aripă.

Cu clinchete zglobii din dunga văii

Răsună zurgălăii argintii;

S-apropie de geamuri zurgălăii

Certându-se cu glasuri de copii.

Întregi, întinderile ţării mele

De sunete voioase se cuprind

Şi împleteşte glasuri subţirele

Acest şăgalnic, aşteptat colind…

 

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,

Un zurgălău mai răsuna stingher,

Poate-un copil întârziat de ceată

Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,

Suna c-o nefirească dăruire,

Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…

Pălind, cuprins de-o veche amintire,

Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

 

 

… Eram firav, parcă bătut de vânt,

Iar tata dus în marşul surd, de chin,

Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,

Oricum departe, în pământ străin.

De groaza avioanelor, prin sate,

S-au tras peste ferestre foi de cort.

Orbeau ferestrele întunecate

Ca într-un sat de multă vreme mort.

 

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgică smulsă din suman

Vestea că, pe vântoase reci, călare,

Din viaţa noastră-a mai trecut un an.

Zăvozii nu lătrau în bătătură,

Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.

Flăcăii nu mai ajungeau să ure

Pe la fereşti, de unde erau duşi.

 

Plutea încremenită o tăcere…

Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,

Când, deodată, ca o adiere,

Cu glas scâncit, tremurător şi viu,

S-a auzit un zurgălău cum sună

Îndepărtat, cum sună subţirel,

De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună

Durerile ştiute doar de el.

 

Se auzea de undeva, din vale,

Şi vântul îneca în răbufniri,

Parcă plângea încet metalul, moale,

În palmele-ngheţate şi subţiri.

Şi mama sta aşa cu faţa udă,

Cu gândul dus la tata, ascultând

De unde-i el, nu poate să audă

Şi poate nu va auzi nicicând,

Că poate-acolo, în această clipă,

Învăluită-n viscol uriaş,

Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă

Lângă bocancii aspri de ostaş…

 

Am ascultat până spre dimineaţă

Cu fruntea rezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele la faţă

Şi mi-a părut că râde-ncetişor.

Îl auzeam la geamuri şi la uşă,

Afară, undeva în infinit…

Cutremurat de friguri şi de tusă,

În clinchetele lui am adormit.

……………..

E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va

Şi ce-o să mai aducă anul nou?

Un zurgălău stingher din nou porni-va

Prin sate durerosul lui ecou?

 

Voi, oameni ai pământului, uitarea

S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?

N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea

Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

 

– Am cunoscut cu toţi durerea ce e.

Avem la masă câte-un scaun gol.

Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie

Ei, alchimiştii noului pârjol!

 

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare

Aşa cum ei ne văd în visul lor,

Prin bălării de foc, nimicitoare,

Sub pălării de foc, nimicitor.

 

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

Voci tragice pe vânturi se aprind.

Treziţi-vă, vă vin colindătorii,

Acuzatorii, asprul lor colind.

 

E iarnă. Naşterea şi moartea poetului s-a întâmplat în luna decembrie, lună sărbătoririi Crăciunului. Cu siguranţă maica lui i-a transmis simţămintele ei înalte.

Şi asta o spune chiar poetul: “Mama a ştiut că mă nasc într-o zodie bună…“

Despre sensibilitatea lui Labiş avem încă o mărturie, cea a lui Paul Anghel:

Într-o seară de decembrie, despărţiţi de clipă prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a îngânat un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat… Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, o voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubaşcă neagră, mustaţa abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu-stil cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi: Noi umblăm să colindăm… A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovină uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se părea iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise?”. (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 17).

Pe atunci, se cântau mereu imnuri patriotice, Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins. La auzul colindului, ascultătorii s-au umplut de har. Atunci, Labiş destăinuia, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii sale, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, în care „exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional”. (http://romanialibera.ro/aldine/history/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis-121646, accesat în 19 dec. 2017)

Pe linie maternă, Labiş se trage din neamul lui Creangă…, pe al cărui glas blajin parcă-l auzi printre versurile lui Labiş. Amprenta mamei se întipăreşte adânc în fiinţa poetului. Mama-dăscăliţă i-a sădit cu temeinicie dragul de carte, plămădindu-l în fiinţa ei şi născându-l gata poet.

„În poezia mea veţi intra ca într-un sat de munte”, ne spune poetul într-un carnet de însemnări… „(Gheorghe Tomozei, Labiş contemporanul nostru. Sunt spiritul adâncului, Editura Albatros, 1971, p. 152)

Închei abrupt aceste rânduri, nu înainte de a vă dori ca Hristos Domnul să vă dăruiască pace şi linişte în zilele acestea minunate de sărbătoare a naşterii sale

Permiteţi-mi să vă recit (îl puteţi auzi pe pagina de Facebook numită Slujirea din bibliotecă) minunatul poem

 

Moartea căprioarei de Nicolae Labiş

 

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

 

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

 

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

 

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

 

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

 

 

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

 

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini…

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

 

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu…

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

 

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…

Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!