Arhive etichetă: pomenirea mortilor

Am pierdut încă un om drag!

Dragii mei dragi,

nu știu voi cum sunteți, dar eu tare mă mai atașez de oameni și mai ales de oamenii care mi-au oferit un ajutor real atunci când am avut nevoie. Așa s-a întâmplat cu o doamnă doctor.

Pe doamna doctor despre care ste vorba aici am cunoscut-o în urmă cu peste zece ani. Am dat de ea într-o noapte când am alergat cu fetița cea mare la urgență. După câteva experiențe mai puțin plăcute cu medici pediatri în disperarea noastră de părinți tineri, iată de data asta am întâlnit un medic altfel. Deși era noapte târzie, doctorița aceasta ne-a vorbit atât de cordial, ne-a lămurit și ne-a dat alternative; ne-a ajutat să ne ridicăm deasupra fricilor și ne-a salvat copilul de șirul de antibiotice lunare….

Anii au trecut. Puiul nostru a crescut, au venit încă alți doi pui. În toți acești ani, am tot vorbit la telefon cuaceastă doamnă doctor. Îmi plăcea s-o sun de ziua onomastică a fetiței dumneaei. Anul trecut, am sunat din nou, dar n-a răspuns nimeni… M-am tot gândit la ea… Mi-era dragă doctorița aceasta, cum rar mi se întâmplă să-mi fie dragă vreo doctoriță!

În seara aceasta, mă aflam la Spitalul de copii cu mijlocia mea, cu Pantelimona, ca să primească ajutor pentru a-și ține spatele drept și doctorul s-a mirat de numele ei și a spus: ”Pantelimona?! Ce nume rar!…”.  În acel moment, așa dintr-o dată, mi-am adus aminte de mirarea doamnei doctor, despre care am povestit mai sus, când a văzut fișa Pantelimonei imediat după ce am născut-o. Ea mi-a spus atunci: ”Vai, ce nume i-ai pus!”. Desigur, i-am spus povestea numelui, cum Sfântul Pantelimon ne-a salvat prunca și că eu am încredințat-o lui s-o păzească toată viața. I-am povestit acelui doctor, fără să-mi dau seama de ce fac asta, faza cu mirarea doamnei doctor… Atunci, doctorul mi-a spus:” Oare știți că a murit? ??? ”.

Am rămas fără grai… Nu știam. Și nici nu credeam că poate fi adevărat. Era tânără, avea în jur de 45 de ani… și era așa plină de viață de fiecare dată când o vedeam. Era imposibil să moară. Îmi aduc aminte de o întâlnire la bazinul de înot când a venit s-o ia pe fiica ei… Deși era ora 19, nu am văzut la ea nicio urmă de oboseală din aia în care respingi discuțiile… O priveam cu cât drag o ajuta pe fiica ei să se îmbrace…, cum se apleca în toată măreția ei și cu toate acele podoabe și în acea ținută elegantă….

Dar acum, Doamne, ea a murit…, a plecat… Nu-mi vine să cred! Refuz să cred asta.

Am ajuns acasă și i-am povestit soțului…., apoi am căutat pe internet despre ea… , să mă conving că e adevărat că a murit. Am găsit-o în lista medicilor de la Spital… și într-o listă de întâlnire cu colegii la 25 de ani de la absolvirea liceului.  Doar atât….. Nicio poză, niciun comunicat de presă, niciun rând despre ea….

Am sunat pe cineva care o cunoștea mai bine și mi-a spus că într-adevăr doamna doctor a murit anul trecut, în toamnă, căci avusese probleme cu ficatul… Așadar, doamna doctor pediatru, doctorița mea de nădejde, nu mai este, n-o s-o mai aud, n-o s-o mai văd, dar o să-i păstrez amintirea și recunoștința!

Această veste m-a provocat la meditație…, la multă meditație…  mai ales că am visat-o aseară și pe mama, care e moartă de 4 ani… și care în vis înviase și mă luase de mână și pluteam…. și pentru prima dată am simțit atât de profund dragostea ei de mamă…. și cum m-a mângâiat pe obraz….

Și mă gândesc acum: Da, oricând pot muri… Dar durerea mea nu e că voi muri, durerea mea e că nici n-am apucat să trăiesc…., să trăiesc cu adevărat din toată inima, fără să mă las dominată de frici și îngrijorări…

O doamna doctor! Ce-i viața asta? După atâta faceri de bine, la atâțea oameni, ce imagine aveți acum? Cine-și mai amintește de dumneavoastră? Familia, da familia! Și restul?

Veșnică să vă fie pomenirea! Dumnezeu să vă ierte!

Mai dragilor, de-o fi să mor așa, pe nepusă masă, să mă pomeniți în rugăciunile voastre, căci dragostea e mai puternică decât frica și deschide cerul.

Pomeniți-o și pe doctorița care mi-a deschis și alte perspective asupra tratării bolilor copiilor…. Mulțumesc

 

Postul ne este de folos

Dragilor

Iată-ne la sfârşitul primei săptămâni din Postul Mare! Astăzi după sfânta liturghie a darurilor înainte sfinţite, pe la ora 17, Părintele nostru ne-a spus bucuros:

„Iată ne-am intrat în ritmul postului! S-a adaptat şi trupul cu un alt program, cu mai puţină mâncare şi, pe cât se poate, cu mai puţine griji pentru trup.

Ce binecuvântare este postul! Cât bine ne face! Postul ne face bine trupului, şi asta e dovedit de către toţi, cât şi sufletului.

Ce bine au rânduit Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre această rânduială de posturi de peste an! Sfinţii Părinţi au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi au stabilit toate foarte bine. Dar mă gândesc cum reuşeşte un trup să funcţioneze când i se dă tot timpul mâncare cu animaliere? Cât de greu îi va fi!”.

Da, da. E minunat că avem o aşa rânduială frumoasă!

Mâine este pomenirea morţilor, e sâmbăta Sf. Teodor, sâmbăta colivelor, şi ne vom strânge iar în jurul Părintelui şi ne vom împărtăşi şi ne vom bucura şi îi vom pomeni pe cei dragi ai noştri plecaţi de la noi.

Mulţumesc Domnului pentru toate!

Anunţ: Ultimul dovleac şi-a dat obştescul sfârşit

Dragii mei

vă anunţ cu durere şi mare părere de rău că ultimul meu dovleac a sfârşit înfulecat.

Săracul meu dovleac!

Înainte de sărbători prietena mea de la ţară mi-a adus 3 dovleci rotofei. Am mâncat cu îndestulare din ei. Am făcut şi cozonaci pentru Crăciun, am copt şi la cuptor. Doamne ce bunătate! Mulţam frumos!

Am gândit ca un dovleac să-l mai păstrez şi să adaug câte o felie la salata de rădăcinoase. Desigur că de Crăciun nu am avut timp de dovleac.

Dar după Crăciun am observat că începe să se strice dovleacul în frigider. Aşa că jumătate l-am tăiat bucăţi mari şi l-am pus la fiert în aburi la foc mic.

Cealaltă jumătate, care era intactă, am înghesuit-o în frigider pe un raft mai jos din frigider. Azi am dat peste el şi deja avea porţiuni afectate. L-am curăţat cu grijă şi l-am pus la fiert cu tot cu coajă şi apoi am savurat o felie mare. Doamne mulţumesc din nou! Ce bun este dovleacul fiert şi copt, dar crud nu e aşa de gustos. Iată am mâncat o felie mare cât puneam de obicei la salata pentru toată familia.

Dumnezeule, ce multă mâncare mâncăm, când ea e preparată la foc! Îmi crapă stomacul şi nu mă mai satur de dovleac! E atât de gustos!
l-am mâncat cu atâta „haznă”, ştiind că a fost cultivat natural într-o zonă atât de curată şi cultivat de oameni atât de cumsecade.

Ultimul dovleac din iarna asta? Poate! În piaţă nu prea sunt şanse să mai găsesc. Poate sunt, dar pe gerul ăsta nicio şansă să fie la fel de delicios ca acesta.

Aşa că am mai îndesat puţin, dar n-a mai intrat…Oricum a avut cine să-l termine, că şi ciripelele cele mici ale mele se dau în vânt după dovleac. În schim ciripica cea mare nu vrea să audă. Ea e emancipată: ”Lasa-mă mami cu dovleacul tău, că doar nu-s porc să mănânc dovleac!” I-am arătat îngăduinţă de data asta. E singura mâncare pe care n-o mănâncă, în rest nu face nazuri la salatele de crudităţi. O dacă ar şti de câte ori am fraierit-o adăugând pe şustache dovleac în cerealele fierte de dimineaţă sau în mâncarea de fasole verde. Dar nu a fost problemă. Dar dovleac aşa „gol” copt sau fiert nu mâncă nici s-o sau să-l ungi cu miere.

Ei, asta e! Mie îmi place dovleacul şi gata! Aş mânca în toate zilele tot dovleac dulce copt. Dar s-a gătat. Ăsta e ulttimul, aşa că „mânânc şi plâng, mănânc!”. Plâng de mulţumire, dar şi că se gată şi mai plâng şi de durerea îmbuibării, dar mănânc. Şi oricum, este o biruinţă că am mâncat dovleac până să-mi pocnească burta, decât platoul acela de prăjituri la care salivam….

Să-mi fie de bine şi „veşnica” lui (a dovleacului) pomenire!

Colivă din grâu integral fiartă în 15 minute

Salutare, dragilor!

Pentru că mâine se împlinesc doi ani de când mama mea a plecat la Doamne, am decis să fac colivă.

A fost un timp în care fierbeam des colivă din arpacaş, dar după ce am descoperit cât de valoros nutritiv este bobul întreg de grâu, m-am străduit să-l prepar şi să-l consumăm cât mai des.

Dacă aţi urmărit postările mai vechi, aţi văzut şirul poveştii, cum am încolţit grâu, cum m-am chinuit să-l bat într-o piuă improvizată, cum l-am dat prin maşina de tocat carne, dar nu ieşea nicidecum exact ca coliva obişnuită, adică să se desfacă bine bobul.

Astăzi, mulţumesc Domnului că m-a ajutat să fac colivă din grâu integral la fel ca cea din arpacaş!

Cum am făcut?

Simplu:

Dimineaţă am spălat bine grâul şi l-am pus într-o sită pe un grătar în curte. Până spre seară, s-a uscat bine şi apoi, l-am pus în moara de cereale

Picture1

şi am fixat-o pe poziţia foarte grunjos, mai în spate de unde se termină semnul de maxim grunjos şi am zdrobit grâul.

Apoi, l-am cernut de puţina făină ce s-a făcut şi a rămas doar spărtura de grâu, bobul zdrobit în bucăţi.

Între timp, am pus să se încălzească apa în ceaun. Când s-a încălzit bine apa, am pus grâul şi l-am amestecat cu apa fierbinte. Am amestecat mereu, căci pe măsură ce fierbea, se îngroşa. Am pregătit pe aragaz şi apă caldă de rezervă, în caz că mai am nevoie şi am mai adăugat puţină. Apa e nevoie să fie de două-trei ori mai multă decât grâul.

L-am lăsat să fiarbă la foc potrivit cam 15 minute, dar am tot amestecat în el. Între timp, am pregătit pasta de curmale pe care am pus-o în grâul aproape fiert.

Am stins focul după 20 de minute de fiert şi am adăugat un pic de esenţe (că de, aşa pare mai îmbietoare, dar de pe partea mea, nu-s prea de acord, căci nu am esenţă de rom şi lămâie naturală). Şi apoi, am pus capacul şi l-am lăsat la umflat bine acolo în ceaun mai bine de o oră.

Când am deschis capacul şi am gustat, se desfăcuse bine bobul şi mireasma m-a cucerit. Dar am pus prea multe curmale, căci era prea dulce.

Apoi, am râşnit vreo 3 mâini de nuci, le-am adăugat peste grâul fiert şi le-am amestecat bine cu mâna. Dar mi s-a părut că ar mai trebui nuci, dar nu mai aveam în casă şi astfel, am râşnit vreo 3 mâini de seminţe de floarea soarelui, le-am adăugat în colivă şi am amestecat bine. A căpătat un gust de floarea soarelui.

Mi-e îmi place, dar ştiu eu cum o vor primi tantile de la biserică?

De dulce, e dulce, chiar prea dulce, dar are curmale şi seminţe de floarea soarelui, gusturi cu care oamenii nu-s obişnuiţi.

Mă gândesc să o pun pe o tavă şi să iau farfuriuţe şi linguriţe de unică folosinţă şi să le invit să servească, să guste dacă le place şi dacă le place, le voi pune în pahare de unică folosinţă. Hm, cam năstruşnic gând!

E o problemă cu pomenile, căci părintele le sfinţeşte şi e păcat să le arunci, dar nici dacă nu-ţi plac, nu le poţi mânca.

Am să mă mai gândesc…

O soluţie ar fi să fac o tăviţă pentru pomenire şi sfinţire pe care s-o iau înapoi acasă şi s-o mâncăm noi. Şi să pregătesc doar câteva pahare pe care să le dau la doamnele care se hrănesc la fel ca noi şi apreciază calitatea nutritivă…

Ei, e complicat să te armonizezi cu semenii! Dar nu mai pot să gătesc ca mai demult.

Mă tot gândeam azi: Doamne, ce uşor e să te duci la alimentară să cumperi o pâine şi colaci, un suc şi prăjituri şi să le oferi oamenilor. Cu câtă bucurie le primesc, dar colacii mei negrişori din făină integrală

IMG_20170113_194509

şi colivuţa mea maronie cu curmale,

IMG_20170113_213945

IMG_20170113_214038

cui îi va plăcea?

Reţeta de colivă:

Ingredientele pe care le-am folosit:
Grâu integral spart – în jur de 1 kg jumătate
Apă – în jur de 3 litri
Curmale – 1kg
Esenţă de rom şi de lămâie

Pasta de curmale
Am încălzit o cană bună de apă şi am pus-o peste curmale şi apoi le-am zdrobit cu mâna până s-a făcut ca un magiun, ca o pastă. Ca să fie mai fină, am luat mixerul vertical şi am mixat-o puţin.

PS: pomeniţi-o şi pe mama mea, Maria, mâine!
Vă mulţumesc!

Coliva şi pomenirea morţilor de Rusalii

Bună ziua dragii mei

Pentru că duminica aceasta este o aşa mare sărbătoare (Rusaliile), Biserica nu vrea să lipsească de bucurie pe niciun fiu al ei şi astfel ne cheamă pe toţi, vii şi morţi, cu mic cu mare, la acest mare praznic. Şi praznicul ţine trei zile: o zi este înainte prăznuire, o zi prăznuirea şi a treia zi este după prăznuire.

Astfel, mâine, sâmbătă, 7. 06. 2014 este pomenirea de obşte a celor adormiţi. Această pomenire este forte importantă şi nu se admit scuze de neparticipare.

Ne-am obişnuit să nu mergem cu mâna goală la aceste pomeniri ale morţilor, ci să aducem cu noi câte ceva de mâncare sau de băut. Desigur, nu ca să le dăm morţilor, pentru că ei nu mai mănâncă, ci le dăm viilor, care, bucurându-se de daruri, se roagă pentru sufletele pe care le pomenim.

Multe gospodine se întrec în daruri, care mai de care mai sofisticat gătite şi mai dulci, aşa din prea multa lor dragoste pentru cei plecaţi. E de înţeles! Ş-apoi, nici pentru cei care primesc nu sunt de lepădat, se  mai îndulcesc şi ei puţin!

Dar mai demult la pomenirea morţilor se aducea colivă, colaci, vin şi fructe. Se mai aduce şi astăzi, însă mai rar. La mare trecere, acum, sunt prăjiturile. Ele plac tuturor. [Ş-apoi dacă dai de pomană, barem să dai ceva bun], gândesc gospodinele.

Desigur, lucrurile nu sunt întocmai aşa, dar nu schimb eu acum tradiţiile.

Important este să ne ducem la slujbă, cu prescură şi cu pomelnic. Am vorbit despre aceasta mai pe larg în cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos. Aici, vom vorbi despre colivă.

Ce este coliva?
Coliva este grâu fiert cu diferite condimente.

IMG_20170113_213945

Istoria colivei este destul de veche, din primele secole creştine.

În vieţile sfinţilor, se găseşte o istorisire interesantă despre colivă. Această povestire se citeşte în fiecare an în prima sâmbătă din Postul Mare, când se face pomenirea minunii Sfântulului Toader cu colivele.

Se povesteşte că într-o zi păgânii dintr-un oraş au stropit cărnurile din piaţă cu sângele jertfelor idoleşti pentru a spurca pe creştini. Atunci Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Teodor să se arate episcopului acelei regiuni şi să-i spună să anunţe pe creştini nu care cumva să cumpere în ziua aceea carne sau alte alimente din piaţă pentru că sunt spurcate. Îngrijorat, episcopul întreabă cu ce se vor hrăni oamenii în ziua aceea, iar ingerul îi spune că se vor hrăni cu colivă, adică cu grâu fiert.

Aşadar episcopul le-a spus creştinilor să nu cumpere nimic din piaţă în ziua aceea, ci să facă colivă, adică să fiarbă grâu şi să mănânce. Nu ne precizează istorioara dacă creştinii au adăugat la grâul fiert miere sau sare, sau nuci măcinate, aşa cum se obişnuieşte astăzi, dar se precizează că ei au mâncat grâu fiert în ziua aceea şi aşa au dejucat planul diavolesc.

Nu ştim exact de când a început creştinii să aducă colivă la pomenirea morţilor, bănuiesc că tot de atunci din primele secole.

Există şi o simbolistică a colivei. Ea simbolizează trupul mortului, căci grâul este materia principală cu care se hrăneşte trupul omenesc, din grâu se face în mod obişnuit pâine. Bobiţele de grâu adunate în colivă simbolizează şi mulţimea sufletelor credincioşilor adormiţi.

Grâul este un aliment complex foarte hrănitor. E păcat că astăzi nu se mai consumă grâu integral cât ar trebui. Pentru prepararea colivei acum se foloseşte foarte mult arpacaşul, care este mult mai sărac în nutrienţi decât grâul integral.

Mai demult gospodinele preparau coliva din grâu integral. În satul în care m-am născut, nu se săvţrşea parastas fără colivă. Ea era foarte importantă.

Pregătirea colivei era un ritual respectat cu stricteţe. Îmi amintesc cum pregătea mama grâul pentru colivă, cum îl pisa în piuă, îl spăla în 9 ape (interesant acest număr!) şi-l fierbea la foc mic! Nu aveam voie să gustăm din ea decât numai după ce o sfinţea preotul.

Acum, este arpacaşul gata pregătit pentru fiert! Am observat că în oraşul unde locuiesc acum nu se face întotdeauna colivă la parastas!

De obicei, se dau de pomană colaci făcuţi la fabrica de pâine. Unii colaci sunt de-a dreptul elastici.

Ce departe sunt aceşti colaci, frumoşi la arătare, dar goi de conţinut, de colăceii pe care îi primeam la pomenirile morţilor la care am participat în copilărie! Mama mea cocea colăcei în casă în cuptor ars cu lemne. Am vie în memorie scena aceea în care am învăţat să împletesc colaci.

Astfel, la pomenirea morţilor, am ales să coc şi eu colăcei în casă şi să prepar colivă.

CUM PREPAR COLIVA?

Grâul este un aliment complex. El conţine proteine, amidon şi puţine grăsimi. Mai bine de jumătate din conţinutul grâului integral este amidon şi de aceea combinând grâul cu miere sau zahăr se îngreuiază digestia lui şi se ţine pe loc zahărul care, în mod natural, trebuie să treacă repede prin stomac.

Noi ne-am obişnuit să consumăm grâul fiert ca pe o mâncare. „Îl condimentez“ cu puţin mărar sau pătrunjel şi puţină sare şi este o mâncare foarte hrănitoare. Dar pentru că tradiţionala colivă este dulce, fac „un pogorământ“ şi adaug sirop făcut din curmale zdrobite şi praf de roşcove.

Coliva se prepară foarte repede: un kilogram de grâu sau de arpacaş îl punem la înmuiat în apă călduţă cel puţin o jumătate de oră, sau mai bine de seara până dimineaţa.

Apoi, cu un piston îl zdrobesc şi îl pun în apa fierbinte din ceaun la fiert la foc mic. Dacă este muiat bine şi zdrobit în piuă sau într-un vas mai înalt, grâul fierbe în jur de o jumătate de oră.

Îl las la răcit şi apoi adaug siropul şi puţină vanilie lichidă. Dacă urmează să o împart în biserică la credincioşi, e mai practic s-o pun în pahare de unică folosinţă, pe care le ornez cu nucă de cocos sau praf de roşcove (carob).

Dintr-un kilogram de grâu sau arpacaş ies vreo 25 de pahare.

De cănd am cumpărat moara de cereale, prepararea colivei este şi mai rapidă. Despre asta, am scris în alt articol, care se numeşte cred… Colivă de grâu în 20 deminute…

INVITAŢIE LA BANCHETUL COMUNIUNII CELOR DE AICI CU CEI DE DINCOLO

E vineri şi primesc o invitaţie importantă pentru mâine la un banchet minunat. Accept!

Totul e dar şi abundenţă. Invitaţia este pentru toţi. Nu ţine de nicio vrednicie, dar nici de indiferenţa pregătirii răspunderii nu e vorba.

Vine fiecare cu ce poate, după preferinţe.

Iubitorii de prăjituri vin cu prăjituri, mai ales cu cea care era preferata celui drag plecat dincolo. Unii vin cu colivă, care mai de care mai „înflorată”.

Alţii preferă fructe şi pâine. E mai simplu aşa şi mai sigur că place. E sănătos aşa!

Masa e plină, ba chiar se suplimentează cu încă două.

Unii sunt mai râvnitori şi vin mai devreme, iar alţii încă mai au ceva de aranjat la colivă.

Alţii, însă, gâfâind, ajung înainte de imnul inedit „de la mulţani” în veşnicie cu Hristos Cel înviat.

Începe citirea catalogului. Filel sunt multe. Când îşi aud numele cei apelaţi răspund cu prezent şi feţele li se luminează.

Parcă îi aud zicând: „Suntem cu toţii aici. Vă aşteptam!”.

Vine la rând şi fila cu ai mei. Prezent, prezent, prezeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeent.

Tata mă întreabă:

          – Ce mai face mamă-ta, o mai doare piciorul?”

          – Dar de unde ştii că are probleme cu piciorul?

          – Păi am văzut-o ieri când s-a gândit la mine şi i-a zis lui N să aduci ceva de pomană azi la parastas.

         –  Aha!

          ….. Linişte

         –  Cum eşti tată? Ţi-e bine acolo?

          – Când mă pomeşte părintele mi-e bine. Să vii mai des, să vii tot timpul, la aceste pomeniri, că mare bucurie şi uşurare este pentru noi cei plecaţi de lângă voi aceste pomeniri. Şi când toţi cântă „Hristos a înviat din morţi, niciun mort nu poate fi trist, toţi sunt vii şi în lumină. Cântaţi mai des pentru noi „Hristos a înviat din morţi…”

          – Da! Am înţeles.

          – E minunată întâlnirea aceasta. Pentru un timp suntem cu toţii lalolaltă. Noi privim la voi şi ne bucurăm să vă vedem, iar voi vă rugaţi pentru noi şi ne simţiţi alături. E o mare taină şi o mare mângâiere pentru noi cei plecaţi şi pentru cei care sunt încă pe pământ şi înţeleg şi cred în taina comuniunii viilor cu morţii. Dar numai în Biserică, numai în Hristos. Şi din gustarea celor pe care le puneţi pe masă şi bucuria dăruirii, ne „hrănim” şi noi.

          – Da, aşa este, tata! Azi am simţit prezenţa celor pomeniţi de părintele pe pomelnic. Erau toţi prezenţi.

          – Acum plec.

          – Pe sâmbăta viitoare!