Arhive etichetă: relatia parinte-copil

Învățând iubirea care vindecă

Vino să te îmbrățișez draga mea surioară/dragul meu frățior!

bearhug2-300x224

Iertare că te-am provocat să aștepți atâta timp un semn că încă viez. Da, slavă Domnului, sunt încă în viață și iată azi, Doamne m-a împins să merg să beau și să mănânc Viața și să mă deschid ca să curgă și către tine acest belșug ce stă mereu pregătit să se reverse peste noi toți la cea mai mică deschidere din partea noastră.

Acum când scriu, mă gândesc la voi toți, dragii mei cititori dragi.

Mă gândesc la tine Gina, căreia îți datorez  un meniu de sărbători, la tine Kati că îți datorez un răspuns cu privire la oalele de bucătărie, la tine Adinuța, oare cum te mai descurci cu coptul pâinicii zinice, la tine Cristina cum mai răzbești să faci față la provocarea fiecărei zi, la tine Mary la cum faci față singurătății și neputințelor trupești, care s-au acumulat în atâțea ani ai tăi, la tine Luminița, la tine, și la tine, și la tine, și la tine cel/cea care citești acum și mai ales la tine Alinuța mea scumpă, care în fiecare dimineață, în cele două luni de tăcere din parte-mi, mi-ai deschis blogul, așteptând un cuvânt, dar spre mâhnirea ta, el nu era acolo ca de obicei…

Dar azi, am primit îndemnul să-ți scriu.

În timp ce ascultam Apostolul și Evanghelia zilei…

Apostolul: I Petru IV, 1-11 Capitolul I (…)

  1. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi…
  2. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.

Evanghelia de la Marcu XII, 28-37

  1. Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
  2. Iisus i-a răspuns că întâia este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
  3. Şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă.
  4. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. (…)

Da.da!!!

Să iubești. Asta este tot ceea ce ai de făcut.

Și uneori chiar crezi că iubești, crezi că îți pasă de oameni…, dar te trezești că așa zisa ta iubire rănește, vorba unui omuleț: „Dacă zici că mă iubești, de ce mă faci să plâng mereu?”. De fapt, iubirea ta e o părută iubire, o ceva pe care tu o numești iubire.

Iubirea nu e un concept sau un simțământ. Iubirea este făptuire și mod de viață, pe care e nevoie să-l deprinzi prin exercițiu zilnic susținut.

Te-ai născut din iubirea lui Dumnezeu și din dorul de iubire al părinților tăi și ești avid după iubire. O cauți, o ceri, o revendici… Dar ce ai primit? Frânturi, bucățele din când în când… Tu le-ai luat ca atare și ai crezut că acelea erau iubire și ai început să o dai mai departe, să dai mai departe ceea ce ai primit…: o iubire condiționată și… în valuri…: Acum iubești, acum nu mai iubești… Procedezi precum copiii de la grădiniță și din clasa întâi:

„Dacă nu-mi dai guma, nu mai ești prietena mea…!”

Sau: ”Atâta timp cât ești cuminte, nu mă soliciți, te iubesc, cum oare să nu te iubesc, dar când îmi ceri să-ți fac un serviciu, să mă așez pe locul doi, nu prea îmi convine…

Ș-apoi…, dacă nu-mi zici bravo, cum să te mai suport. Să fii tu mai grozav decât mine? Nu. Asta nu suport…! ”.

Și iată cum se arată adevărata față a lucrurilor…!!!

Spunem că ne iubim copiii. Și îi iubim, nu-i așa? Doar pentru ei muncim din zori și până seara. Lor le-am dat și le dăm ce-i mai bun… și totuși asta nu e destul…, ba chiar nu e nimic. Nu ți s-a întâmplat să auzi un copil zicându-i mamei sau tatălui: „Ce ai făcut pentru mine, ce mi-ai dat?”.  Deși tu i-ai dat atâtea…, dar n-ai apucat să-i dai privirea ta, mângâierea ta și atenția ta atunci când el avea nevoie… și atunci el nu a primit nimic… Ai crezut că o cameră e destul, un calculator sau un telefon e destul, haine și mâncare… Dar nu…, nu e destul…, mai e nevoie de încă un pic, de încă ceva atât de puțin: de o privire în ochi cu dragoste, de o atingere, de câteva momente ca să-ți povestească ceva de la școală sau de la activitățile extra-școlare…, dar tu pici rupt de oboseală… Vorbim mâine…, la anu, după aceea… și te trezești că vrei să privești și nu mai ai pe cine…

Da, sunt lucruri atât de simple, dar atât de greu de făcut. De ce? Pentru că nu fac parte din noi, din bagajul moștenirilor… Lucruri simple dar care TREBUIE să le faci zilnic și de mai multe ori pe zi… Din fericire, nu ne hrănim doar cu alimente, ci și cu priviri, mângâieri îmbrățișări, împărtășirea impresiilor… Și toate acestea sunt de fapt iubire.

Iubirea se învață. Obișnuiesc să le spun omuleților mei zilnic:

„Viața aceasta ne este dată ca să învățăm iubirea. Să învățăm să ne iubim unii pe alții. Să învățăm să relaționăm cu iubire, să învățăm să lucrăm împreună cu iubire, să învățăm să ne jucăm împreună cu iubire, să învățăm să mâncăm împreună cu iubire. De toate astea depind mântuirea noastră”.

Unii învață iubirea mai repede, altora le trebuie un car de ani, iar alții nu mai apucă…

M-am deschis să învăț iubirea, iubirea lucrătoare prin fapte… Doamne mi-a presărat în cale cărți și oameni, oameni și cărți, care mă învață cum să iubesc. Fenomenală este cartea Maica Gavrilia, asceta iubirii. La fel e și cartea Educația prin iubire, precum și cartea Dăruiește iubirea care vindecă.

Zilele acestea, am devorat cartea Creierul și inteligența emoțională, din care am înțeles atâtea lucruri…

Am devorat aceste cărți, le revăd zilnic și puțin câte puțin exersez manifestarea iubirii necondiționate.

Greu mi-a venit să mențin contactul vizual atunci când vorbesc cu cineva. Dar Doamne mi-a dăruit un mare ajutor pe cale. Mezinuca, ori de câte ori voia să-mi vorbească ceva neaparat și important și eu nu puteam să mă opresc din ale mele sau evitam să țintesc ochii undeva ca să nu-i obosesc și mai mult, mi-a luat efectiv capul între mânuțele ei minunate și mi-a spus: „Mami, uită-te la mine!!! Mami, uită-te la mine!!!” și am ales să mă uit. Am făcut efortul să mă uit exact la ea, la ochișorii ei minunați și am descoperit atâtea taine și minunății…și descopăr mereu.

Da, da. Să te uiți în ochii copiilor și ai oamenilor cu care vorbești e foarte important…, dar un autist, unul care e mereu în lumea lui, nu poate face acest lucru și cât de mult pierde…!

Nimic nu poate compesa privirea pe care o caută omuleții tăi de când au deschis ochii pe acest pământ. L-ai privit un pic cât a fost mic și drăgălaș, dar cu timpul, cu înmulțirea boacănelor, năzdrăvăniilor, tu ți-ai retras privirea, nu-l mai poți privi în ochi cu drag. În schimb, adesea, îi oferi priviri usturătoare, căutături fioroase și amenințătoare și otrăvitoare care-l seacă pe dinăuntru.

Prin privire, pătrunzi în sufletul copilului tău și torni ce ai în tine… Da. Nu ai decât oboseală, griji, neîmpliniri, frici… și de aceea eviți să-l privești. Dar este un Izvor nesecat care te așteaptă să bei iubire și să dai iubire, iubire necondiționată…

Cum procedezi?

Ești pe drumul întoarcerii de la lucru. Gândurile te învălmășesc…, dar muți comutatorul spre casă. Acolo unde te așteaptă soția/soțul și copiii. Ridici privirea la cer și spui: „Doamne revarsă peste mine harul Tău, ca să-i îmbrățișez cu drag și dor!

îți amintești că cu o seară înainte soția/soțul ți-a spus un cuvânt și te-a enervat… „Doamne, vino în sufletul meu și ajută-mă să iert și iartă pe soția/soțul meu!”.. intri în casă și deschizi brațele. O îmbrățișez pe soție, care e obosită de plânsetele micuților…. Se miră că ce ți-o fi venit…, copiii sar și ei pe tati… Le zburlești un pic părul, îi mângâi pe fățucă, îi săruți. Îi întrebi cum a decurs ziua lor și…asta-i tot… Dimineață faci la fel. Umpli rezervoarele copiilor cu iubire. Asta e cea dintâi grijă a ta. Zi de zi. E simplu, dar nu ai obiceiul…, dar poți să-l faci.

Bucurie și spor în lucrarea iubirii necondiționate!

Cu darul lui Doamne, vă port în ruga mea și-n dorul meu de Cer.

Lansarea cărților semnate de Doina Blaga în 2016

Dragilor

Vă invit să fiți dimpreună cu mine

Vineri 4.10.2016, ora 13.30 la Biblioteca Astra din Sibiu în cadrul la Târgului de Carte și Revistă Religioasă

La lansarea cărții „De vorbă cu Omuleț

coperta1

Prezintă Părintele Constantin Necula,

iar actrița Raluca Ștefania Răduca va pune în scenă, cu ajutorul păpușilor,

două dintre poveștile din carte.

Vineri 4.10.2016, ora 17.30

Lansarea cărții „Firimituri de Iubire– Teologie și bucătărie pentru omul simplu; din articolele de pe blogul îndrăznescsătrăiescsănătos”

doina-coperta

Prezintă doamna jurnalist Odeta Veștemean

afis-m

Cuprinsul cărții „De vorbă cu Omuleț”

Salutare!

Cu ajutorul lui Doamne, am întocmit primul volum al dialogurilor dintre mami și omuleț.

Această carte se numește „De vorbă cu Omuleț”

coperta1

Iată cuprinsul cărții:

Introducere

Mami, uită-te la mine!

De ce râzi, omuleţule?

Mami, ce înseamnă „fiitoare”?

Mami, ne dai înghețată?

Hai mai, omulețule, să cântăm la Născătoarea!…

Mami, vreau şi eu un creion ca a lui Cornel

Gata, mami, m-am hotărât, nu mai merg la înot!

Mami, vreau să-ţi povestesc un vis!

Pentru frumusețe am răbdat, mami!

Povestea sâmburelui de nucă din căpşorul omuleţului

Lasă-mă, omulețule, am treabă!

Omulețul meu, ești supărat?

Cum ai putut să ne faci una ca asta, omulețule?

Cum împărţim bănuții ca să ne-ajungă?

Mami, de ce să mulţumim pentru pătuţ?

Colăcei pentru parastasul lui buni Maria

Mami, mi-e tare dragă Sfânta Ecaterina!

Mami, uite de ce mă plictisesc eu la Sfânta Liturghie

Mami, mai știi când am fost la…?

Mami, ce-i aia „mâncare necurată”?

Mami, ce frumoasă tânără! Păcat că fuma!

Mami, nu-mi place de oamenii aceia!

Mami, Cornelia mi-a spus că…

Mami, de ce tati nu ne lasă în egăraşi pe stradă?

Mami, mami, uite ce fain sare dirijorul!

Mami, tu îţi mai aminteşti de prima ta zi de şcoală?

Mami, eu n-am ştiut că Sfânta Cruce e armă!

Mami, oare Sfânta Parascheva te-a ajutat la examene?

Buni, ce sunt zdrențele?

Ți-e foame sau ți-e poftă?

Tu alegi, omulețule!

Uite ce vreau să faci, omulețule!

Omuleţ pleacă singur la biserică pentru prima dată

Ei, cum te-ai simţit la cateheză, omulețule?

Mami, eu n-am cu cine să mă joc!

Era vorba doar de cinci minute!

Motorașul de iubire

Omuleț pleacă singr cu autobuzul

Fii atent, măi binecuvântatule!

Părinții ne-au poruncit nouă să nu mâncăm acestea

Uite, mami, cum sar!

Mami, mă mir cum…

Mami, azi la școală, Ionel m-a făcut prost

Haideți să pregătim masa, omuleții mei!

Ce faci aici, măi omulețule, măi!!!

Ei, și cum te-ai simțit azi la școală, omulețule?

Mami, cum e Dumnezeu?

Mami, vreau bicicletă! Vreau bicicletă acuma!

Mami, bănuții din pușculită nu s-au înmulțit!

Dragii mamii omuleți speciali dragi

Bucuria de a fi mămică –scrisoare către mami care așteaptă să nască

Nu-i fă copilului palate

Travaliul naşterii…celei de-a doua

Textul de pe spatele coperții:

„Când mami se gândește la călătoria pe care a avut-o împreună cu omuleții ei până acum, e fericită și mulțumește lui Dumnezeu!

Deschide cartea, pe care a scris-o împreună cu omuleții ei, și revede cum a apărut primul omuleţ special în viaţa ei, cum a simțit primul semnal care i-a confirmat că el aterizase în burtică și cum viața ei s-a schimbat de atunci, cum se tot schimbă mereu…, tot mereu!

Când mami privește fotografiile cu primul ei omuleţ special de când era bebeluş şi pe cele care îl arată cum este acum mare, vede cum a crescut şi creşte sub privirea ei şi cum crește şi ea deodată cu el, tresare şi zice: Doamne, ce taină! Ce minune! Ce dar! Ce cadou (the present)!

Filele se deschid mai departe. Mami revede cum o altă minune, al doilea omuleț special, și-a făcut apariția în viața ei, când ea nici măcar nu mai spera să se întâmple asta vreodată… Când s-a născut acest al doilea omuleț, mami a avut surpriza să constate că acesta era un altcineva, nu era la fel ca primul omuleţ, ci era altfel, că era ca el, era al doilea omuleţ special al ei. Un timp, au chinuit-o comparaţiile, nelăsându-o să-i vadă unicitatea. Dar încet, încet, al doilea omuleţ al ei special, i s-a descoperit în toată frumuseţea și unicitatea lui. Acest omuleț voia cu încăpăţânare să fie el însuși şi era musai ca mami să-l accepte așa cum era el. Şi mami l-a acceptat și l-a iubit la fel de mult ca și pe primul omuleț. El, al doilea omuleț special era al doilea omuleț special, iar primul omuleţ special era primul omuleţ special! Clar!

Când mami nu mai spera, iată-l şi pe-al treilea omuleţ special că vine. Mami era deja foarte bine iniţiată în treburi din astea cu omuleți… Fricile și ”panicile primordiale” se duseră și balanța se echilibră…

Al patrulea omuleţ special? Acesta sparge toate sistemele şi toate tiparele din capul mămicilor de omuleţi. De-abia de aici, de la naşterea celui de-al patrulea omuleţ, începe adevărata carieră de mămicie şi începe a se revărsa, tot mai abundent, noianul de binecuvântări promis la Nuntă…

Și omuleții vin, care, cum, câți vrea Doamne să-i trimită și mami să-i primească…

Și de-acum, ţine-te fericire în familia cu patru-cinci-şapte-nouă-treisprezece omuleţi!

Cu fiecare omuleţ venit în viaţa ei, mami a tot adăugat experinţă şi a tot crescut. Fiecare omuleţ a ei e special și unic şi fiecare îşi are parcursul său și mami este tare mândră de biruințele omuleților ei. Pe toți îi iubește la fel, căci toţi omuleții mamei sunt minunaţi. Dragii mamii omuleți dragi, mânca-v-ar Raiul să vă mănânce!”

Doina Blaga

 

 

 

Vă aștept, dragilor! Să știți că m-am pregătit și anul acesta să vă întâmpin cumsecade!

Dragii mei dragi,

deși vă spuneam în ianuarie că anul acesta l-am declarat „an sabatic”, iată că nu m-a răbdat inima să stau în retragere și să nu vin la întâlnirea anuală obișnuită, la banchetul cărților de suflet, la Târgul de Carte și Revistă Religioasă, de la noi, de la Sibiu din 3-6 noiembrie 2016.

Și contextul a fost forțat, întru-câtva, comoditatea și lenea mea mare, care se dosise într-o scuză, de altfel, binecuvântată, dar mi s-a spus:

Ai intrat în horă, Doino? Joacă până la capăt!!!”.

Așa că m-am pregătit să vă întâmpin și anul acesta cum se cade unei gazde primitoare. Și cu ajutorul lui Doamne, vom sta la masa îndestulată și despre multe vom vorbi

coperta1

iar Firimiturile

doina-coperta

le vom strâge și le vom pune în „străițucă”, ca să le-avem merinde până la ce știu eu care data viitoare…

Un răspuns decisiv

Dragilor

în ultima vreme, mă tot gândeam la care e voia lui Dumnezeu pentru mine vizavi de misiunea în lume, la cum să lucrez la înmulţirea talanţilor, la îmbinarea datoriei cu dorinţa, pasiunile mele, la lucrarea mea în general pe acest pământ. Şi parcă tot nu eram mulţumită cu ce mi-a spus maica mai demult, am dat iar căutare şi iată am găsit un raspuns mai pe-nţeles, mai simplu şi mai clar.

Ascultând-o pe maica atunci când explică despre binele bine şi binele aparent, m-am dumirit: atâta vreme cât am un interes şi-mi face plăcere, nu e bine binele lucrat de mine….Ehehei, mai am de lucru!!!!!
Dar mai bine hai să o ascultăm pe maica şi s-o reacultăm, ca să ne lămurim bine, bine!

http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-ia-aminte-la-tine-insuti-ai-copil-invata-sa-fii-parinte-expunere

http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-ia-aminte-la-tine-insuti-ai-copil-invata-sa-fii-parinte

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Un comentariu minunat primit la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…”

Dragilor,
aseară am primit un comentariu minunat prin e-mail la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…” care m-a impresionat şi nu mă rabdă inima să-l ţin doar pentru mine. E un comentariu scris de un copil, o tânără minunată necăsătorită.
Iată-l:

„Da 🙂

Frumos că a adormit aşa 🙂

Eu citesc acum cartea „Dependenţa de nefericire”
şi e incredibil cum atragem noi în toată viaţa noastră
(până când realizăm acest lucru şi-l vindecăm)
atragem „fericirea”, aşa cum am înţeles-o noi de la părinţii noştri.

Spunea acolo că copilul are o atât de mare deschidere faţă de părinţi,
încât el crede că orice fac părinţii îi aduce fericirea.

Şi aşa cum se simte el, ca urmare a acţionării părintelui asupra lui,
acel sentiment copilul îl asociază fericirii şi toată viaţa lui îşi va crea
un asemenea ambient şi va crea asemenea situaţii care să-i ofere din nou acel sentiment imprimat în copilărie.

De exemplu, dacă părintele îşi lasă copilul să adoarmă plângând,
copilul crede că părintele (care în mintea lui îi doreşte numai binele
şi este persoana ideală) aşa doreşte ca el să se simtă.

Eu am trăit acest lucru. Şi eu adormeam plângând.

Şi acum vreo câţiva ani eram convinsă că aşa doresc părinţii mei să mă simt.
Credeam sincer că ei doresc ca eu să mă simt vinovată, să mă simt vinovată existenţial,
adică fiinţial am ceva rău în mine. În capul meu credeam că eu sunt problema lor.
Credeam că, dacă eu aş dispărea, poate chiar aş muri, atunci ei ar fi fericiţi.
Şi îmi doream să dispar…, să mă duc cât mai departe…, să nu mă cunoască nimeni…

Abia acum, îmi explic care era cauza…
Şi, săracii parinţi, habar nu aveau, şi habar nu au nici acum, că,
pentru nişte nimicuri pentru care mă certau şi-mi reproşau,
m-au determinat să mă simt vinovată toată viaţa
şi să mă simt „cu musca pe caciulă”, chiar dacă nu există niciun motiv real.

Când eram mică, mă simţeam acuzată de părinţi.
După ce am crescut, mă acuzam singură şi credeam că aşa vrea Dumnezeu să mă simt.
Dar nu e adevărat.

Acum după această lectură, îmi dau seama de unde veneau erorile din capul meu… 🙂

(Copilul vrea să fie iubit şi să iubească…
şi doreşte să-şi facă părinţii fericiţi… :)”.
Mulţumesc mult, copilul meu drag!