Arhive etichetă: pofte

De unde vin certurile dintre oameni?

Dragilor

Mare binecuvântare avem noi dreptcredincioşii prin slujbele Bisericii. Aci Domnul ne învaţă meşteşugul creşterii şi devenirii noastre şi ne întăreşte sufletele să mergem înainte. Lumea fără Dumnezeu ne întărâtă poftele trupului şi încearcă să ne sustragă atenţia de la lucrarea schimbării minţii, de la pocăinţă (metanoia).

Astăzi la biserică am învăţat câteva lucruri pe care doresc să vi le împărtăşesc.

La Apostol s-a citit din minunata Epistolă a Sfântului Iacov.

Aceast pasaj m-a mişcat mereu prin adevărul celor spuse.

V-aţi întrebat vreodată de unde vin certurile şi răzmeriţele dintre oameni?

Iată cât de limpede ne răspunde Apostolul Iacov la întrebarea din titlu:
1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.
4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
5. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie?
6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.
7. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.
8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. (Capitolul 4)
Iar La Sfânta evanghelie de la marcu 11, 22-26
22. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.
23. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.
24. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.
25. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre.
26. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre.

Mare dar este credinţa. Prin credinţă avem deja cele ce ne dorim, dar cu o singură condiţie:

să iertăm celor care ne-au greşit sau ne-au supărat.

Asta vrea să zică şi apostolul prin cuvintele cerem rău şi de aceea nu primim. Adică mergem la biseică, ne rugăm, aprindem lumânări, dar în inima noastră e neiertare şi ranchiună, invidie şi pizmă şi de aceea nu primim cele ce cerem.

Doamne ajută-ne să luăm aminte la toate acestea!

O zi binecuvântată cu alegeri bune!

LUPTA CU POFTELE ŞI NEBUNIA PÂNTECELUI

Dragii mei

am ajuns şi eu să mă conving că a mânca sănătos nu-i o treabă chiar aşa uşoară. Ba din contra, uneori pare de-a dreptul imposibil. Am trăit asta de multe ori. Acum, cu cât doresc să mănânc sănătos şi liniştit, cu atât tot iadul de pofte îmi năvălesc în mine. Şi, ba îmi aduce aminte de un gust, de o imagine, ba nu mă mai pot opri şi îndes hulpav muşcătură după muşcătură.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când e vorba de mâncare, am ceva probleme, pe care nu le-am prea băgat în seamă, dar acum făcând ceva curăţenie, am început să le zăresc şi „să dau după ele cu aghiazmă”, dar nici pomeneală să se ducă, ba din contră şi mai aprige se fac. Şi au atâtea capete şi forme …!

Gata! Am declarat război! Dar am căzut înfrântă… Mă declar cu totul neputincioasă şi toată nădejdea mea e la Doamne. Dar asta nu-i totul, mai am şi eu niţică treabă, căci nu mi se vâră încă pe gât carnea idolească, ca mucenicilor, ci eu cu mânuţele mele îndes în neştire „tot ce prind”.

Aşa că azi deschid un topic nou:

Lupta cu poftele
în care o să vă împărtăşesc alternativele „mai sănătoase” pe care eu le opun poftelor gâtlejului meu.

Mănânc şi plâng, mănânc!

Dragii mei
În seara asta, recitind poezia lui Labiş, Moartea căprioarei, m-au trecut fiori de înţelesuri noi.

Ce geniu a avut acest poet! Cum a reuşit să concentreze atâtea înţelesuri tainice!

Iar eu mă zbat între lumină şi umbre!

Deliciile înfulecate de sărbători abia acum îşi arată colţii şi mai vor a. Pofte vechi s-au trezit iar eu mănânc şi plâng, mănânc!

Va las să descoperiţi singuri tainele pe care eu le-am întrezărit sub cuvinte, dar nu pot acum să vi le scriu.

Poate vă faceţi voi timp să-mi împărtăşiţi trăirile şi gândurile care v-au cuprins în timpul lecturii aceste minunate poezii:

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
(Nicolae Labis – Moartea caprioarei)