Arhive etichetă: progres

Mulţi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, ci ne facem aşa o părere…. şi alegem să trăim, fie o viaţă de blestem, fie o viaţă de binecuvântare

Dragilor

Domnul mereu îmi vorbeşte şi mă învaţă cum să-mi trăiesc viaţa …
Aseară am ajuns la Sfântul Maslu, la sfârşit de Sfântul Maslu, şi Domnul iar mi-a vorbit prin gura Părintelui meu …şi m-a şi binecuvântat prin aghiasma înviorătoare, tot prin Părintele, care nu s-a zgârcit să mă stropească, ba ne-a şi spus că ar fi bine să facă rost de mătăuze mai mari, aşa cum folosesc unii preoţi din Rusia. (Îi puteţi vedea pe aceşti preoţi în filmuleţele ce sunt postate la finalul articolului).

Dialogul lui Iov cu Dumnezeu
(Iov stă pe gunoi şi „se ceartă cu Dumnezeu”, n.n).

job

Dumnezeu îi dă un răspuns la revolta lui Iov, care nu e păcătoasă în sine, dar e îndrăzneaţă, în ea ne regăsim şi noi uneori. Oameni, care mereu se întreabă de ce Dumnezeu îi pedepseşte, de ce Dumnezeu nu face milă cu ei cum face cu alţii, se simt dezavantajaţi şi ajung la o stare nepotrivită în faţa lui Dumnezeu, o stare de oameni necredincioşi, pentru că ei cred că pricep, când de fapt nu pricep.

Ei, în cartea Iov, găsim această această discuţie dintre Dumnezeu şi Iov care îl arată pe Iov că de fapt nu pricepe cum merg lucrurile.

Şi noi de multe ori nu pricepem, de cele mai multe ori, gândurile lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care are o altă perspectivă decât noi:  „Căile Mele nu sunt căile voastre, spune Dumnezeu, şi gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”.

Aş vrea să citesc acest răspuns a lui Dumnezeu către Iov, de la Cartea Iov cap 38
Şi a început să citească (.. …). Ce minunate cuvinte! Le puteţi găsi în Biblia ortodoxă on line
„… şi apoi Părintele încheie citirea cu cuvintele: „şi atunci eu însumi Te voi preamări pentru toate”… şi a făcut o pauză mai lunguţă, apoi a zis:

E aşa un imn al creaţiei… (am înregistrat de afară şi acum când reascult înregistrarea ca s-o transcriu, se aud păsărelele…Ce minunat! Mai mult rezonez acum cu acel imn …)

Şi Iov a răspuns în cap 39: „Ştiu că poţi să faci orice.. (…) Mă pocăiesc în praf şi cenuşă”.
Vedeţi, continuă Părintele, din cartea Iov, ni se spune că Iov a fost încercat din ispită, din ispita celui rău. Relele lumii pot să vină din păcat, relele noastre pot veni din păcat, dar şi din lucrarea celui rău, pe care însă Dumnezeu o îngăduie, şi dacă El o îngăduie, o îngăduie tot spre mântuirea noastră.

Ce minunat este când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu!

Iov a început să-L cunoască pe Dumnezeu. Până atunci avea impresia că-L cunoaşte, dar L-a cunoscut când s-a întâlnit cu El în suferinţă.

Când îl cunoşti pe Dumnezeu, ştii că toate căile Sale sunt înţelepte, toate lucrările Sale sunt minunate şi atunci descoperi şi în viaţa ta că, ceea ce ţi se părea că este spre pedeapsă, este de fapt calea mântuirii şi viaţa ta devine cu totul altfel. Şi atunci începi să vezi cum lucrează Dumnezeu.

Foarte mulţi oameni au impresia că ştiu ceva (despre Dumnezeu, n.n), dar de fapt nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi nu cunosc modul de a lucra a lui Dumnezeu.

Îşi imaginează un Dumnezeu care nu există. Şi atunci deciziile lor sunt eronate, căile pe care le iau sunt greşite şi vezi cum lucrurile nu merg cum trebuie şi lipseşte cu totul progresul din viaţa lor, viaţa spirituală în special.

Este mare lucru să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, să te încredinţezi că eşti pe mâna Lui. Şi înţelegând că Dumnezeu este în toate lucrurile Sale minunat, vei descoperi că Dumnezeu este minunat şi în viaţa ta, în lucrările care le face în tine şi cu toţi ai tăi, pentru că planurile Sale sunt cu toul minunate şi măreţe”. A încheiat Părintele.

Şi am găsit de cuviinţă să vă împărtăşesc şi vouă acest minunat cuvânt.

Şi pentru că eu am, în special, doi maeştri de la care învăţ zilnic,

Şi ca să se întregească minunat cuvântul Părintelui Vasile Mihoc, mai adaug încă un cuvânt al măicuţii mele Siluana, pe care l-am găsit în timp ce căutam azi dimineaţă ceva pe internet.
E un răspuns la întrebarea:

Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El. De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte? (semnează: o ratată)
Copila mea iubită,

Poate că, din cauza durerii şi a atitudinii pe care o ai faţă de durere, încă nu eşti pregătită să afli răspunsul pe care îl ceri. Poate că întrebi doar pentru a te asigura că poziţia ta e îndreptăţită. Dar dacă doreşti un răspuns, eu Îl rog pe Domnul să mă lumineze ca să ajung la inima ta.
Aşadar:

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea se poate trăi şi altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie așa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţii care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa.

Dacă acum, te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.

Ţi se pare că poruncile Lui sunt nori şi sunt grele.

Ele (poruncile, n.n) sunt pur şi simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăieşti cum ne cere El.

De exemplu: tu nu poţi să nu cârteşti când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu ştii să faci altceva şi nu te-a învăţat nimeni să fii atentă şi la durerea celorlalţi pe care nu o poţi simţi pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputinţă, Domnul îţi dăruiește porunca:

Binecuvintează pe cel ce-ţi face rău. Nu judeca!

Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poţi, vei descoperi că nu mai cârteşti şi că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Aşa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă răneşte, îmi face rău, mă doare!”

Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu ştii de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimţire sau ură, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă… Tu eşti judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi şi pe mine să mă înveţi cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Desigur e doar un exemplu. Poţi găsi alte cuvinte.

Dacă nu ai puterea să rosteşti asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poţi. Ajută-mă!”

Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică şi să-L laşi să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtăşanie, să te înveţe mai multe, cum ştie El.

Şi multe, multe se vor schimba, mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie aşa cum vrem noi.

Alfel, oricât ai urla şi ai bate din picior, nimic nu se schimbă, pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

Cu dragoste şi rugăciune, Maica Siluana (http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1578).

Şi încă un cuvânt al maicii Siluana:

Viaţa ca binecuvântare

„Făcând din sesiunea a şaptea (a Seminarului cu iertarea, n.n) un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe.

Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă!

Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu?

Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS: http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/10/189-viata-ca-binecuvantare-este.html)

Aici puteţi vedea o stropire adevărată cu aghiasmă…


iov1bookjob

Doamne îţi mulţumesc pentru soţiorul meu şi tăticul copilaşilor mei!

Dragele mele prietene şi dragi prieteni

Astăzi am avut o revelaţie a lucrurilor măreţe ascunse în gesturi atât de mici…

Astăzi fetiţa cea mică a venit la mine bucuroasă şi mi-a arătat că a învăţat cu tati să-şi lege şireturile, să facă fundiţa.

Şi privind-o pe micuţa de 5 anişori care mânuia atât de precis şireturile, mi-au dat lacrimile. Eu n-aş fi avut răbdare să o învăţ…. pe toate fetiţele noastre tot el le-a ajutat să înveţe să-şi lege şireturilew. Şi cât de mult face acest lucru! Doamne, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit pe soţiorul meu! Doamne, dacă l-aş fi văzut cu aceeaşi ochi cu care îl văd acum pe soţiorul meu, câtă suferinţă aş fi împiedicat!

Mă tot minunez cum rânduie Dumnezeu să se mai căsătorească oamenii. Cum cei doi se ajută atât de minunat. Ce nu poate unul, poate celălalt. Dacă nu l-aş fi primit pe această comoară de om, nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Îmi aduc aminte de începuturi. De cum soţiorul a făcut prima băică la primul nostru copilaş. Mie îmi era frică să-l spăl…., dar el parcă toată viaţa ar fi lucrat cu copiii. Da acesta este darul lui, darul de a lucra cu copiii. Darurile mele sunt altele, dar este nevoie să lucrez şi eu cu copiii. Dar la mine nu e ceva înnăscut, nu e talent (ca la el), ci e o străduinţă…. .

De când m-am deschis să învăţ de la cei din jur, mă tot minunez de transformarea mea.
Durerea mea e că nu-mi ajunge ziua pentru toate câte vreau să fac. Dar a doua zi o iau de la capăt, programându-mi lucrurile cu speranţa că voi reuşi să fac mai mult şi mai bine. dar nu apuc să fac totul şi atunci orice ajutor este un aşa mare dar!

Mulţumesc soţiorul meu pentru toate câte faci pentru minunata noastră familie!
Domnul să te binecuvinteze şi să te întărească să mergem mai departe….că drumu-i lung!

Te preţuiesc, minunea mea! (şi sunt tare „mândră” că m-ai ales pe mine să-ţi fiu soţie!)

http://audieri.advocacy.ro/node/535/depozitii/545

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!