Arhive etichetă: ratiune

Iar a venit „volbura” pe aici!

Dragilor,

ieri am fost sub valuri… Era și de așteptat. Era a treia zi după o mare bucurie. Așa e schema…, cercul dependenței de nefericire… : Bucurie, apoi suferință. Valuri de furie, de nemulţumire, de nervozitate, de lehamite de toate, de oboseală, multă oboseală la ochi. A venit „volbura” şi mi-a tulburat apele sufletului. M-a apucat aşa, de dimineaţă, cu noaptea-n cap…! ”Noroc” că am băgat de seamă din timp și am început a-i sta împotrivă. ”Şi dăi, şi luptă”: când volbura deasupra, când eu cu capul în valuri…

Ştiţi ce e dureros? Atunci când sunt „învolburată”, copilaşii se tulbură şi ei, sărăcuţii… Îi apucă şi pe ei aşa, o agitaţie de neînţeles, care îmi potenţează şi mai mult starea negativă şi, în loc să mă opresc şi să mă liniştesc, să văd ce mi-a provocat starea aceea „învolburată”, să o rezolv, să mă rog să o ridice Domnul de la mine, să iert, strig la copilaşi: „Potoliţi-vă! Ce aveţi? Linişte!”. Şi ei atunci, măresc ochii la mine şi gândesc: „Cred că mama are o problemă…, săraca!” şi-și văd de treabă mai departe.

Da, da, câtă inteligență au copiii!

De multe ori, noi, mămicile, suntem copleşite de ale noastre, de gânduri, de nevoi, de treburi şi când, peste toate acestea, se mai adaugă şi gălăgia de la 2-3 copii, nu mai facem faţă. Bărbaţii nu pricep asta. Nu pot să priceapă de ce ne purtăm aşa ciudat uneori.

Da, e nevoie să mai fac încă exerciţii de a lucra cu pace şi linişte având copilașii lângă mine o zi întreagă, fără să mă tulbur câtuşi de cât. Am încă timp de exersat. Abia o săptămână de vacanţă s-a scurs….

Mulţumesc Domnului că am posibilitatea să exersez să cresc alături de puiuţii mei îngăduitori. Copilaşii mei au scos din mine tot ce-i mai bun, dar, uneori, îmi tulbură mâlul care încă nu am reuşit să-l curăţ. Doamne, iartă-mă şi ne miluieşte!

Îmi propun ca astăzi, şi timp de o săptămână, să exersez cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu calmă. Rugaţi-vă şi voi pentru noi! Mulţumim.

PS: Şi căutând să pun o imagine la acest articol,

scream_mum-420x0-300x199

am găsit un articol care vine să completeze cele de mai sus:
http://povestidemama.ro/nervi-de-mamica-ce-fac-sa-nu-mai-tip-la-copil/

sau

1389370201579b536d

imagine preluata de aici: http://euforia.tv/relatie/esti-o-mama-nervoasa-cum-gestionezi-acest-lucru-id16238.html

MÂNCAREA DE POST NE REAMINTEŞTE DE NATURALUL TRĂIRII ÎN PARADIS

Dragii mei, vă puteţi oare imagina viaţa primilor oameni în Rai?

După un somn recreativ, mama Eva se trezea dimineaţa şi privea cerul. Era acolo o vară-toamnă caldă tottimpul. O frumuşeţe de nedescris şi ei dormeau sub cerul senin. Dimineaţa soarele îi mângâia faţa omului spunându-i că e timpul să se ridice, să fie vertical. Mama Eva se uita în stânga ei şi-l vedea pe tata Adam. Îl lua de mână şi-i spune Bună dimineaţa. Se priveau un pic şi apoi îşi îndreptau privirile în sus. Domnul le zâmbea. Bună dimineaţa Doamne! Ne-am trezit! Slavă Ţie! Mulţumim că ne-ai învăluit astă noapte cu dragostea Ta şi ne-a fost cald şi bine.

Apoi, ţinându-se de mână pornesc să facă înviorarea de dimineaţă. După o raită prin grădină, clopoţelul stomacului sună şi cere de mâncare. Mama Eva, mai „vigilentă” îi arată un copac încărcat cu cireşe (erau cireşe, erau de toate, oricând, aşa cum încearcă şi acum omul cu disperare să aibă ce-i place tot timpul, roşii în plină iarnă, castraveţi…). întind mâna şi se ospătează. Mai fac o plimbare şi văd spicele de grâu coapte bine la soare. Iau câteva boabe şi le mestecă îndelung. O bucurie năvăleşte în ei şi încep să alegre. Eva face giumbuşlucuri şi se tot ascunde după copaci. Adam după ea. Se obosec însă după atâta zbenguială şi se aşează jos pe iarba moale şi înmiresmată şi se privesc. Eva îi spune lui Adam: în ochii tăi văd marea … văd marea iubire a lui Dumnezeu care ne-a creat. Ce minunat eşti Adame!

Stăteau ore-n şir şi se uitam unul la altul, fără să perceapă timpul, căci trăind împreună cu Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi, se pătrundeau în fiinţă, se cunoşteau, creşteau spiritual. Meditau, contemplând frumuseţea divină arătată în creaţie. Îşi hrăneau mintea, creerul cu gânduri înalte, generatoare de bine: Slavă Ţie, Doamne! Mulţumim, Doamne!

Dar noi, noi ce facem? Cine are timp să mai privească pe celălat, să vadă în ochii lui marea dragoste divină? Eventual e timp pentru scântei şi venin … , scuipăm flăcări de mânie şi ură şi nemulţumire:: iar trebuie să mă duc la „scârbici!”, UFF, iar taxe, iar probleme. Şi uite-aşa zilele ni se scurg. Interesant, zilele noastre se scurg, nu se adaugă, ca la strămoşi, şi la un moment dat ne trezim blocaţi: pâc, maşinăria nu mai funcţioneşte! Şi ne oprim .. şi blestemăm sau zicem Mulţam Doamne că am dat cu capu în stâlp şi m-am oprit înainte să nu cad în hău!

Dar de ce să ajungi aici? Nu e obligatoriu.

Domnul ne spune din timp: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ. (Psalmul 45, 10). El e puternic, atotputernic, de ce să-mi fac griji, de ce să mă zbat ca şi cum aş fi a nimănui şi în bătaia vânturilor şi la „cheremul” şefilor? O las mai moale!

Se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!” şi aşa este. Am testat!

Starea de bine de peste zi am observat că depinde ce gând am dimineaţa, ce gânduri le las să prindă putere în minte.

Dacă mă trezezsc morocănoasă că n-am dormit bine, mă „forţez” un pic să-mi mut gândul şi să-l îndrept la Domnul: „Slavă Ţie Doamne!”, „Mulţam, Doamne!”, „Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotţiitorul…”. „Ce minunat este Doamne că m-am trezit vie! Dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!”

Apoi am băgat de seamă că starea sufletească şi mintală este influenţată şi de ce bag în gură.

Dacă bag lumină. Fructe şi cereale

Sau bag întuneric: cafea…

Îmi recunosc mărginirea, dar mă deschid să primesc:

Primesc cu mare uşurinţa! Sunt deschisă şi dispusă să primesc astăzi bucuria Ta Doamne! Pătrunde-mă cu harul şi cu mila Ta. Pătrunde în tot sistemul meu nervos, în rărunchi şi în inimă…

Mă lepăd de egoism şi aleg să ajut mii şi mii de oameni să cunoască bucuria Ta. Binecuvintează-mă

Am ostenit. Fac o pauză şi-mi fac o salată. Mă ajută şi aparatura. Un tocător de legume e foarte util. Pun în ele 2 mâin de urzici, le toc bine, tai mărunt o ceapă, o pun peste urzici, le frec bine, ca să iasă pişcăceala. Desfac un avocado mai mic şi îl zdrobesc bine, adaug 2-3 căţei de usturoi pisat sau ras prin răzătoarea mică şi-mi prăjesc nişte pâine, dacă-s prea grăbit să-mi fac „un pui de mămăligă”. Şi ofer o masă regească truditului meu trup. Oferindu-i aminoacizi şi minerale din urzici, vitamine din ceapă şi urzici şi amidon din pâine sau mămăligă. Am aşadar o masă completă. Şi după aceea mă umplu de voie bună şi mulţumesc că m-am hrănit.

Şi aşa pot să mai lucru câte ceva şi vine seara. Mulţumesc din nou pentru ziua minunată care s-a adăugat în rucsacul vieţii mele şi mă arunc în pat cu bucuria copilului care se aruncă în braţele Părintelui după o zi de lipsă.

Noapte bună, Noapte bună…..

Bună dimineaţa, bună dimineaţa…

Şi aşa adăugăm zile şi zile, le punem în străiţucă şi când Domnul v-a binevoi o să le răsturnăm în faţa Sa, zicându-I: Iată Doamne cum mi-am înfrumuseţat zilele ce  mi le-ai dăruit! Primeşte-mă să mă odihnesc definitiv întru Tine, să mă saturi, că tot câte o frântură am reuşit să îmbuc pe pământ….

 

DE CE NU PUTEM POSTI?

Cred că nu putem posti cu uşurinţă pentru că ne-am învăţat cu anumite gusturi şi mâncăruri. Apoi că nu ştim prea bine ce înseamnă post şi apoi nu ştim cu ce să înlocuim animalierele. Ei bine ca să facem faţă la aceste”neputinţe” e nevoie să ni le clarificăm.

Nu tot ce numim noi bun, e bun. Nu tot ce-i gustos e bun şi hrănitor

Dumnezeu a creat tot universul şi a pus în el diferite legi. Dacă suntem atenţi observăm că şi în noi există anumite legi. Una dintre legi este instinctul de a mânca, instinctul nutriţional. Această lege a fost pusă în noi cu un anumit scop şi anume acela de a ne hrăni trupul. Instinctul hrănirii observăm că este însoţit de un sentiment plăcut. Această plăcere existentă î acest instinct are rolul ei. Dacă nu ar fi, noi nu am putea să mâncăm. Cred că cunoaştem câte ceva despre ce înseamnă să nu ai poftă de mâncare?

Bun! Dar în naturalul instict plăcut de a ne hrăni, se strecoară ispita care ne provoacă să reţinem şi să accentuăm mult prea mult senzaţia de plăcere în detrimentul şi paguba actului hrănirii în sine. Astfel am ajuns tot mai mulţi să numim mâncare bună doar mâncarea foarte procesată şi gustoasă, şi în special pe cea care conţine animaliere (cât încape de multe animaliere), rămânând astfel pe treapta joasă a plăcerii, nemaiavând grijă şi preocupare să ne ridicăm la o treaptă mai înaltă cum este hrănirea. Astfel plăcutul fiind principala preocupare a majorităţii celor care oferă mâncarea. Este o întreagă industrie care are grijă să ne ofere cât mai mult gust bun!

Pervertirea (alterarea) instinctului nutriţional prin accentuarea plăcerii ce-l însoţeşte duce foarte uşor la cuplite tulburări de alimentaţie cu care fiecare, măcar şi o dată în viaţă, ne-am confruntat.

Cu toţii căutăm să ne simţim bine, să ducem o viaţă cât mai plăcută, căuităm să ne împlinim şi să fim fericiţi. Pentru fiecare dintre noi însă a fi fericit este foarte diferit. Dar există o singură şi autentică fericire pe care o găsim doar la Cel Care ne-a creat. Găsindu-L pe Dumnezeu şi plăcându-ne să vieţuim cu El, toate prind alt contur, alt înţeles. Şi foamea îşi găseşte aici împlinirea!

Dar negăsindu-L, şi nehrănindu-ne cu El, orbecăim pe aiurea şi luăm frânturi de fericire de pe ici şi de pe colo. Şi o frântură de fericire poate fi mâncarea. Chiar şi o prăjiturică – două. Acestea oferă instant un sentiment de plăcere şi de bine. Ce urmează, ce mai contează? Trăieşte clipa! După aceea, fie şi potopul! Măcar să mor sătul. O viaţă avem, nu-i aşa? Cu astfel gânduri ne autosugestionăm şi cădem în plasa poftei, a plăcutului. Şi acum există destui potenţiatori de gust! Dând frâu liber poftei, devenim robi ai ei. Un pic azi, un pic mâine şi observăm că nu ne mai putem lăsa, devenim robi. E greu acest cuvânt!

Ce-i de făcut? Să rupem lanţurile poftei, aşa cum ne sfătuieşte Însuşi Dumnezeu când spune lui Cain în timpul luptei dinante de marele păcat al uciderii de frate: „Păcatul bate la uşă, dar tu biruieşte-l!”. Să luăm din faşă în serios ispita şi cu ajutorul Domnului s-o biruim.

Pentru a rupe lanţurile poftei e nevoie de voinţă. Apoi trebuie să vedem un rost în această luptă, să conştientizăm ce se întâmplă. Ce se întămălă dacă văd o gogoşerie, simt mirosul acela cuplit de imbietor şi cumpăr o gogoaşă şi o mănânc sau mă abţin. Că doar şi gogoşile sunt pentru oameni! Aparent e un lucru infim, dar în profunzime este foarte important. Între a te abţine de la o gogoaşă, fie ea şi de post şi a te mulţumi cu 2 mere, e o mare diferenţă!

E nevoie să conştientizăm că pofta este cea care ne poate distruge, ne macină sufletul şi trupul. Îndată ce conştientizăm că putem cu ajutorul Domnului să fim deasupra poftei, vom începe să urcăm spre înălţime şi Domnul ne va veni în ajutor.

Şi deabia de aici începe postul!

Despre el vom vorbi mâine.