Arhive etichetă: pretentii

A cincea zi fără pretenţii

Bună dimineaţa dragilor!

astăzi este sâmbătă, Sâmbăta cea Mare! Ceasul arată ora 5.30. E linişte. Puiuţii şi soţiorul dorm încă. Am urcat la mansardă în biroul meu şi am deschis geamul, ca să aud păsărelele. Parcă le şi văd pe femeile mironosiţe mergând spre mormântul Domnului şi întrebându-se” „ Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”. Dar ajungând acolo, la mormânt, au constatat că piatra era deja răsturnată….

Da, da….! Ne facem tot felul de griji, ne întrebăm cum o să trecem prin provocarea care ne stă înainte…, dar când ne hotărâm să trecem prin ea…., constatăm că „piatra este deja răsturnată”…, că greul e deja ridicat….!

Iată-mă la finalul cursei de exersare a unei vieţi fără pretenţii! Provocarea pe care mi-am impus-o săptămâna aceasta fost umitoare….! Am constat, cu mirare, că toată greutatea s-a aflat la mine, la gândurile mele …, la reacţiile mele. Dar, schimbându-le pe acestea, toate cele din jurul meu s-au schimbat… , greul închipuit de frică, de lene, de comoditate, dispărea din momentul în care mă hotăram să-l înfrunt, să merg către el… Am constatat că, ajungând faţă-n faţă cu el, răul, greul era altfel, mult mai mic…era biruit…de fapt.

Da, Domnul a suferit pentru mine, pentru noi toţi şi a biruit pentru noi. Al meu este doar să intru în biruinţa Lui şi în bucuria Lui.

Ieri am comemorat Sfintele Patimi ale Mântuitorului! A fost o zi provocatoare pentru mine…Tendinţa era să reacţionez după scheme, să am pretenţii la alţii să facă una alta, iar eu să-mi urmez confortul…, comoditatea… Dar, cu ajutorul lui Doamne, am renunţat la pretenţii, am făcut eu ce aşteptam de la alţii, de la cei din jur şi am observat că cei din jur doar au reacţionat…, văzându-mă pe mine făcând cele ce trebuia, au răspuns şi ei la fel, ba au făcut şi mai mult…, pentru că au simţit dăruirea, dragostea…. E uimitor…! Dar aceasta se simte doar acţionând, exersând să trăieşti o viaţă fără pretenţii…

Se poate! Mi-e mi-a arătat Doamne că se poate…dacă ai mare atenţie (mai ales la început) şi ceri ajutor de la El, de la Domnul şi Mântuitorul nostru, Care a luat greul nostru, neputinţele noastre, imperfecţiunile noastre şi le-a pus pe Cruce.
La noapte, când cu toţii vom cânta „Hristos a înviat!”, am certitudinea că vom învia şi noi la o viaţă nouă în Hristos.

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Nu trebuie să mai biruim noi nimic, ci să ne lăsăm cuceriţi de biruinţa Domnului, să ne deschidem biruinţei Lui, să cerem să se reverse peste noi şi să intrăm pur şi simplu în bucuria Lui şi s-o păstrăm şi s-o împărtăşim cu toţi cei din jurul nostru.

Astăzi este o zi specială! Este Sâmbăta cea Mare! La biserică este o slujbă unică. Sfânta liturghie este precedată de vecernia Sfintelor Paşte. E minunat!

Astfel că, imediat ce închid calculatorul (e deja ora 6!9 frământ de pâinică şi cât va creşte aluatul, fug în piaţă să mai iau câteva verdeţuri şi salate şi apoi intru la bisericuţă, mai ales că bisericuţa este în cartier, la câţiva paşi de noi (fac 10 minute în mersul meu fugărit). Bisericuţa, noastră minunată, frumos împodobită, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne dăruiască Darurile lui Hristos, pentru a fi şi noi ca El, buni şi răbdători cu noi înşine şi cu toţi cei din jur, şi împreună unii cu alţii.

Aşa să ne ajute Domnul!

Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag mult şi dor!

Hristos a înviat!

Paşte binecuvântat!

A treia zi fără pretenţii

Dragilor

e tot mai fascinantă treaba aceasta de a mă observa pe mine!

Ieri a fost linişte până la amiază cât am fost singură fără „ciripelele” (fetiţele) mele.

Ştiţi, atunci când lipsesc factorii declanşatori, mă cred cu aripi, dar în situaţii provocatoare, se arată tot lăuntrul meu, toată nedesăvârşirea mea. Grea este lucrarea aceasta a despătimirii, a lepădării egoului, a maturităţii, a creşterii spirituale şi duhovniceşti!… Sunt atâtea scheme înrădăcinate…!

Ieri am fost cu fetele la urzici şi când ne-am întors, mi-am adus aminte că ele mâncaseră un sandviş cât timp eu am cules urzici şi le-am întrebat dacă au spus mulţumita, adică rugăciunea de mulţumire, şi ele mi-au răspuns că nu. Le-am rugat să o spună atunci. Au spus frumos rugăciunea şi aşa eu am fost liniştită. Dar le-am spus să spună şi Cuvine-se cu adevărat, rugăciunea la Maica Domnului, care se mai obişnuieşte a se rosti după rugăciunea de mulţumire de după masă. Ele au început să o spună şi la un moment dat, observ că mijlocia încurcă cuvintele…

Mi-am dat seama, cu stupoare, că nu ştie s-o rostească…şi am pus-o să o mai spună o dată. Tot la fel, tot nu ştia exact cuvintele, ci le sărea sau adăuga de la altă rugăciune…M-am aprins..şi am început: „Nu pot să accept aşa ceva! Toată ziua mergem la biserică, auzim rugăciunea aceasta şi tu nu o ştii? Nu se poate..! Să repeţi atâtea chestii inutile şi să mă bâzii cu ele la cap, poţi, şi o rugăciune la Maica Domnului să nu o ştii? Asta e sfidare..!”

Dumnezeule, mă apucase aşa o stare şi-mi venea să o ameninţ. Că nu-i mai dau, că n-o mai las să facă, să dreagă…Ce mai, era să înceapă tot scenarul care se întâmpla când eram ofensată…

Însă m-am oprit. Am început să gândesc. Ceea ce i-am cerut eu copilului, ce era?

Era o pretenţie!

Pretindeam ceva ce nu se putea. Copilul ştia rugăciunea doar cântată, nu şi rostită…Apoi acest copil nu era ca primul şi nici ca ultimul, ea era mijlocia, ea avea alt fel de memorare, alt stil. Ea este ea şi eu trebuia s-o accept…aşa cum e şi eu nu puteam…

Nu era nicio tragedie şi Dumnezu n-o trăsnea, dacă nu ştia rugăciunea Cuvine-se.... Prolema era la mine şi eu trebuia s-o rezolv. Dar eu nu am putut atunci..
Dar am decis să opresc avalanşa. Să pun punct discuţiei, atât cu voce tare, cât şi cu gândurile şi să arunc acea situaţie în braţele Domnului.

Am spus repede „Doamne fii binecuvântat în situaţia aceasta!” şi am ieşit din maşină şi am intrat în biserică la ultima sfântă liturghie înainte sfinţită din anul acesta. În biserică m-am rugat pentru mine, pentru vindecarea mea…Desigur că ele nu aveau stare. Am mai ieşit puţin afară să mai dea înconjurul bisericii şi să facă balonaşe cu chestia aia de făcut balonaşe din spumă, ce le-a adusese sora lor cea mare din excursie… Şi privindu-le, am început să pătrund în bucuria lor…

Deşi îmi venea să le tot atrag atenţia că se udă, că bate vântul şi le îngheaţă mâinile, că.., că…, le-am lăsat în bucuria lor…le-am respectat vârsta şi nu le-am mai împovărat cu pretenţiile mele…cu cerinţele mele prea mari… Şi…? Minune! La un moment dat ele singure au venit şi mi-au spus că le-au îngheţat mâinile. Şi am intrat în biserică şi am stat cuminţele şi apoi ne-am împărtăşit. Iar seara, în timp ce alegeam urzicile şi sălăţica de pădure, mijlocia m-a rugat să rostim de mai multe ori rugăciunea Cuvine-se cu adevărat şi după multe repetiţii şi rugăciuni la Maica Domnului.. a reuşit să şi rostească corect rugăciunea Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine Născătoare de Dumnezeu..., nu numai s-o cânte!

Iată cum a lucrat Domnul! Altădată, cu toate agitaţiile mele şi atenţionările mele, nu se întâmpla nimic, nu se transforma nimic… Şi zilele treceau în ciondăneli şi botoşenii de călcare pe orgolii..

Mare eşti, Doamne, şi minunat!

Îţi mulţumesc şi pentru această zi!

A doua zi fără pretenţii

Dragilor

a mai trecut o zi fără pretenţii!
De data aceasta lupta s-a înteţit.

Cum ieri nu prea am avut contact prea mult cu exteriorul, cu ceilalţi, deoarece au fost plecaţi, nu prea am avut ocazia să exersez lipsa de pretenţii faţă de ei şi, ca atare, lupta de a nu mai avea pretenţii, s-a îndreptat către mine.

Îmi doresc să fac foarte mult şi vreau să le fac repede, repede. M-am născut pe fugă şi pe fugă am început să trăiesc. Am deprins de la mama să fac multe, multe lucruri dintr-o dată, să le fac repede, nebăgând de seamă că nu se poate întotdeauna să le fac aşa repede, aşa cum îmi doresc. Să gândesc că eu pot face toate repede, repede dintr-o dată, a fost aşa o pretenţie nesăbuită.
Sunt o fiinţă limitată şi mărginită, asta e realitatea! E nevoie să fac treburile pe rând cu muuuuuuultă răbdare!!!!

Mama făcea mult. Era setată pe mult, dar avea motivele ei.
Dar eu acum sunt nevoită să schimb placa şi să înregistrez una nouă:

Puţin şi bun! Puţin şi bun! Puţin şi bun!

Şi tot repet, până ce-mi intră în cap şi se transpune în fapte.
Puţin şi bun înseamnă pentru mine mâncare făcută din alimente integrale într-un mod cât mai simplu;

Puţin şi bun înseamnă un moment concentrat de linişte şi de rugăciune;
Puţin şi bun înseamnă pentru mine un gând îndemnător la acţiune împărtăşit din inimă şi nu pagini întregi de „literatură”.

Voi repeta astăzi cât mai des şi mă voi concentra să fac „Puţin şi bun!”.

Am băgat de seamă că „mantrele” acestea chiar funcţionează!

Am observat că atunci când vreau să fac ceva din gama obiceiurilor vechi şi nesănătoase, se aude placa nouă. Uitaţi, de pildă, când frica, lenea, confortul mă ispiteşte să dau înapoi sau să mă sustrag de la misiune, de la ce am de făcut, atunci îmi vin în minte cuvintele:

„Toate le pot în Hristos Cel Care mă întăreşte!”. Şi merg mai departe.

Aşadar, astăzi, cu ajutorul lui Doamne, mă străduiesc să petrec fără pretenţii şi-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să fac, sistematic, Puţin şi bun şi să fac asta zilnic!

Să aveţi o zi binecuvântată şi spornică!

Prima zi fără pretenţii

Dragilor

vă spuneam ieri că mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, să exersez săptămâna aceasta să mă lepăd de pretenţii. Uşor de zis, dar dificil de realizat. Obiceiurile mai puţin favorabile par că se înscriu în celulele mele mult mai repede decât cele benefice!

Ieri, am pregătit toate, ca să fac chifle din făină integrală. Le-am pregătit pe rând. Intenţionam să o rog pe mijlocia să-mi aleagă grâul pentru făină, dar mi-am amintit că ultima dată m-am umplut de un car de nervi, deoarece n-a avut chef şi mi-a şi împrăştiat numai grâu pe jos. Aşa că am renunţat. Da, dar mi-am zis: „Dacă n-o pun acum să lucreze, cum va învăţa s-o facă pe viitor?”. „Şi asta e drept, dar acum are şi ea o zi liberă şi şi-a manifestat dorinţa de a-şi face temele de vacanţă şi atunci consider că e mai benefic să-i respect alegerile, şcoala fiind meseria ei principală”.

Bun! Am ales eu repede grâul. Între timp am făcut făina de secară, având secara aleasă de ultima dată când am ales cu fetele. Am pregătit făinurile pentru chifle, făina de secară, de grâu şi puţină de porumb. Apoi am făcut plămada din puţină drojdie proaspătă, 3 curmale zdrobite într-o cănă cu apă călduţă şi făină cât să fac un aluăţel molcuţ. Am lăsat plămada la dospit vreo 3-4 ore. După ce am adus-o pe mezinuca de la grădiniţă, am frământat. Apoi mi-am văzut de alte treburi.

Se făcu deja ora 16 şi trebuia să fugim la sfânta liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, dar mijlocia îmi spune: „Mami, dar cu aluatul ce faci, că s-a umplut ligheanul?”.

Ups!, uitasem de aluat. Măi, ce să fac? Primul impuls a fost să fac repede chiflele şi să i le duc mamei soacre să le coacă, mama stând cu noi pe curte, dar mi-am adus aminte că mi-a sugerat de câteva ori că treaba asta o prea solicită, ea fiind în cărucior. Dar cu toate acestea, m-am revoltat: că ce i-o fi greu să scoată o tavă din cuptor şi să pună alta? Am căutat totuşi s-o înţeleg, dar nu puteam. Mă gândeam că sunt zile în care face tot felul de chestii la cuptor. De pildă, sâmbătă a copt plăcintă cu mere, sau alte chestii. Dar le face când are ea dispoziţie şi le face cum vrea ea, din făină albă şi din zahăr şi din alte ingrediente plăcute, nu cum fac eu.

Îmi era parcă ciudă, dar m-am gândit: „Oare nu fac şi eu la fel? De ce să pretind să-mi facă ce vreau, doar aşa ca să mă ajute pe mine? Dacă ei nu-i place sau îi este greu, şi într-adevăr îi este greu, sărmanei, să se aplece din cărucior, eu trebuie să respect aceasta. Oare nu şi mie îmi place să fac când am chef şi cum vreau? Nici mie nu mi-ar plăcea să-mi dicteze cineva cum şi ce să fac”. Cu gândurile acestea am ieşit din casă, lăsând aluatul încă două ore, până ce mă voi întoarce de la biserică, renunţând la utrenie şi stând numai la sfânta liturghie.

Dar când coboram pe scări, m-am uitat să văd dacă mama este în bucătărie, cu gând ca, totuşi, să încerc s-o întreb dacă nu cumva poate să mă ajute, dar văzând-o, am avut aşa o pornire neclară de nuştiu ce exact. De revoltă? De ciudă că nu mă poate ajuta? Nu ştiu exact, dar ştiu că în clipa aceia m-a pornit o durere de frunte care m-a ţinut până ce m-am băgat în pat seara.

Am plecat la biserică dar, desigur, durerea de cap mă sâcâia şi apoi … gândurile la mama mă năcăjeau şi ele aşa de tare … Şi atunci m-am apucat să mă rog pentru mama, să spun „Doamne binecuvinteaz-o pe mama soacră şi o miluieşte! Ajută-mă să accept această situaţie şi să-i fac faţă!”. Am repetat aşa de multe ori. Gândurile s-au dus, dar durerea de cap persista. Dar am încercat să n-o mai bag în seamă şi aşa s-a mai micşorat puţin.

După ce s-a terminat slujba, am venit acasă. Îmi era foame, dar am văzut ligheanul plin cu aluat. M-a apucat aşa o stare, n-aveam chef de el. aşa că am început să mănânc. Capul mă durea în continuare şi-mi venea să mă bag în pat. Mă trezisem pe la ora 2 dimineaţa şi acum parcă nu mai puteam. Dar ce să fac cu aluatul? În fine, am început să fac, aşa în silă, cu sforţare, chiflele şi le-am pus în cuptor. Starea aceea de diconfort mă apăsa şi-mi era tot mai greu. Doream să mă întind pe pat, dar mă gândeam că voi adormi şi chiflele mele vor rămâne făpră supraveghere. M-am gândit cum să mai rezist un pic, cum să mă sustrag din acea apăsare. Mezinuca, simţindu-mă că nu-mi este bine, a venit lângă mine. Atunci am chemat-o şi pe mijlocia şi le-am întrebat dacă nu doresc să le citesc o carte.

Am deschis dulăpiorul cu cărţile lor. Ochii mi s-au fixat pe o carte verzuie pe care mijlocia o primise demult cadou. Venise timpul s-o citim. Era povestea spiriduşului Bach şi a pritenilor săi, ariciul şi bursucii. Fetelor le-a plăcut ideea şi aşa am început să le citesc. La un moment dat firul poveştii a ajuns la capitolul despre gripa nemulţumirii…..Toată suflarea din poiană a fost cuprinsă de această boală: ciocârlia era prea neagră şi nu se mai suporta, Urechilă avea o coadă prea stufoasă…şi tot aşa fiecare îşi vedea tot defectele. Atunci Bach şi prietenii lui s-au gândit să le sară în ajutor acestor fiinţe suferinde de nemulţumire şi au alcătuit o simfonie, simfonia mulţumirii şi au mers în poiană şi au început s-o cânte: „mulţumesc pentru ziua aceasta cu soare, mulţumesc pentru prietenii mei…mulţumescmulţumesc….

Şi, pe nebăgare de seamă, povestea s-a sfârşit, s-a dus şi durerea mea de cap, s-au copt şi chiflele. Apoi copilaşii s-au băgat în pătucuri. Mezinuca a dorit să vin lângă ea şi aşa am adormit mulţumind că a mai trecut o zi, că am mai urcat o treaptă. Nici nu ştiu când m-am „tranferat” în patul meu şi iată-mă acum, pe la ora 4 dimineaţa, povestindu-vă şi domniilor voastre aventura din prima zi fără pretenţii.

Vă doresc o zi senină şi plină de mulţumire şi binecuvântare!

Cu ajutorul lui Doamne, de astăzi exersez serios să renunţ la pretenţii

Dragilor
astăzi a început săptămâna Sfintelor Patimi, Săptămâna Mare, cum se mai numeşte. Săptămâna aceasta este pentru fiecare creştin o săptămână deosebită. Chiar şi cei care nu prea “le au cu biserica” au aşa un respect faţă de această săptămână. În această săptămână mai toţi oamenii se străduiesc să fie mai buni, mai iertători, mai atenţi unii cu alţii şi, chiar dacă nu au ţinut tot postul, se străduiesc ca măcar această săptămână să postească.

În ultimul timp mă tot gândesc la iertare. La minunatele ei efecte asupra sufletului meu şi a celor din jur. Domnul pe Cruce a spus: “Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Iată răspunsul lui Dumnezeu la neputinţa noastră: iertarea. Dar noi între noi nu ştim, nu putem sau nu vrem să practicăm iertarea. De ce? Pentru că ne simţim nedreptăţiţi. Fac bine şi primesc rău. Cum să iert? Dar Hristos cum a procedat?
Zilele acestea m-am tot gândit de unde ar putea veni suferinţa mea, de unde atâtea neînţelegeri şi certuri între mine şi ceilalţi. Şi aşa am avut o nouă înţelegere. De la pretenţii.

Am pretenţia ca copiii să facă întotdeuna aşa cum le spun eu, am pretenţia ca soţiorul să-mi citească gândurile, am pretenţia ca mama să mă ajute mereu. De ce? Pentru că mi se cade. Eu am făcut aşa, înseamnă că şi celălalt trebuie să facă.

Eu iubesc, fac sacrificii, dar ceilalţi? Ei de ce nu mă iubesc?

De ce? Pentru că nimeni nu răspune la pretenţii, ne spun psihologii.

Toţi avem nevoie de iubire, toţi tânjim după ea, dar puţini ştim ce înseamnă iubirea.
A pretinde iubire este un lucru greşit. Iubirea nu se pretinde, iubirea se dăruieşte.

Ei bine, dăruiesc iubire, dar vreau să şi primesc. Am nevoie să primesc. E un lucru normal asta. Dar eu nu pot forţa pe nimeni să mă iubească. Ceilalţi sunt liberi săfacă ce vor. Nici dumnezeu nu constrânge pe nimeni să-I răspundă la dragoste. Cum îndrăznesc s-o fac eu?

De multe ori am confundat iubirea celuilalt cu pretenţia de a mi se răspunde la dorinţele mele şi am suferit. Consideram legitim dacă iubesc să mi se răspundă la fel. Dar nu se întâmpla asta de fiecare dată şi atunci porneam cu reproşările: “Nu mă iubeşti, nu-ţi pasă de mine!”.

Când am înţeles că iubirea doar se dăruieşte şi nu se pretinde, lucruriles-au schimbat enorm.

Când mi-am lepădat pretenţiile, atunci s-a întâmplat ceva minunat: eu am ieşit din “eu” şi am trăit în altă dimensiune, am trăit în harul lui Dumnezeu. Am văzut lucrarea Lui!

Acum observ că atunci când am pretenţii, toată dorirea mea se îndreaptă spre mine, totul mi se cuvine. Dar când nu mai am pretenţii, tot ce trăiesc şi primesc, devine dar. Totul este dar, nimic nu mi se cuvine. Primesc cu recunoştinţă şi mulţumesc!
Când încetez să mai doresc ca lucrurile să fie aşa, sau altfel, viaţa mea devine altă viaţă, devine viaţă în Hristos. Şi mă minunez!

Deşi am gustat astea, totuşi îmi este greu să fac mereu asta. Şi, de aceea, mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca săptămâna asta să exersez intens lepădarea de pretenţii şi să mă rog pentru cei din jur.

Şi când mă simt îndreptăţită să pretend, îmi propun să mă întreb: cum pot eu, care nu sunt mereu cum ar trebui să fiu, care nu ascult mereu pe Dumnezeu să am pretenţia ca copiii mei să mă asculte sau să stea sau să fie cumva, atâta timp cât eu nu sunt, nu fac?

Îmi propun să mă concentrez pe lucrarea la mine şi să mă rog muuult pentru copilaşi şi soţior. Să-L chem pe Domnul să vină în mine şi să să lucreze în toate ale mele: în dezamăgiri, în furie, în frici, în oboseală, în pofte, în bucurii şi realizări, în toate.
Înainte de a cere ceva cuiva, să vorbesc mai întâi cu Dumnezeu. Spre exemplu dimineaţa când mezinuca mă scoate din răbdări:

“Doamne uite, R se lălăie la masă, îmi vine să strig la ea. Te rog spune-i Tu să stea cuminte şi să mănânce frumos şi să se încadreze în program!” Am observant că asta funcţionează mult mai bine decât să tot repet ca “o moară stricată”: “hai odată, nu te mai lălăi, hai că întârziem!”.

Am observant că rugăciunea şi binecuvântarea în situaţii stresante mă ajută să îmi recapăt pacea. Această pace care se transmite în jur şi mă ajută să le explic copiilor ce au de făcut şi ce se întâmplă dacă nu se conformează programului stabilit de comun acord. Pacea din suflet mă ajută să am încredere în puterea copiilor de înţelegere şi îmi dă puterea să mă abţin să le tot repet instrucţiunile.
Măicuţa mea Siluana spunea odată că voi reuşi să fac asta numai când voi învăţa să respect creaţia lui Dumnezeu, când voi vedea prezenţa Lui în toate şi voi vedea taina lui Dumnezeu în cel din faţa mea.

Eu nu pot schimba pe nimeni.
Ce pot să face eu este să-i înţeleg neputinţa şi să iert. Iert, pentru ca aşa e porunca şi Dumnezeu mă va învăţa să iert, îmi va da putere să iert, numai eu să nu mă mai îndreptăţesc.

Iar cu iubirea? Să-L întreb aşa pe Domnul: Doamne, eu acum de ce pretind să mă iubească? Ce drept am eu asupra lui?

Eu nu am niciun drept să pretend nimic nimănui. Dar m-am obişnuit să tot pretend.
Cum recunoaştem sau cum înţelegem că pretindem?
Specialiştii în comportamnetele umane ne spun că putem cunoaşte asta după reacţia ce o avem când celălalt răspunde la cererile noastre. Să spunem că îi ceri cuiva ceva, spre exemplu eşti la masă şi-ţi este greu (lene) să te ridici şi-i spui cuiva: dă-mi o lingură. Nu ştii atunci dacă-i pretenţie sau cerere, dar vei vedea după reactia pe care o vei avea când celălalt nu-ţi dă ce ai cerut.

Dacă-ţi răspunde: “du-te şi ţi-o ia singură!” şi tu îi răspunzi: “păi da, mă miram eu să-mi dai, că tu nicodată nu faci nimic pentru mine, că eu îţi fac toate şi …”. Dar dacă nu mă supăr şi înţeleg şi mă duc şi-mi iau singură lingura, atunci a fost o cerere.

Aşadar, putem să cerem oricui ce vrem, dar să nu ne superăm dacă suntem refuzaţi. Dacă ne superăm, înseamnă că am pretins.
Te refuză? Spui: am înteles. E atât de simplu! Doare puţin, dar se termină imediat. Fără nervi, fără scandal.

Aşa se ajunge la libertate şi pacea interioară: să am curajul să nu pretind nimic nimănui, căci pretenţiile aduc foarte multă suferinţă.

Doamne ajută-mă să renunţ la pretenţii.

Să ne dăruiască Doamne o săptămână binecuvântată şi să ne ajute să învăţăm iubirea şi iertarea Lui!

Va îmbrăţişez cu drag mult şi dor.