Arhive etichetă: poezie

Din seria Oameni minunaţi întâlniţi pe Cale: Anastasia Gavrilovici

Ne întâlnim zilnic cu oameni…

Personal mi se întâmplă să simt uneori un ceva faţă de o persoană nou întâlnită şi să mă apropii cu o deschidere totală…

abia mult mai târziu aflu secretul atracţiei….

Deunăzi, am întâlnit o tânără, un înger de fată…

Am schimbat câteva replici…

Ce binecuvântare şi internetul ăsta.

Ce n-am apucat să aflu despre Anastasia mi-a dezvăluit acest interviu

Poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp.”- interviu cu Anastasia Gavrilovici

Anastasia Gavrilovici: „Aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și cu ateliere de creative writing sau de critică.”

Anastasia Gavrilovici a fost redactor-șef adjunct Alecart, a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava și Facultatea de Litere a Universității din București. În timpul liceului, a fost olimpică la română. În prezent, este masterandă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.  A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care  „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă”, este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

În liceu ai fost redactor-șef adjunct Alecart, olimpică la română, ai câștigat multe premii la concursuri/festivaluri de poezie. Poți să ne prezinți, succint, evoluția ta după absolvirea liceului? Cine este astăzi Anastasia Gavrilovici?

Nu mi-e foarte clar cine este astăzi Anastasia Gavrilovici, cum nu mi-a fost niciodată. Olimpic, redactor, traducător, poet, critic literar, toate astea sunt, într-o oarecare măsură, niște etichete, niște vectori care indică, uneori cu precizie, alteori doar tangențial, lucrurile cu care își umple timpul un om, ce face el de dimineață de când se trezește și până să pună din nou capul pe pernă. Poți să fii toate astea în viața reală fără ca ele să surprindă reliefurile tale interioare, fără să garanteze că în codul tău genetic e înscrisă o vocație sau o direcție anume. Dar, dacă mă gândesc mai bine, ultimii patru ani, de când am terminat liceul și până acum, au avut o tectonică stranie, au fost de o frumusețe convulsivă, vorba lui Breton, în mare parte datorită poeziei și evenimentelor din jurul ei. Odată intrată pe orbita asta, ordinea a devenit pentru mine sinonimă cu dezordinea, dar nu în virtutea unui automatism boem, ci ca urmare a unei schimbări de puls, de ritm existențial. Am făcut liceul în Suceava, am dat la facultate la Sibiu pentru că începusem să colaborez cu revista Zona nouă, aveam deja prieteni acolo, o mână de oameni foarte vii care traduceau, făceau o revistă, un site, un festival, un cenaclu și m-au luat cu ei în povestea asta. Dar m-am îndrăgostit și, după un an de Sibiu, am venit în București, unde a început o viață și mai trepidantă. Am început să fiu redactor al revistei Poesis internațional, să scriu despre cărți, să merg la Institutul Blecher, la tot felul de festivaluri și evenimente, să traduc, să colaborez cu diferite publicații și siteuri din țară, să moderez evenimente, să consum poezia și să fac poezie în toate formele posibile. Am tras de mine să termin Facultatea de Litere, în care m-am simțit ușor alienată, dar care m-a ajutat să înțeleg mecanismul academic și, de ce nu, al constructului politic, educațional, social care ne caracterizează țara. Acum îmi continui studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”, iar ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Deși focalizarea mea academică de acum e pe film, studii de gen, fenomenologia imaginii și tot ce ține de cultura vizuală contemporană, poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp. Și sper s-o facă și de acum încolo.

Dacă ar fi să realizezi un portret al tău, apelând la versurile unui poet, care ar fi acelea?

„sunt/ prețioasă/ ca un diamant/ perfect/ zdrobitˮ (Livia Ștefan)

Foarte puțini olimpici la română mai frecventează spațiul literaturii după liceu (cei mai mulți au ales Medicina, Dreptul etc). La ce (mai) e bună olimpiada de română? Cu ce ai înlocui-o?

Am mixed feelings față de tot scenariul ăsta al olimpiadelor școlare, pentru că mi se pare că sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate. Deci, inevitabil, și a frustrării, când conștientizezi că ești mai degrabă un pion, un animăluț sfios și speriat care e scos din cușca locală și trimis undeva „să facă frumosˮ. Dacă am mers la olimpiadă și s-a întâmplat, doi ani la rând, să ajung la faza națională, n-am făcut-o din vanitate, din dorința de a face pe cineva mândru de mine, ci pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, să dau o formă mai clară lucrurilor care altfel ar fi fermentat în capul meu. Ca să fiu și mai sinceră, voiam să merg la olimpiadă pentru că eram învoită de la ore cu lunile, timp în care nu trebuia să lucrez decât la materia respectivă, româna în cazul meu. Iar asta pentru mine a fost esențial, pentru că așa m-am apropiat de profesoara mea de română, Ileana Boteanu, un dascăl minunat în adevăratul sens al cuvântului și un om extraordinar de care m-am atașat iremediabil. Ea mi-a pus încă din clasa a 9-a cărți fundamentale în brațe, mi-a vorbit despre poezia contemporană, despre literatură, mi-a citit primele poeme de adolescență, stângace, chinuite și patetice, a făcut prin orele de română și prin pregătirea pentru olimpiadă o falie temporală care mi-a permis să ard etapele, să metabolizez mai repede tot ce trăiam, citeam, simțeam. Aș fi vrut să o multiplic și să schimb sistemul de învățământ prin profesori ca ea. M-am cam îndepărtat de întrebarea inițială, dar acum mi s-a limpezit răspunsul: aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și ateliere de creative writing sau de critică.

Mi se pare că există o criză a gândirii critice, atât la liceu, cât și la facultățile de profil, în sensul că, puși față în față cu un text, tinerii nu sunt capabili să aibă o părere proprie, să interpreteze ceva la prima vedere și să aibă o poziție față de un text pentru că sunt anchilozați în formule de comentariu, într-o grilă de analiză tip bac și într-o neutralitate emoțională față de literatură, tocmai pentru că li se impune să producă răspunsuri fără să treacă nimic prin filtrul personal.

Care sunt cărțile pe care le-ai citit cu plăcere în adolescență și care, la o eventuală recitire, consideri că nu îți mai sunt aproape?

Cu siguranță nu aș mai putea citi „marile romaneˮ/ „marii autoriˮ, deși între 15 și 18 ani au însemnat destul de mult pentru mine, iar aici mă refer în primul rând la ruși, la Tolstoi, la Dostoievski, la Turgheniev. Balzac mi s-ar părea probabil moartea pasiunii. Stendhal, Flaubert, Proust sunt niște autori cronofagi, însă în liceu timpul încă „avea răbdareˮ, iar respirația mea era mai puțin sacadată, sângele mai domol, puteam să intru în starea aia și să plutesc printre povești de dragoste neîmplinite, falduri, decadentism rusesc și descrieri interminabile despre război fără să simt că eu nu sunt acolo, că nu mă identific cu modul de a trăi și a simți al personajelor ălora. Și nu e vorba aici de numărul de pagini. Detectivii sălbatici a lui Roberto Bolaño sau Cartea neliniștirii a lui Pessoa, operele complete ale lui Antonin Artaud sau primul volum din opera poetică a lui Ezra Pound sunt tot niște cărămizi, dar le parcurgi altfel, e altă sensibilitate acolo, catalizată de alt timp, modelată de un alt context socio-istoric și literaro-artistic. Iar ca poezie, Nichita Stănescu nu-mi mai spune astăzi la fel de multe, mai ales după ce i-am citit pe cei care i-au fost contemporani, pe M. Ivănescu și Virgil Mazilescu, de poezia cărora un tânăr se poate atașa mult mai ușor astăzi.

De ce ai sfătui un absolvent să dea/să nu dea la Litere?

Nu i-aș spune din capul locului să nu dea la Litere, dacă asta simte. Faptul că eu nu m-am adaptat, că m-am simțit inadecvată în locul ăla și că abia așteptam să termin ca să mă pot apuca de ceva diferit s-ar putea să fi fost un handicap al meu. Dar trebui spus din capul locului că dacă vrei să mergi la Litere fiindcă îți place să scrii și să citești ajungi să fii dezamăgit, pentru că te izbești de rigori fără sens și convenționalisme, de bibliografii doldora de cărți care mai mult te deformează decât te formează, te îndepărtează de literatură, de un discurs critic actual. Puține examene sunt relevante, puține materii îți pun rotițele minții în mișcare, puțini profesori știu să te facă să vezi sensul lucrurilor pe care le predau și care chiar își dau interesul. Au fost și aspecte care m-au instruit întrucâtva, dar nu simt că am învățat să scriu mai corect sau că știu mai multe pentru că am făcut Literele. Pe la jumătatea anului doi deja nu prea mai dădeam pe la cursuri, pentru că mi se părea că pierd timpul, că mă deprimă atmosfera aia în care informația avea consistența leșiei și plictiseala unui documentar despre cultura de porumb. Iar eu voiam să fac ceva concret, să fie dinamic, să fie aplicat, nu discuții aride și analize făcute pe un anumit calapod, care inhibă imaginația și te fac să detești ceea ce cândva îți plăcea. Dar tocmai fiindcă lucrurile stăteau în felul ăsta am început să am tot felul de activități legate de literatură, pentru a rezista în mediul ăla, pentru a compensa prin ceva.

Cum ai preda o oră despre poezie în liceu?

Aș aduce poeți contemporani pe care să-i cunoască și pe care să-i audă citind, aș încerca să le explic „că există și poeți viiˮ, cum spune Andrei Bodiu într-un poem. Mi se pare esențial ca tinerii să ia contact cu poezia contemporană în felul ăsta, ca să-și dea seama că toate formulele șarjate când se vorbește despre poezie, cele cu eul liric care își exprimă în mod direct sentimentele, cu genul literar în versuri prin care poetul nu știu ce face, sunt niște sintagme nefericite, care creează o distanță între cititor și text. Le-aș citi elevilor, le-aș povesti amănunte despre viețile poeților, cum o chema pe pisica lor, cât purtau la pantofi sau ce aromă preferată de înghețată aveau, lucruri care i-ar putea face să și-i apropie, să-și dorească să-i citească, să cunoască mai mult din lumea lor.

A vedea că poezia nu e doar un posibil subiect de bac sau o secțiune din manual, ci un organism viu, un meșteșug cu care se îndeletnicesc niște oameni la fel ca tine, cu obsesii și frici și slăbiciuni, te poate face să-i privești altfel și pe monștrii sacri pe care îi studiezi la școală.

Cu ce personaj ai prefera să pleci într-o vacanță? De ce?

M-aș înhăita cu toate personajele din Detectivii sălbatici a lui Bolaño, să trăiesc la voltajul ăla ridicat, să fie totul pe viață și pe moarte, să fiu o adeptă a realismului visceral. Iar după ce aș trece prin intensități și infernul poeziei și al dragostei și al experiențelor-limită, m-aș duce în barul în care stă Consulul din Sub vulcan a lui Malcolm Lowry, să-i ascult poveștile, suferințele, să plângem și să bem tequila până când asta ar anestezia totul și ar cauteriza orice rană.

Ce ai introduce în programa școlară de liceu la ora de literatură română?

Cât mai multă literatură contemporană. Sau scriitori ai generației trecute care au fost pe nedrept puși în conul de umbră al figurilor care sunt acum în manuale. Aș introduce mai multe scriitoare, pentru că discriminarea de gen e vizibilă și aici. Aș insera manifeste poetice care au împins scrisul spre un alt nivel, un alt mod de a face literatură. Pe mulți dintre scriitorii pe care îi cunosc și a căror activitate, intransigență și abnegație mi-au dat încredere în literatură, de la Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Angela Marinescu la Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman, Rita Chirian și alții asemenea lor. Pe lângă asta, aș vrea ca în programa școlară să existe lecții dedicate studiului comparativ, pentru ca elevii să nu trăiască într-o bulă, să poată vedea cam ce se făcea în alte țări la un moment anume din literatură și să poată avea o privire de ansamblu.

Cum te raportezi la poezia pe care ai scris-o în liceu?

Cu duioșie, ca la pește care se zbate în apropierea apei sau ca la un schior începător, care cade la fiecare doi metri. Cu un amestesc de jenă și amuzament, pentru că scriam o poezie destul de patetică și vorbăreață, uneori morbidă, crudă, teribilistă și cu multe referințe livrești. Dar și cu empatie, pentru că îmi dau seama că așa a trebuit să fie, aveam nevoie să urlu, să exorcizez niște lucruri, să mă iau la trântă cu tot ce simțeam și trăiam și cu tot ce nu puteam înțelege și accepta.

Stabilește o legătură între următoarele cuvinte: profesor, dragoste, mobilă, zvon, poezie.

Era un banc despre piesele de pe linia de asamblare că, oricum le-ai pune, tot mitralieră iese. Mi s-ar părea mișto să existe un zvon conform căruia un profesor, din atâta dragoste pentru literatură, să vorbească despre mobilă și tot poezie să iasă.

Cum îți dai seama că un poem este bun sau slab? Ai studiat în școală poezii proaste?

Nu erau poezii neapărat proaste, ci poate modeste, considerate în mod eronat reprezentative pentru un poet anume. Dar în școală am avut noroc că, la fiecare poet pe care îl studiam, profa de română ne citea și altele ale aceluiași autor sau ale autorilor din aceeași generație sau care aveau legătură într-un fel sau altul cu textul vizat de noi, iar asta estompa senzația că nu e chiar cea mai fericită alegere poezia din manual.

Cred că îți dai seama dacă un poem e bun atunci când e memorabil, când, la o săptămână, o lună, un an de când l-ai citit, te trezești că îți reverberează în minte un vers, o imagine, o secvență din el.

Descrie Alecart-ul prin zece substantive.

Cărți, libertate, calitate, actualitate, nonconformism, fainoșag, perseverență, dinamică, viață, pasiune.

Aici este articolul original: https://www.monitorulsv.ro/foto/AY0nvzyR/1

Mai multe despre Anastasia : https://www.monitorulsv.ro/Local/2014-04-08/O-eleva-a-Colegiului-Petru-Rares-s-a-calificat-la-etapa-internationala-a-olimpiadei-Lectura-ca-abilitate-de-viata

Ma bucur ca Anastasia lucrează ce n-am apucat să lucrez, să înfăptuiesc şi eu la vârsta ei…

Îţi mulţumesc Anastasia pentru darul de a te întâlni şi a mă bucura de moştenirea ce ţi-o agoniseşti şi pe care ne-o împărtăşeşti şi nouă.

Fii binecuvântată, draga mea dragă!

Azi a plâns cerul pentru mine

Ieri, am plâns.

Șuvoaiele lacrimilor au rupt zăgazurile pleopelor.

Ce binecuvântare sunt lacrimile, plânsul….!

Azi, fiind între lume,

n-am mai putut plânge…

A plâns cerul pentru mine

cu lacrimi de spume,

albe, mărunte…

ce-au acoperit negreala din curte

și din a mea minte

și inimă tulbure.

Lacrimile fluturi băteau în geamul meu:

Hai vino în curte, 

să te joci cu noi!

Priveam cu nesaț jocul zglobiilor lacrimi pufoase

și sorbeam cu nesaț bucuria lor dulce.

Când am revenit în singurătate,

am descuiat lăcașul lacrimilor ascunse de lume

și le-am chemat să se lăfăie-n voie.

N-a mai curs nicio lacrimă,

niciun sfert de lacrimă. 

Le uscase pe toate fiorul păcii divine.

 Continui drumul

13 decembrie: Moment dedicat memoriei poetului Nichita Stănescu

24993487_1515097868604393_8052703383841121596_n

Salutare!

De-o vreme, mă preocupă viaţa scriitorilor. Sunt curioasă a-i descoperi ca oameni: ce fel au fost sau sunt, cum au scris sau cum scriu propriu-zis. În ce condiţii şi-au trăit viaţa sau îşi duc zilele. Vreau să-i cunosc ce fel de oameni sunt, dincolo de opera lor…, şi ce (sau cine) i-a mânat să scrie. Pe scurt, vreau să descopăr povestea vieţii scriitorilor şi să învăţ câte ceva din ele.

Ei, dar să nu credeţi că aceasta e lucru lesne de câştigat. Aceasta presupune timp. Mult timp investit… Timp să citeşti mult, dar şi ochi buni…

Contrar obiceiului de a vorbi despre scriitori în ziua naşterii lor, am ales a grăi despre scriitori în ziua adăugării lor la străbuni. Şi am ales asta, din multe motive, despre care, poate o să reuşim să vorbim altă dată…

Potrivit înaintaşei mele întru slujirea din acest privilegiat lăcaş, am întocmit o listă cu scriitorii din decembrie. I-am ales pe cei despre care am auzit câte ceva…

Iată lista:

SCRIITORI DIN DECEMBRIE

1.12.1892 – s-a născut Cezar Petrescu (m. 1961)

2.12.1935 – s-a născut Nicolae Labiş (m. 1956)

3.12.1991 – a murit Petre Ţuţea (n. 1902)

4.12.1987 – a murit Constantin Noica (n. 1909)

8.12.1876 – s-a născut Hortensia Papadat-Bengescu (m. 1955)

8.12.1996 – a murit Marin Sorescu (n. 1936)

13.12.1693 – a murit mitropolitul Dosoftei (n. 1624)

13.12.1983 – a murit Nichita Stănescu (n. 1933)

14.12.1962 – a murit Simion Mehedinţi (n. 1868)

15.12.1887 – s-a născut Cella Delavrancea (m. 1991)

22.12.1646 – a murit Petru Movilă (n. 1596)

22.12.1896 – s-a născut Sandu Tudor (m. 1962)

22.12.1956 – a murit Nicolae Labiş (n. 1935)

24.12.1889 – s-a născut Nichifor Crainic (m. 1972)

25.12.1941 – s-a născut Ioan Alexandru (m. 2000)

26.12.1962 – a murit Radu Stanca (n. 1920)

27.12.1897 – s-a născut Tudor Vianu (m. 1964)

28.12.1941 – s-a născut Ioana Em. Petrescu (m. 1990)

28.12.1951 – s-a născut Theodor Damian

29.12.1843 – s-a născut Carmen Sylva (m. 1916)

31.12.1889 – a murit Ion Creangă (n. 1 martie 1837)

După cum băgaţi de seamă, n-am subliniat zilele de naştere…

Aşadar, Luna decembrie este bogată în comemorări! Îi vom lua pe rând. Avem vreme că „armata-i lungă!”, vorba dnei Scherer:

Astăzi, cu ajutorul lui Doamne, vorbim despre Nichita Stănescu.

stanescuNichita

Nichita Stănescu s-a născut în 31 martie 1933 la Ploieşti şi a trecut în lumea veşniciei în 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost poet, scriitor şi eseist, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de critica literară şi de publicul larg drept unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparţine, temporal şi formal, neo-modernismului românesc din anii 1960-1970, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici (informaţii preluate de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu, accesat în 13 decembrie 2017).

Am început să pregătesc momentul comemorării lui Nichita Stănescu de ieri… Am cotrobăit prin rafturile bibliotecii şi prin paginile web ale internetului. Printre curiozităţi, am aflat cum că Nichita Stănescu ar fi fost „prieten cu păhărelul”. Acest lucru m-a mirat… Nu-l ştiam. Am stat oleacă şi am cujetat. Despre câţi poeţi am citit în ultima vreme, toţi au fost amicii lui Bachus… O întrebare s-a înfipt sub frunte şi nu-mi mai da pace: „Oare ce legătură o fi între (h)alcool şi poezie?”. Un gând zurliu mi-o fulgerat prin creier: „Aha! Acum ştiu! Cred că poezie făurea şi tata când stătea ore-n şir până hăt departe în noapte şi tot bolborosea singur pe scările dinaintea casei…!!!”.

Să revenim la Nichita Stănescu. Am început să citesc din poeziile lui. Ohohooo! De când nu mai citisem Nichita Stănescu!

Pe Nichita Stănescu îmi amintesc că l-am studiat minuţios în liceu. Şi acum văd lecţia scrisă cu etapele creaţiei şi volumele, dar, drept să vă spun, Nichita Stănescu nu mi-a plăcut! Spun şi eu acum cu ruşine, la fel cum mi-au spus elevii mei când l-am studiat pe Arghezi şi i-am întrebat cum le place: „Ştiţi, doamna, nouă nu ne place Arghezi, pentru că nu-l înţelegem…!”.

Astăzi, l-am citit pe Nichita Stănescu cu voce. Am recitit de mai multe ori fiecare poezie care m-a atras şi aşa, a început să-mi placă şi Nichita Stănescu.

Cu toată preocuparea şi fascinaţia descoperirii frumuseţii poeziilor lui Nichita Stănescu, întrebarea despre legătura poeziei cu alcoolul nu dispăruse… Am găsit ceva pe internet. Am citit în fugă, dar eram încă nelămurită.

Trecând pe la Mimilică, printre lucrurile ce le aveam de înfăptuit împreună, i-am spus, aşa, într-o doară, şi despre sus numita mea frământare…

Atât de minunat mi-a răspuns!!! Abia atunci am înţeles pe deplin cele ce mi se conturaseră firav printre rândurile citite în fugă pe internet… Mimilică a spus aşa de frumos, păcat că n-am avut inspiraţia să notez cuvânt cu cuvânt… Din clipa aceea, Mimilică a crescut în ochii mei. Mulţumesc Domnului pentru acest dar.

Ehehei! Iată ce înseamnă să-ţi faci veacul printre profesori şi intelectuali!!!

Mulţumesc, Mimilică dragă! Mulţumesc!

 

Câteva mărturii despre Nichita Stănescu:

„ – Să revenim la Bucureşti şi la Grigore Vieru. Atunci, acolo l-aţi cunoscut pe legendarul poet Nichita Stănescu?

– L-am cunoscut atunci, prin 1979, graţie lui Grigore Vieru. Ne-am întâlnit de câteva ori pe la atelierele unor pictori şi, fireşte, la restaurant. Îmi părea straniu omul acesta Nichita Stănescu, poate pentru că eu nu agreez oamenii care s-au împrietenit cu păhărelul… Stănescu m-a impresionat doar atunci când a început să recite din poeziile lui. Te cucerea imediat, uitai de fizicul lui mai puţin graţios şi de stropii care-i săreau uneori din gură. Era, într-adevăr, o legendă. El vorbea în versuri, scăpa nişte vorbe, nişte metafore strălucite, alţii, la asemenea întâlniri, se străduie să ţină discursuri ca să impresioneze, Stănescu nu avea aşa ceva, el se comporta foarte lejer, ca într-o familie. Graţie lui Vieru, l-am cunoscut şi pe poetul Marin Sorescu, care era un om foarte talentat şi curajos.

– Cum vi s-a părut poezia lui Nichita Stănescu la prima audiţie?

– Era altă poezie decât citisem sau auzisem până atunci. Dacă la Vieru poezia curgea lin, era melodioasă, era colorată nu ştiu cum, la Stănescu, poezia era cu ghimpi, cu schije fierbinţi de obuze. Eu îmi dădeam seama de măreţia acestei poezii, de suflul nou pe care îl aduce Stănescu în literatura română, dar nu eram obişnuit cu un asemenea gen de versuri, nu percepeam încă această poezie. Eram un tradiţionalist, un admirator al clasicilor, al lui Eminescu în mod special. Cred că aşa am şi rămas…

– Cum arăta omul Nichita Stănescu?

– Era destul de durduliu, voluminos, dezordonat, generos, zâmbitor, impulsiv, spectaculos. Într-un cuvânt, era mult… Iată că am început şi eu să vorbesc în metafore…!”

(Mărturii picante ale renumitului compozitor Eugen Doga, care l-a cunoscut pe Nichita Stănescu la Bucureşti, în 1979, când, împreună cu Grigore Vieru şi Ion Popescu-Gopo, lucrau la îndrăgitul film pentru copii Maria, Mirabela, co-producţie româno-sovietică, lansată în 1981. Fragmentul face parte dintr-un amplu dialog realizat, în 2006-2007, de scriitoarea Luminiţa Dumbrăveanu pentru cartea-document „Eugen DOGA: Muzica este prima şi ultima mea iubire”, Editura Prut, Chişinău, 2012, pag. 91-92) http://flacaratv.md/eugen-doga-despre-nichita-stanescu-cum-si-unde-s-au-cunoscut-marturii.html, accesat în 11 decembrie 2017

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, povestiţi-mi cum aţi ajuns acasă la Nichita Stănescu.

Florin Iaru: În primăvara anului 1977, noi, cei care aveam 23 sau 24 de ani, de la Facultatea de Filologie, Istoria Artei şi Filosofie, făcuserăm un cenaclu, viitorul Cenaclu de Luni. În cenaclul ăsta erau doi poeţi mai vârstnici decât noi cu un an sau doi: Călin Vlasie şi Viorel Padina, care îl cunoscuseră pe Nichita Stănescu. În clipa în care am aflat lucrul ăsta, am căzut pe spate. Ne-au zis: „O să vă ducem la Nichita“ şi, într-o zi din după-amiaza unei toamne din ’77, ne-au anunţat: „Azi vă primeşte Nichita“. Atunci, ne-am umplut buzunarele cu poezii şi, evident, am luat fiecare câte o sticlă de votcă, pentru că asta era regula: ca să intri în casa lui Nichita trebuia să ai la tine o sticlă de votcă. Pe vremea aia costa 25 de lei şi era votcă sovietică: Moskovskaya şi Stolichnaya. Casa lui era în Piaţa Amzei, într-o  curte interioară, iar el locuia la etajul patru, în două camere: un soi de sufragerie şi încă o cămăruţă, unde, de regulă, dormea. Îmi aduc aminte că avea un mobilier bonanza, adică un soi de bibliotecă de bucătărie, o masă rotundă şi trei sau patru scaune, dintre care unul cu un picior mai scurt. Şi acolo stăteau toţi.

Cine?

În primul rând, secretara lui, Loreta, dar şi Tomozei, şi Dan Laurenţiu. Uşa era deschisă, dar uneori Nichita se mai plictisea, voia să se odihnească şi le spunea celorlalţi invitaţi, care erau mai tineri sau mai timizi: „Închideţi uşa. Când sună cineva, vă uitaţi, mă anunţaţi cine este şi vă spun eu dacă scoateţi o vorbă sau nu“. În general erau primiţi cei care erau recomandaţi, iar din „vechea gardă“, cei care nu se certaseră încă cu Nichita. Dintre prietenii lui, cel mai dedicat era Gheorghe Tomozei, dar, uneori, Nichita se plictisea şi de el şi spunea: „Nu-i deschideţi lui Tomozei“. Când am fost prima dată, Vlasie şi Padina erau deja de-ai casei. Au vorbit de una-alta şi i-am ascultat o oră sau două. Nichita era genial! La un moment dat, Vlasie zice către Nichita: „Bătrâne, au venit puştanii ăştia. Nu vrei să-i asculţi şi tu?“. „Nu“, zice Nichita, şi ne mai lasă să fierbem două ore. Îi citim ceva, dar nu spune nici da, nici nu. Am ajuns la el şi a doua oară şi, încetul cu încetul, ne-am împrietenit. După aceea, au venit şi Nino Stratan, Mariana Marin, Magda Cârneci – foarte mulţi din generaţia noastră. Nichita avea o dărnicie pe care acum o înţeleg, deşi atunci nu o înţelegeam foarte tare. El nu spunea nimănui că nu-i place ce scrie, în timp ce noi făceam ierarhii: ăla e bun, ăla nu e bun.    „Era numai cu Dora şi era deprimat“ Şi aţi dus-o şi pe Dora la poet. În iarna lui 1977, eu şi Traian T. Coşovei mergeam în Pitar Moş să jucăm badminton, că acolo era o sală cu plasă. Aşa am întâlnit două fete: Tudoriţa şi Felicia, adică Dora şi Felix, care ne-au bătut la badminton de ne-au ascultat cu urechile. Pe urmă, am aflat că erau campioane. După ce ne-am împrietenit, le-am dus la Nichita. Am ajuns, fetele au stat cuminţi şi, mai târziu, când am zis: „Hai să mergem că s-a făcut seară“, Nichita a spus: „Dora rămâne aici“. Dar m-am întors după ea, iar Nichita a fost extrem de gelos pe mine şi m-a ţinut în gelozia asta din ’78 până prin 1983, în primăvară. Nu voia să mă vadă, deşi eu nu avusesem nimic cu Dora, pentru că eram îndrăgostit de altă fată. În ’83, în mai, auzind că Nichita şi-a rupt piciorul, m-am dus cu Doru Mareş la el, pe la 22.00. Ţâr la uşă. Fâş, fâş, fâş în spatele uşii. „Ia să vedem, deschide?“ Deschide. Era numai cu Dora şi era deprimat. Am stat pe balcon până la 23.30 şi am vorbit despre moarte –  lipsea spectacolul pe care îl făcea de regulă în faţa publicului. Nu-l mai văzusem aşa.

Despre ce discutaţi, de obicei?

Despre poezie, metaforă, cer, despre copacul Gică din faţa balconului lui. Eu n-am fost acolo, dar pot să spun că este o istorie apocrifă: cum stătea sprijinit de calorifer, Nichita a zis: „Ce mi-aş dori să aud o melodie“, iar legenda spune că a început să cânte caloriferul. Noi am interpretat aşa: Băieţii de la ascultare i-au dat o melodie lui Nichita. A fost tot timpul ascultat pentru că la el se strângea multă lume. „Cu cât bea, cu atât era mai strălucitor“

A avut curaj să vorbească de rău regimul comunist?

Niciodată. De altfel, am fost supăraţi pe el în ’81, când i-a dat un interviu Sânzianei Pop la Televiziunea Română şi a zis aşa: „Poetul să meargă în fabrică să vadă cum sar scânteile din strungă“. Şi s-au dus prietenii la el şi i-au amintit că n-a fost în viaţa lui într-o fabrică. „Da, bătrâne, dar dacă asta mi-au cerut să spun, asta am spus“. Îi era frică de oficialităţi. Dar nu şi-a turnat colegii şi n-a scris delaţiuni.

Ştiaţi că era bolnav?

Toţi ştiam că ficatul lui era în piuneze. Ţin minte că, la începutul toamnei lui ’83, era multă lume la el şi, spre deosebire de dăţile obişnuite, nu mai stătea în sufragerie, ci în camera mică, cu încă doi sau trei poeţi. Iar Dora era cu nişte oaspeţi. Nichita mi-a zis: „Adu-mi nişte votcă“. Dora îi pusese interdicţie. I-am spus: „Nichita, mi-e imposibil, n-am cum să-ţi aduc“. „Te duci la Salonul spaniol şi îi spui barmanului să-mi pună nişte votcă în Pepsi. După aceea, să pună capacul la loc.“ I-am adus. Indiferent că-i dădeam, că nu-i dădeam, ar fi găsit o soluţie, pentru că depindea de asta.

Povestea Agopian (n.r. Ştefan), care l-a cunoscut mai bine şi mai demult, că dimineaţa, când mergea la mare să-şi refacă ficatul şi spiritul, Nichita avea nevoie de alcool. Până atunci era morocănos, dar imediat cum turna un pahar, se liniştea. Mulţi dintre cei care devin alcoolici devin răi sau îşi pierd minţile, dar el cu cât bea, cu atât era mai strălucitor. Era şi un soi de conspiraţie a scriitorilor în jurul lui Nichita: „Cine bea mai mult decât Nichita şi cine e şi mai spiritual decât Nichita bând?“.    A reuşit careva? Nu, era foarte greu.

Spuneaţi că Dora încerca să-l ferească de alcool. Cum se descurca?

În general, într-un cuplu e o chestiune de putere: cel celebru îl domină şi îl conduce pe celălalt. Dora era o fată ascultătoare. Sigur că a încercat din răsputeri să-l ferească, dar presiunea lui era atât de mare, încât ea s-a adaptat şi a devenit boemă odată cu el. De exemplu, în casa lui exista un singur costum pe care îl purtase o singură dată. El spărgea toţi banii pe care îi câştiga şi cumpăra mai mult pentru alţii. Poate şi pentru că avea o existenţă asigurată din tirajul cărţilor şi din salariul de la „România literară“.

Dependenţa de alcool a venit în urma unor dezamăgiri?

Nu. Trebuie să-ţi imaginezi (că atunci era, n.n) o lume în care nu se ieşea cum ieşim noi acum şi nici nu aveai ce să vezi la televizor. Lucrurile se terminau repede. (Băutul lui Nichita Stănescu şi al poeţilor, n.n.) Era o întrecere: un fel de a scurta viaţa şi a mări strălucirea într-o lume lipsită de strălucire, închisă. Nu pot să spun că astăzi artiştii nu mai beau, dar nu au timp numai pentru asta. Foarte puţini beau la rupere.

Nu v-am întrebat când l-aţi citit întâia oară pe Nichita.

La 19 ani, la sfârşitul liceului. În anii 1969 şi 1970, Nichita era în culmea gloriei. Când am dat de el, am dat de partea cea mai grea: cele „11 elegii“, din care n-am înţeles nimic, dar această lipsă de înţelegere îi creştea cumva aura. Găseam în fiecare frază înţelesuri la care probabil nici el nu se gândise. În facultate era, într-un fel sau altul, obiect de cult – în timp ce Adrian Păunescu era rău privit, Nichita era un soi de mic bastion al credinţei în literatură şi în valoare.

(Interviu Florin Iaru, scriitor: „A fost tot timpul ascultat, pentru că la el se strângea multă lume“, http://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-nichita-stanescu-prietenul-tuturor-putini-l-au-cunoscut-adevarat-1_5997c50b5ab6550cb820ac27/index.html, accesat în 11 decembrie 2017)

„O tempora, o mores! Ce timpuri, Doamne, ce pasiuni, ce gusturi literare mai erau pe atunci!… Cel mai curios e că amalgame de opere, autori, curente, respectiv, gusturi – de felul celor prezentate, extrem de sumar, mai sus – convieţuiau în bună pace. Cine citea cu regularitate Săptămâna lui Eugen Barbu nu era suspectat a fi incapabil să disece şi eseurile din Secolul 20; cine se topea de dragul lui Love Story ajungea cu siguranţă să prindă şi mesajul magico-realist din Toamna Patriarhului; cine adora poezia civică, naţionalistă ori sentimentală a lui Adrian Păunescu nu era catalogat ca un ageamiu printre Ne-Cuvintele lui Nichita Stănescu.

Îndrăznesc să afirm, de fapt, repet, că şi în acele vremuri – mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut –‚ Nichita Stănescu era şi la noi, între Prut şi Nistru, un poet realmente popular, iubit de mulţi, de foarte mulţi… Această axiomă s-a învederat şi atunci cînd a venit poetul la Chişinău, ca participant la „Zilele literaturii sovietice” – erau acele „Zile…”, în fond, un festival internaţional de poezie. Evenimentul adunase poeţi din mai toate republicile sovietice (erau 15 de tot), precum şi din vreo 10 ţări comuniste, „frăţeşti”, aceştia fiind antrenaţi în diferite „activităţi de creaţie”, cum ar fi nişte vizite pe la fabrici sau în colhozuri – pentru a-şi recita versurile în sânul clasei muncitoare, dar şi pentru a gusta bucatele şi vinurile moldoveneşti, cum s-a întâmplat după vizitarea casei-muzeu a fabulistului Alexandru Donici, de lîngă Orhei. Manifestarea de vîrf a constituit-o totuşi, credem, recitalul de poezie, ţinut de scriitorii invitaţi, într-o seară, la Filarmonica din Chişinău. Un regulament ad-hoc prevedea că fiece poet îşi spunea o poezie în limba sa, iar alta era citită în traducere rusă. Nu am nici o îndoială că Nichita Stănescu era în acea seară declamatorul cel mai aşteptat. În sfârşit, a apărut pe scenă şi a început: „Nimic nu este altceva…”.

NIMIC NU ESTE ALTCEVA

Nimic, nu este altceva.

Piatra îmi este verişoară

Rudă de tată îmi este pomul

Râul se trage din ochiul maică-mii

Nimic nu este altceva.

Cel de ieri şi cu cel de mâine

sunt fraţi de timp.

Cel de sus şi cu cel de jos

sunt fraţi de aer,

Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer

e siamez cu mersul norilor pe ape;

starea de tristeţe

e logodnică cu bucuria

iar jalea îmi încoronează

cu o aură de dinţi albi

râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.

Moartea calului

se odihneşte în fundul ochiului meu.

Moartea acestei toamne

se reazemă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă

întocmai cu naşterea.

Nimic nu este altceva.

Ce am simţit înainte de a mă naşte

voi simţi şi după ce nu voi mai fi.

Cum a fost atunci aşa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.

Totul este totul iar eu sunt tu.

Nimic nu este altceva.

Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tineri, aplaudau oameni în vârstă; ţin minte, erau în sală şi unii profesori de ai noştri de la Universitate, unii care nu-şi manifestaseră niciodată, în niciun fel, ataşamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulţi spectatori au perceput, neîndoios, aceste cuvinte ale lui Nichita ca pe un adevăr repetat pentru noi: dacă „nimic nu este altceva…”, nici Basarabia nu poate fi alta decât românească!

Sub imperiul unor emoţii deosebit de tari, am decis atunci, cu o colegă de promoţie, Aurica Sârbu, că trebuie să-l vedem cu orice preţ pe Nichita îndeaproape. În acest scop, am recurs la un „tertip”: i-am solicitat un interviu pentru Literatura şi arta unei poete de la Riga, Daina Avotina [a se citi: avuotinea, cu acccentul pe prima silabă]. Astfel puteam intra cel mai sigur în hotelul „Codru” (proprietate a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti!), unde era cazat şi Nichita Stănescu. Mare i-a fost mirarea poetei letone când ne-a văzut în următoarea zi, în faţa hotelului, cu două buchete de flori. A trebuit să-i spunem adevărul adevărat: lăsăm pretextul, adică interviul, pentru altă ocazie, eventual, pentru când voi veni la Riga, iar acum vrem să-l vedem pe poetul român.

„Cum adică – să-l vedeţi?”, ne-a întrebat nedumerită Daina Avotina. „Pur şi simplu să-l vedem…, să-i dăm aceste flori, să-i spunem că ne este foarte drag, să-i mulţumim pentru poezie…”, i-am răspuns. „E şi la noi în Letonia o fascinaţie a poeziei, o fi existând chiar şi un cult pentru unii scriitori, dar aud prima dată ca cineva să dorească pur şi simplu să vadă un poet”, ne-a mărturisit doamna de la Riga. Poate tocmai de aceea ne-a înlesnit numaidecât trecerea în hotel, la etajul trei (ruseşte!), ne-a condus până la camera în care stătea Nichita Stănescu şi criticul literar Mircea Tomuş, redactorul-şef al revistei Transilvania din Sibiu. Mircea Tomuş ne-a şi deschis, Nichita ni s-a înfăţişat tot atunci, întorcându-se spre noi de la geam. A luat braţul de crizanteme, le-a mângâiat cu un surâs de copil, surâzând a ascultat „declaraţia de dragoste”, pe care am făcut-o, stângace – lui, poeziei sale. Apoi a dus o mână la buzele sale luminate de zâmbet, iar alta a ridicat-o făcând un rotocol spre tavan. Am înţeles ce vrea să ne spună: că aici totul se interceptează şi că ar fi mai bine să nu vorbim prea mult. Am mai stat un minut în tăcere: doi basarabeni şi doi regăţeni, atât de mult uniţi, prin limbă şi simţire, şi atât de mult despărţiţi de vizibile şi invizibile bariere politice.

Atunci, la Chişinău, l-am mai văzut o dată pe Nichita Stănescu – într-o seară, târziu, la Gara Mare, mergea cu trenul la Moscova, ca să asiste la lansarea unui volum de poezie a sa tălmăcită în limba rusă. Îl conducea foarte multă lume, dintre scriitorii pe care îi mai întâlnisem pe străzile capitalei basarabene era Pavel Boţu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi etc. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Leonida Lari – nu ştiu cum s-a întâmplat, am condus-o tocmai eu acasă, locuia la un cămin în cartierul Botanica şi era extrem de răvăşită.

Mulţi dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu povestesc de obicei despre o lumină emanată de chipul său. Mie (dar şi colegei mele, cu un ochi la sigur mai ager) mi-a rămas în memorie o sfârşeală de pe faţa poetului. Poate şi pentru că atunci când l-am văzut la hotel Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil şi de singurătate, posibil în compania fumului de ţigară şi a aburilor de vin moldovenesc. Şi doar mai erau încă şapte ani până la 13 decembrie 1983. (Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu, http://flacaratv.md/marturii-pretioase-personalitati-pe-care-le-a-cunoscut-vlad-pohila-poetul-nichita-stanescu.html,accesat în 11 decembrie 2017

 

Azi dimineaţă,

m

am rezonat cu cele spuse în:

A treia elegie

de Nichita Stănescu

  1. Contemplare

Dacă te trezeşti,

iată până unde se poate ajunge:

 

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.

Iată până unde poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

 

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastru călătoreşte.

 

Iată pînă unde poate ajunge

albastrul treaz:

 

Deodată devine gol pe dinlăuntru

ca o arteră fără sânge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd.

 

  1. Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

 

Camera se varsă prin ferestre

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.

 

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,

mi se petrece-n iris.

 

Mă amestec cu obiectele până la sânge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe

spre o altă orânduire.

 

O, scurtă tristeţe, rămâne

de jur-împrejur o sferă de vid.

Stau în centrul ei şi unul câte unul

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.

 

III. Contemplare

Deodată aerul urlă…

Îşi scutură păsările în spinarea mea

şi ele mi se înfing în umeri, în şiră,

ocupă totul şi nu mai au unde sta.

În spinarea păsărilor mari

se-nfing celelalte.

Frânghii zbătătoare le târăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborât peste pietre fluorescente,

mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-ngheţată, neînnegrită.

Fluviul de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuţite

barbarii, migrând mereu spre ţinuturi

nordice şi nelocuite.

 

  1. Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt

şi-ar curge pe fluviu

tot misterul lui…

 

Dar mai degrabă,

ea, privirea, ne ţine

la un capăt al ei fructificaţi.

 

Suge din noi cât poate,

părând a ne-arăta

îngerii copacilor şi ai

celorlalte privelişti.

 

Copacii ne văd pe noi,

iar nu noi pe ei.

 

Ca şi cum s-ar sparge o frunză

şi-ar curge din ea

o gârlă de ochi verzi.

 

Suntem fructificaţi. Atârnăm

de capătul unei priviri

care ne suge.

 

  1. Contemplare

Se arată fulgerător o lume

mai repede decât chiar timpul literei A.

Eu ştiam atât: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

 

Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.

 

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

 

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

 

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât-că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

 

Gravitaţie a inimii mele,

toate-nţelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gândule.

Tinerilor pe care i-am întâlnit ieri și tuturor tinerilor pe care îi voi mai întâlni pe Cale

Dragii mei dragi tineri,

păstrez și acum vie în inima și în mintea mea chipurile voastre frumoase și minunate.

Concertul simfonic, pe care l-am urmărit aseară împreună la Filarmonică, ne-a unit și ne-a înălțat sufletele într-o negrăită comuniune.

Deși vă vedeam pentru prima dată, mi se părea că vă știu de-o veșnicie…

Cred că vă amintiți că v-am spus dintru început cât de dragi îmi sunteți…

Urmăream concertul și pe furiș vă sorbeam frumusețea care reflecta de pe fețele voastre. Doream să mi-o imprim adânc în suflet, ca să șterg durerea care m-a izbit în față cu câteva ore mai devreme la vederea altor tineri, care s-au purtat atât de necuviincios în parc…

Vă priveam și mulțumeam în taină Domnului pentru darul de a vă întâlni, pentru asigurarea că mai există tineri care iubesc frumosul…

Vă priveam și întorceam filele propriei vieți, revăzând chipurile colegelor mele dragi de liceu…, de la școala asemănătoare cu a voastră… O, ce chipuri luminate, vesele, pline de viață și creativitate!!! Ce tablou minunat aveam în față, în acest șir de tineri, ce stau cuminți și ascultă acest superb concert…!!!

Dar ceilalți tineri, sărmanii, care se îngrămădeau și se pupau în parc… O, ce durere!!! Câtă suferință, câtă singurătate intipărită pe acele chipuri buhăite de plăceri prea devreme înfulecate…

Vederea voastră, dragi tineri frumoși de aseară de la concert, mi-a adus o rază de nădejde că tinerețea va rezista, că frumusețea va răzbi…în lumea aceasta care parcă a luat-o razna de tot…

O, Ileana mea, minunată, să continui să scrii poezii. Te voi susține în ruga mea și nădăjduiesc să ne reîntâlnim cât de curând.

O, Alice, să știi că Rafaela va păstra cu grijă brățăruca uitată pe mânuța ei și o să ți-o înapoieze la următoarea întâlnire…

Fiți binecuvântați, dragi tineri frumoși. Domnul și Măicuța Domnului să vă ajute să rezistați pe baricadele frumosului și a luminii, a creativității și prieteniei curate.

Vă îmbrățișez cu drag mult.

Iar pe voi, tineri din parc, care vă manifestați goliciunea dinăuntru și urlați după iubire, vă rog să mă iertați că v-am ocărât și alungat. Acum, plâng și implor mila dumnezeiască, care să vă trezească din această beție a desfrâului, a hăului ce vă atrage și vă momește să vă încătușeze.

Prin vederea acelui grup de tineri de la concert, Domnul mi-a întărit speranța că lumea copilăriei și a tinereții frumoase va supraviețui, că va ține piept tăvălugului întunericului, care vrea să înghită totul în cale.

E speranță, dragi tineri dragi, să trăim frumos în mijlocul acestei lumi desacralizate…numai de veți crede și veți contribui și voi cu partea voastră de lucrare frumoasă.

Fiți binecuvântați!

Cinste mămicilor voastre și tăticilor voștri care v-au născut și v-au iubit și vă iubesc și vă îndrumă cu dragoste!!!

Cinste profesorului care v-a însoțit la concert!