Arhive etichetă: poveste

La doctor(i)

Salutare, dragilor!

Nu știu cum se făcu, cum se drese, dar de o bucată de vreme, mi s-a cam acrit de preocupările de arta culinară și dădui în altă plăcere, plăcerea de literatură, un deliciu mai vechi de-al meu…, știți, cui pe cui se scoate, bulimie vindecată sau înlocuită cu o altă bulimie, ceva mai spiritualizată, dar tot bulimie se cheamă…

Și dă-i și luptă, halind foaie după foaie, mai am un pic și termin Jurnalul 1 a lui Catrinel.  Și tot cetind, mă entuziasmez, mi se clarifică că eu nu-s făcută pentru bucătar…, caci ”eu îs pro…fesor, domne…!”. Așa că, de data asta, am să vă încânt cu o delicioasă povestire în ramă…, nu e vorba de margarina aia re-numită, nici de rama de portret, ci de tehnica aia literară, aia de povestire în povestire…

Dar ce mai tura-vura. Hai să ascultăm povestea. E cam încurcată povestea asta în poveste… E special pentru cei care au urechi să vadă și ochi să înțeleagă sau viceversa… Și acum să vezi câți au urechile și ochii funcționali!

”Ei, maică…, începu femeia să povestească, fusei și I.O tânără…, zglobie, ușurică.., dar veniră anii ăștia peste mine și mă luară prin surprindere… Nici măcar patruzeci de ani nu sunt și ei au și început să facă o gălăgie, o hărmălaie cu strigături din alea ce nu le-ai văzut la televizor… ”Au, mă dor jenunchii, au mă dor ovarele, au mă dor ochii, au, au mă doare-n spate…, în cot mă doare, peste tot mă doare…!”.

Crezui că, de, cu vârsta, încep a te durea toate… și mă obișnuii și eu cu durerile, cum s-a obișnuit toată lumea… Ba e chiar fascinant să te tot vaiți de una, de alta, că doar e la modă. Nu auzi tu pe ”toată lumea” văitându-se? Peste tot unde meri (mergi), numa vaiuri auzi… până și la besearică, tot vaiuri auzi…, le tot auzi, ș-apăi ce…, sunt melodioase, fac parte din decor. Durerea e că, atunci când te vaiți de-a binelea, nu te mai ia nimeni în samă, nici dom părintele, nici doctorii…, dar mai ales doctorii…

Să vezi fază. Mai deunăzi, mă întâlnesc cu o prietenă, o bună prietenă, cu care mă văd destul de des, și cu care tot sporovăiesc. Sporovăim de una, de alta și râdem. Râdem mult împreună, facem și noi haz de necaz, de necazul altora, că noi știm cum să ne trăim viața, nu ca ”ăia”. Dar de data asta, prietena mea era gravă.

-Ce ai fată? Ce-i cu tine? Ce ai figura asta de parcă ”ți s-o tras pânza di pi ochi”, cum se spune prin Moldova. E rău, sunt bolnavă, o să dau colțul… Ce colț, nu mai vii cu mine de-a dreptul? Azi, te duci după colț?

-Hai, mă, lasă gluma, chiar e treabă serioasă… Azi, n-am chef de râs… Auzi, să vezi…, nu ți-am spus până acum… Eu sunt bolnavă… Chiar dacă am tot râs cu tine, eu nu mă simțeam bine, mi-era rău mereu…

-Păi de ce nu ”te-ai căutat”? Mi-era frică de doctori, de injecții,

doctori-465x390

de operații, de spitale, de tot…, dar mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Am cerut trimitere și m-am dus…

-Unde?

-La doctori, unde altundeva?

-Păi și cum ai făcut cu cardul, cu cardul de sănătate? Nu ziceai tu că e de la Satana…

-Măi, n-am mai putut, trebuia să fac ceva… M-am dus la un preot mai luminat și l-am întrebat despre card și mi-o explicat cum e cu cardul, că într-adevăr suntem expuși…, dar mi-o spus că expuși am fost și vom fi mereu… și să fac o cruce peste card, că de cruce fuge satana și să merg să mă caut, căci a nu merge la doctori și a te văita într-una că te doare, nu-i mucenicie… Și mă duc. Și-mi trag ăia vreo trei-patru tuburi de sânge, mă mai duc și eu cu două bidonașe sterilizate din producție proprie, una lichidă și una solidă, îmi bagă și-un băț în gât de să-mi scoată prunele din fundul gâtului, ba mă inspectează și pe la dumneaei, ba mă sucește și mă învârte pe toate coastele și după ceva așteptări, îmi spune că toate-s bune, doar o ușoară îndoitură la gheb, pe care oricum o știam și eu, în rest ”totul e o.k.!” Aaa, zice, un pic de regim că nu strică ca să mai dau jos din acumulări…. și asta a fost tot! Și acum mor de necaz. Îți sacrifici o săptămână întreagă să mergi la ușa lor să aștepți, să te ploconești, să rogi și să zâmbești frumos și ei să te trimită tot de unde-ai plecat, să te trimită tot unde știai și tu să meri (mergi), să te trimită la regim, la mâncat… sănătos!

-Păi, vezi, măi fată? Și dacă nu ți-aș fi zis și I.O!? Lasă-mă, nu vreau să mai aud nimic… Ori eu îs proastă, ori doctorii ăștia au orbit…! Eu văd brânza cu ochii liberi și ei nici la microscop n-au văzut-o…

-Nu, n-au văzut-o mă, ca să ai și tu încredințare că nu la doctori e rezolvarea. Tu singură simți unde e baiu… Baiu e la zahar, la pită albă, la grăsimi încinse, la nemișcatul piciorușelor… Dar, de…, la zahar nu poți renunța, mai ales la cel alb…. Și acum, n-ai decât să-ți admiri opera de artă… Eu una, mă tot minunez. Toată lumea îi înnebunită să-și facă controale… Vin bieții oameni din provincie în Capitală, în ex Capitala culturală europeană, să se caute, vin la Multisanu.., că au auzit ei că acolo se descoperă adevărul despre dureri… și ăia sunt specialiști la dat vești despre dureri, la pus diagnostice și la scos crescături, mai ales la casăpit… Un-doi te rezolvă. Achiți 500 de lei și hematomu-i în coșulețul infirmierei… Ești ca nou… Te internezi o zi-două, plătești vreo câteva sute de lei și ai foaia cu toată lista ta de dureri…. Și după aia..? Vezi tu ce faci după aia! Eu una te întreb cu ce te ajută că știi că ai una și alta…?

-Cum fată, cu ce te ajută?, se zburlește o rudă de-a mea cu care vorbeam zilele astea la tilifon…, îți vezi de sănătate…

Păi dacă ți-ai vedea de sănătate, îndrăznesc să pliscui și I.O, n-ai mai mânca un tort întreg de una singură sau cinci ouă odată… Și încep și-i explic cum e cu refacerea sănătății, că de, eu am cetit multe… dar ea, rubedenia asta a mea din Moldova, o ținea una și bună…, că trebe să se caute… și eu, ca să-mi salvez urechea de la radiațiile telefonului, închei împăciuitoare: Bine, faci cum crezi, eu una nu mă mai caut…, m-am căutat destul….

M-am convins că ”peștele de la cap se-mpute” și mai adaug, și de la inimă, mai ales de la inimă…, mai cu seamă atunci când tremură de invidie și de ciudă… Sau, și mai fain, cum spunea una din înțeleptele mele odrasle: ”toate bolile de la emoții provin și apoi, se somatizează…” Auzi? ”Se somatizează”! No, că zămislii și filosofi!”, încheie prietena asta a mea.

În nădejdea că ați prins firul, vă salut!

Clubul femeilor care se bucura de viaţă în ciuda rănilor primite se lărgeşte

Dragilor

Ieri am aflat încă o poveste minunată a unei femei uimitoare: divorţată cu doi copii…
În timp ce ascultam povestea aceasta, m-am făcut atât de mică …

Dar am gresit pentru că am scăpat nişte resturi din obiceiul de a judeca….atunci când mi-a spus să nu cumva să mă mai plâng că-mi este greu,,,,,,, mie care am soţior…

„Da. Aşa este, dar tu ţi l-ai ales pe cel pe care l-ai lăsat…!!!”

Uf, Uf….că repede mai scap porumbelul!!!

Ideea e că de cele mai multe ori ne trăim rezultatele alegerilor conştiente sau inconştiente, dar tot alegeri se chiamă cumva…

Acum, când am început şi eu să fiu mai atentă la ce fac şi gândesc, văd cum mi le fac toate cu mâna mea….

Văd cum aleg să-mi fac un car de nervi intrând în jocul copiilor sau reacţionând la un ton mai răguşit de-al soţului…, văd cum îmi stric ziua acceptând un gând rău sau de nemulţumire, văd cum îmi ratez odihna bună de noapte mâncând seara târziu sau „belindu-mi” ochii la calculator să nu cumva să pierd ideile geniale….

Şi apoi pufăi că ce greu îmi e….

Prima zi fără pretenţii

Dragilor

vă spuneam ieri că mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, să exersez săptămâna aceasta să mă lepăd de pretenţii. Uşor de zis, dar dificil de realizat. Obiceiurile mai puţin favorabile par că se înscriu în celulele mele mult mai repede decât cele benefice!

Ieri, am pregătit toate, ca să fac chifle din făină integrală. Le-am pregătit pe rând. Intenţionam să o rog pe mijlocia să-mi aleagă grâul pentru făină, dar mi-am amintit că ultima dată m-am umplut de un car de nervi, deoarece n-a avut chef şi mi-a şi împrăştiat numai grâu pe jos. Aşa că am renunţat. Da, dar mi-am zis: „Dacă n-o pun acum să lucreze, cum va învăţa s-o facă pe viitor?”. „Şi asta e drept, dar acum are şi ea o zi liberă şi şi-a manifestat dorinţa de a-şi face temele de vacanţă şi atunci consider că e mai benefic să-i respect alegerile, şcoala fiind meseria ei principală”.

Bun! Am ales eu repede grâul. Între timp am făcut făina de secară, având secara aleasă de ultima dată când am ales cu fetele. Am pregătit făinurile pentru chifle, făina de secară, de grâu şi puţină de porumb. Apoi am făcut plămada din puţină drojdie proaspătă, 3 curmale zdrobite într-o cănă cu apă călduţă şi făină cât să fac un aluăţel molcuţ. Am lăsat plămada la dospit vreo 3-4 ore. După ce am adus-o pe mezinuca de la grădiniţă, am frământat. Apoi mi-am văzut de alte treburi.

Se făcu deja ora 16 şi trebuia să fugim la sfânta liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, dar mijlocia îmi spune: „Mami, dar cu aluatul ce faci, că s-a umplut ligheanul?”.

Ups!, uitasem de aluat. Măi, ce să fac? Primul impuls a fost să fac repede chiflele şi să i le duc mamei soacre să le coacă, mama stând cu noi pe curte, dar mi-am adus aminte că mi-a sugerat de câteva ori că treaba asta o prea solicită, ea fiind în cărucior. Dar cu toate acestea, m-am revoltat: că ce i-o fi greu să scoată o tavă din cuptor şi să pună alta? Am căutat totuşi s-o înţeleg, dar nu puteam. Mă gândeam că sunt zile în care face tot felul de chestii la cuptor. De pildă, sâmbătă a copt plăcintă cu mere, sau alte chestii. Dar le face când are ea dispoziţie şi le face cum vrea ea, din făină albă şi din zahăr şi din alte ingrediente plăcute, nu cum fac eu.

Îmi era parcă ciudă, dar m-am gândit: „Oare nu fac şi eu la fel? De ce să pretind să-mi facă ce vreau, doar aşa ca să mă ajute pe mine? Dacă ei nu-i place sau îi este greu, şi într-adevăr îi este greu, sărmanei, să se aplece din cărucior, eu trebuie să respect aceasta. Oare nu şi mie îmi place să fac când am chef şi cum vreau? Nici mie nu mi-ar plăcea să-mi dicteze cineva cum şi ce să fac”. Cu gândurile acestea am ieşit din casă, lăsând aluatul încă două ore, până ce mă voi întoarce de la biserică, renunţând la utrenie şi stând numai la sfânta liturghie.

Dar când coboram pe scări, m-am uitat să văd dacă mama este în bucătărie, cu gând ca, totuşi, să încerc s-o întreb dacă nu cumva poate să mă ajute, dar văzând-o, am avut aşa o pornire neclară de nuştiu ce exact. De revoltă? De ciudă că nu mă poate ajuta? Nu ştiu exact, dar ştiu că în clipa aceia m-a pornit o durere de frunte care m-a ţinut până ce m-am băgat în pat seara.

Am plecat la biserică dar, desigur, durerea de cap mă sâcâia şi apoi … gândurile la mama mă năcăjeau şi ele aşa de tare … Şi atunci m-am apucat să mă rog pentru mama, să spun „Doamne binecuvinteaz-o pe mama soacră şi o miluieşte! Ajută-mă să accept această situaţie şi să-i fac faţă!”. Am repetat aşa de multe ori. Gândurile s-au dus, dar durerea de cap persista. Dar am încercat să n-o mai bag în seamă şi aşa s-a mai micşorat puţin.

După ce s-a terminat slujba, am venit acasă. Îmi era foame, dar am văzut ligheanul plin cu aluat. M-a apucat aşa o stare, n-aveam chef de el. aşa că am început să mănânc. Capul mă durea în continuare şi-mi venea să mă bag în pat. Mă trezisem pe la ora 2 dimineaţa şi acum parcă nu mai puteam. Dar ce să fac cu aluatul? În fine, am început să fac, aşa în silă, cu sforţare, chiflele şi le-am pus în cuptor. Starea aceea de diconfort mă apăsa şi-mi era tot mai greu. Doream să mă întind pe pat, dar mă gândeam că voi adormi şi chiflele mele vor rămâne făpră supraveghere. M-am gândit cum să mai rezist un pic, cum să mă sustrag din acea apăsare. Mezinuca, simţindu-mă că nu-mi este bine, a venit lângă mine. Atunci am chemat-o şi pe mijlocia şi le-am întrebat dacă nu doresc să le citesc o carte.

Am deschis dulăpiorul cu cărţile lor. Ochii mi s-au fixat pe o carte verzuie pe care mijlocia o primise demult cadou. Venise timpul s-o citim. Era povestea spiriduşului Bach şi a pritenilor săi, ariciul şi bursucii. Fetelor le-a plăcut ideea şi aşa am început să le citesc. La un moment dat firul poveştii a ajuns la capitolul despre gripa nemulţumirii…..Toată suflarea din poiană a fost cuprinsă de această boală: ciocârlia era prea neagră şi nu se mai suporta, Urechilă avea o coadă prea stufoasă…şi tot aşa fiecare îşi vedea tot defectele. Atunci Bach şi prietenii lui s-au gândit să le sară în ajutor acestor fiinţe suferinde de nemulţumire şi au alcătuit o simfonie, simfonia mulţumirii şi au mers în poiană şi au început s-o cânte: „mulţumesc pentru ziua aceasta cu soare, mulţumesc pentru prietenii mei…mulţumescmulţumesc….

Şi, pe nebăgare de seamă, povestea s-a sfârşit, s-a dus şi durerea mea de cap, s-au copt şi chiflele. Apoi copilaşii s-au băgat în pătucuri. Mezinuca a dorit să vin lângă ea şi aşa am adormit mulţumind că a mai trecut o zi, că am mai urcat o treaptă. Nici nu ştiu când m-am „tranferat” în patul meu şi iată-mă acum, pe la ora 4 dimineaţa, povestindu-vă şi domniilor voastre aventura din prima zi fără pretenţii.

Vă doresc o zi senină şi plină de mulţumire şi binecuvântare!