Arhive etichetă: prefacere

Nu sunt eu Proorocul!

Dragilor

Hristos a înviat!

Iată-ne în a treia zi de Paşte!

Zilele acestea ale Învierii, prin marea lor încărcătură de lumină, ne ajută să trăim mai intens bucuria prezenţei lui Dumnezeu întru noi şi între noi!

Ieri Părintele nostru, Părintele Prof. Dr. Vasile Mihoc, ne-a bucurat sufletele prin cuvântul sfinţiei sale, prin care ne-a tâlcuit Sfânta Evanghelie a zilei.

E minunat când eşti atent la ce se petrece în biserică, la ce se citeşte şi se cântă!
Eu sunt uimită când mi se întâmplă să am aşa o trezire…, un clic…, o înţelegere, o descoperire în Biserică. Mi se întâmplă, câteodată, să aud vreo cântare, sau vreun cuvânt şi să spun: „Doamne, dar asta n-am auzit-o niciodată!”, deşi şi anul trecut am fost la slujba aceasta!

Da, da…atenţia asta! Au fost atâţea ani de dormitare în biserică…! Cuvintele treceau pe lângă ureche, le auzeam, intelectual poate le înţelegeam, dar îmi scăpa sensul profund, acea interiorizare. Dar mi se întâmplă, câteodată, să mă zmulg din dormitare şi din gânduri şi atunci înţeleg şi văd altfel… şi mă uimesc de parcă n-am mai fost niciodată acolo.

Aşa mi s-a întâmplat ieri!

Ieri Părintele Mihoc a vorbit atât de minunat şi clar…de parcă niciodată n-a vorbit aşa!

Am dorit să înregistrez cuvântul Părintelui, aşa cum obişnuiesc, cu gând să-l reascult mai târziu. Dar ieri, când să deschid reportofonul, am constatat că nu mai are baterie. Aşa că, am scos repede caietul, pe care-l am tot timpul în geantă şi pe care-mi notez „preţioasele” idei care-mi mai trec prin cap, şi m-am apucat să iau câteva notiţe din cuvântul de învăţătură al Părintelui.

E interesat procesul! Dorind să notez, atenţia era încordată la maxim…şi m-am uimit de înţelegerea primită. Atunci am constatat cât de neatentă am putut fi adesea în Biserică…! E acel pericol al rutinii…! Adesea mi s-a întâmplat să nu reţin ce apostol s-a citit sau ce Evanghelie… Pur şi simplu, sunt atentă atunci când se citeşte, dar dacă mă întrebai după slujbă ce pericopă s-au citit, … Ioc…! Nu mai ştiam…!

Dar metoda cu notatul, cu scrisul, este extraordinară…! Nu degeaba au spus latinii: „Verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne – aşa cred că se traduce…;după câtă latină am învăţat eu….!).

Ieri fiind atentă, am avut o înţeleger mult mai profundă..

Şi se mai întâmplă un fenomen interesant: dacă ascultătorul sau ascultătorii sunt atenţi, Duhul Sfânt dă har celui ce vorbeşte şi îl luminează ce şi cum să vorbească şi atunci ai impresia că special pentru tine vorbeşte…, pentru că îţi răspunde la interes…. Pe când, dacă nu eşti atent, ţi se pare că Părintele nu mai termină…..şi te ia cu somn…

Ei, dar să revin la cuvântul Părintelui meu!

Ieri am înţeles ce mare dar avem noi în Biserică, ce bogăţie…şi ce indiferentă sau nepăsătoare sau ce delăsare am avut de a o folosi, de a o „mânca” pur şi simplu…

Dragilor,

Ieri am înţeles că, prin înviere, noi trăim realitatea cerească. Că Împărăţia cerurilor este aici şi acum (tot vorba latinului: nun et hunc!).

În biserică, în această realitate uimitoare în care umanul se întâlneşte cu divinul, lumea aceasta veche, muritoare este împreună cu cerul… Şi cât de jenant este să te vezi ce josnic eşti atunci când te surprinzi că în timpul slujbelor acestora minunate te gândeşti la te miri ce lucruri pământeşti…!

Mi se întâmplă să aud un cuvânt în Biserică şi să-l înţeleg, să fac legături cu alte înţelesuri …şi vreau să le spun şi altora, dar nu-mi găsesc cuvintele…
Înţelegerea mă copleşeşte, dar nu sunt în stare să transpun în cuvinte…

A spune în cuvinte ceea ce simţi şi ce înţelegi este un mare dar, pe care eu îl foarte apreciez…. şi, slavă Domnului, că mai este dat unora din vremurile noastre şi din care ne înfruptăm şi noi cei mici!

Da, da…venim la biserică cu lumea veche în noi, cu toate patimile ei…, dar e umitor! O clipă de atenţie şi gata, te rupi, te înalţi…..te transpui într-o altă realitate, intri în Împărăţie…, care este de fapt în noi, dar, dureros, noi nu suntem cel mai adesea în noi…, ci colindăm pe dealuri…

Dacă vrei să fii atent, la început e un efort care deranjează, dar dacă exersezi şi chemi şi ajutorul, îl chemi pe Duhul Sfânt, care este mereu pregătit să vină întru noi, lucrurile se schimbă…

Şi constat, cu stupoare, că anul trecut cred că n-am auzit acest cuvânt:

Evanghelia după Ioan I, 18:

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

Hristos este Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Până la venirea Domnului pe pământ au fost o suită de revelaţii, dar când a venit Hristos Domnul pe pământ, ne-a făcut cunoscută definitiv întrega Revelaţie. După Hristos nu mai este o altă descoperire despre Dumnezeu.

Hristos este Revelaţia supremă. În El locuieşte trupeşte toată dumnezeirea. Prin Hristos noi putem să-L „pipăim” pe Dumnezeu.

Prin Hristos a venit Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate care se află întru noi, şi, cum spunea Părintele „e spaţiul nostru..”.

După ce a venit Hristos a început să se „deruleze” o suită de mărturii despre Hristos. Şi primul care mărturiseşte despre Hristos este Ioan Botezătorul… Apoi îl vom vedea pe Arhidiaconul Ştefan… şi apoi pe martiri şi apoi pe noi. Da, da, pe noi..! Suntem chemaţi, fiecare în parte, să fim mărturisitori, martori ai Învierii, ai bucuriei Învierii.
Ştiţi care a fost primul cuvânt al Domnului după Înviere? El a fost către femeile mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” Şi apoi a fost trimiterea: „Mergeţi de spuneţi…apostolilor că am înviat … vestiţi tuturor Învierea…. Da, da, ce mare taină! Nu le-a spus prima dată Apostolilor, ci nouă femeilor… Apostolii s-au temut şi s-au ascuns…dar femeia, care a văzut de atâtea ori „moartea cu ochii” la fiecare naştere… a fiecărui copil … nu se mai teme de nimic…

„Femeie de ce plângi? Vom auzi…Au luat pe domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Dar uite-mă-s sunt aici..şi voi fi mereu cu tine…nu mai plţnge…gata cu plânsul acesta disperat…moartea a fost biruită…Eu sunt Învierea şi viaţa…Nu te teme…!”. Uimitor! Nu-i aşa, draga mea prietenă?

E nevoie să ne încurajăm unii pe alţii!

Acesta este rostul nostru (chemarea noastră): să vestim tutror bucuria adusă de Domnul prin Crucea şi Învierea Sa. Şi eu am îndrăznit, deşi îmi ştiu neputinţele…eu am nevoie de încurajare…, chiar şi de entuziasm, dar nu le am tot timpul în jur…dar le doresc şi, vorba lui Steinhardt, „dând altora ceea ce tu nu ai, ceea ce ai vrea să ai”, atunci primesc.

Nu sunt eu Proorocul! A spus Ioan. Eu sunt doar vestitorul Lui. Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor Lui.

Aşa cred şi eu şi spun tuturor: „Eu nu mântuiesc pe nimeni, nu schimb pe nimeni! Eu dau doar mărturie că Biserica este vie, că lucrarea ei este adevărată şi într-adevăr Domnul este împreună lucrător cu noi! Numai să ne îndurăm să intrăm în bucuria Lui, în Biserica Lui, unde, aşa cum minunat spunea Părintele Mihoc, se întâlnesc cele două lumi: lumea mea veche cu lumea nouă adusă de Hristos.

Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul… punctul în care se sfârşeşte lumea veche a păcatului şi începe lumea nouă a harului. Aceasta este o realitate care se înţelege prin trăire… Biserica şi Hristos nu sunt aşa nişte poveşti ale unora, ci ele sunt o realitate, dar pe care o simţim doar dacă intrăm în ele cu deschidere şi cu atenţie şi cu dorinţa de înnoire.

Biserica, spunea Părintele, este o realitate a întâlnirii lumii noastre (vechi..cu toate ale noastre păcate şi slăbiciuni) cu lumea nouă. Sau cum spunea maica Siluana. Venim la Biserică, aducând prescura noastră, viaţa noastră cu tot ce este ea: cu grijile ei, cu fricile ei, şi o punând-o la picioarele Domnului, El o tranformă. El ne face făpturi noi.

Biserica, creaţia nouă, este o prezenţă permanentă – Domnul a spus: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor…!”. Numai în Biserică se petrece prefacerea noastră din creaţie veche în creaţie nouă. Stând în comuniune cu Hristos cel înviat, are loc prefacerea noastră din slavă în slavă, în slava lui Hristos cel înviat.
Şi prefacerea aceasta, spunea odată maica Siluana, chiar are loc, chiar dacă noi nu o conştientizăm pe deplin…, că nu degeaba spune Părintele când ne cheamă la Sfânta Împărtăşanie „Sfintele sfinţilor”.

Domnul ne transformă, ne curăţă în Biserică. Dacă noi participăm conştient la slujbele Bisericii, când ieşim după slujbă suntem alţii faţă de cei care am intrat. Durerea este că nu avem exerciţiu să ţinem mult această prefacere, nu ştim şi nu putem încă să trăim în mijlocul lumii acesteia ca în Împărăţie…

Primim harul să „ieşim cu pace”, dar adesea, îl pierdem pe drumul spre casă… din nebăgare de seamă. Un gând de judecată şi gata..un cuvânt răstit şi gata…

Da, da… încă nu suntem obişnuiţi să lucrăm cu Harul. Dar e nădejde…! Şi venim iar la Biserică, şi iar luăm har şi iar ne străduim să lucrăm cu El şi puternic este Domnul să ne ajute şi pe noi să creştem… din slavă în slavă!

Hristos cu adevărat a înviat şi este cu noi!

Îndrăzniţi!