Arhive etichetă: rugaciune

Mă impresionează foarte mult cum trăiește Jonathan Jackson Ortodoxia

Salutare, dragilor!

Zilele acestea, am dat căutare pe Internet expresia ”convertire la ortodoxie”, am dat căutare de videoclipuri și am găsit câteva filmulețe cu oameni care se convertiseră la ortodoxie și povesteau despre această experiență, despre Botezul lor și despre ce înseamnă pentru ei Ortodoxia. Printre convertiți, l-am descoperit și pe Jonathan Jackson,

nathan-parsons-jonathan-jackson-to-return-to-general-hospital

un renumit tânăr actor american, care s-a botezat în Biserica Ortodoxă în anul 2012. M-a impresionat felul cum vorbește acesta despre trăirea sa lăuntrică, profunzimea lui. M-a impresionat curajul lui Jonathan de a slăvi pe Sfânta Treime pe scenă când a primit un premiu.

Povestea convertirii lui Jonathan e fascinantă. Iată vezi un intelectual care caută sincer și înțelege Adevărul. Jonathan Jackson își lărgește căutările și dincolo de cele scrise în Biblie, descoperindu-i pe martiri. De la martiri, a pornit să cunoască adevărul, a citit timp de trei ani și jumătate tot ce a găsit despre Istoria Bisericii, a dorit să înțeleagă adevărul, căci cele 20-30 de ”biserici” protestante din America îl bulversaseră. A citit scrierile Părinților prin filiera catolică, acelea erau disponibile în America, dar nu descoperise încă Biserica Ortodoxă. Dar, după multe căutări, a găsit Biserica cea adevărată și a găsit-o, spune el atât de minunat, ”prin harul lui Dumnezeu”. A găsit Biserica Ortodoxă, în care a simțit prezența harului în timpul Sfintei Liturghii. Iată cât de minunat povestește:

”Mă rugam și un gând mi-a venit în minte pentru că eram în deznădejde, pentru că nu mai puteam să rămân protestant și în inima mea nu mă vedeam să ajung catolic, dar voiam biserica cea adevărată, biserica despre care citisem în scrisorile părinților, voiam acea biserică, voiam să fac parte din ea și nu puteam să o găsesc și acest gând mi-a venit în minte să cercetez cu adevărat Marea Schismă, să studiez ce s-a întâmplat și imediat ce am făcut asta, toate, toate s-au deschis (…)” și  a înțeles. Și a spus: ”Știam că trebuie să devin ortodox.”

În timp ce citea cărți despre Biserica Ortodoxă, a avut un vis cum că se afla într-o biserică în care oamenii se rugau, făceau semnul sfintei cruci. Acolo, în acea biserică, era o atmosferă încărcată de rugăciune și el și-a dorit să fie acolo. Când s-a trezit, a început să caute acea biserică, a mers la bisericile din Los Angeles, dar nu o găsea.

A căutat pe internet bisericile din zonă și a găsit, în sfârșit, o poză cu o biserică care arăta exact cu biserica din vis, a sunat și a întrebat pe preot de slujbe și s-a dus acolo. S-a dus singur ca să poată fi în liniște. Când a intrat în biserică și a privit în jur, totul i se părea stânjenitor, icoanele îl înfricoșau… și o voce i-a strigat să plece, că de fapt el nu vrea să fie acolo.

Dar el s-a gândit: Ce este aceasta? Cum să plec, după ce am căutat atâta? Nu nu voi pleca. Și atunci, o altă voce, o voce blândă, i-a spus să rămână până la sfârșit și atunci, va vedea cum se va simți și a simțit că acolo îl adusese Dumnezeu și a început să se roage. Au urmat momente apăsătoare, icoanele erau în continuare înfricoșătoare, spațiul, locul era ciudat, dar când a început Heruvicul (cântarea de dinainte de ieșirea cu cinstitele daruri, Vohodul Mare, când preotul iese din Sfântul Altar având în  mână Sfântul Potir și sfântul Disc în care și pe care se află vinul și pâinea pregătite pentru a se preface Trupul și Sângele Domnului la timpul Epiclezei, prefacerii), a trecut de starea de disconfort și întreg spațiul s-a umplut de lumină, era ca o transfigurare, și a început să plângă.

A simțit prezența lui Dumnezeu atât de puternic, căci ”nu mai văzusem așa o frumoasă smerenie înainte înaintea lui Dumnezeu. Și oamenii se însemnau cu semnul Crucii (își face și el cruce în timp ce povestește) și spuneau ”Doamne, ai milă!” și am început să mă rog lui Dumnezeu că nu vreau să fiu altundeva și că vreau să rămân acolo”, mărturisește el în acest filmuleț:

Și a rămas în Biserica Ortodoxă. Iar eu acum, privesc o fotografie cu el și cu familia lui, îi privesc cât sunt de minunați îmbrăcați în hainele albe ale Botezului. Doamne, ce frumusețe, ce bucurie…

Cât de minunată este familia ortodoxă!

Aici e filmulețul cu pozele:

Iar aici este un filmuleț cu traducere în românește:

Informații despre Jonathan Jackson mai găsiți aici:

https://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Jackson_(actor)

Doamne, dă-ne harul să apreciem această comoară cu care noi ne-am născut: Ortodoxia!

Iată cât de frumos vorbește despre smerenie:

”Cum se împacă smerenia, care e calea Ortodoxiei, cu statutul de star căruia fanii îi spun cât de minunat este?

De când sunt mic, îl rog pe Dumnezeu să îmi dea înțelepciune. Dar nu vreau înțelepciune fără smerenie. Sigur că, de multe ori, greșesc, judec oamenii, dar nu îmi pierd nădejdea. Nu am răspunsul la întrebarea asta, dar știu că, în fiecare zi a mea de păcătos, Iisus este cu mine. Faima e o cruce, pe unii îi înghite. Faima e ridicolă și e total opusă Împărăției, în care trebuie să intrăm asemeni unui copil. Mă rog mereu să rămân în prezența Lui. Iar asta nu se poate fără smerenie. Iar Ortodoxia m-a ajutat pe drumul smereniei.

Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care îl poti trăi. Este casa perfectă, o binecuvântare și o transcendență. O comunitate cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, o experiență mistică pe care nu o poți spune în cuvinte. Este biserica istorică

(http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/04/12/convertirea-actorului-american-jonathan-jackson-la-ortodoxie/).

 

 

 

Azi, am primit un mare ajutor pe Cale

Salutare, dragii mei!

Astăzi sunt bucuroasă, astăzi am primit un mare ajutor pe Cale! De un timp încoace, mă tot frământau gândurile și întrebările despre ce voi face și pe ce drum voi apuca de acum încolo, după atâtea încercări și testări de slujiri și lucrări. Și iată, azi, am primit încredințarea că acesta este darul meu: colecționar de învățături, făuritor și neguțător de cărți pentru suflete, căci după nicio altă îndeletnicire nu arde inima mea mai tare precum arde să învăț și să transmit mai departe cele învățate, să citesc și să scriu.

Deoarece luminarea și izbăvirea mea din robia sărăciei și a deznădejdii din pricina condițiilor în care m-am născut și am crescut a venit prin cărți, consider că e de datoria mea să mulțumesc lui Doamne pentru acest dar, ajutându-i și pe alți oameni care caută soluții pentru a crește și a se dezvolta personal. Consider că, dacă înțelegi sensul lucrurilor care se întâmplă cu tine și în jurul tău și crezi că Domnul nostru Iisus Hristos este cu tine până la sfârșit, orice ți s-ar întâmpla, atunci, trăiești la maximum.

Aleg să mă pun cu totul în slujba Domnului, cu toate darurile și cu toate dorurile mele. Aleg să lucrez la zidirea sufletelor prin cuvânt. Dedic pasiunea mea pentru cărți lui Doamne. Îl rog să facă El ce-o vrea cu ea, s-o pună la îndemâna celor ce au nevoie de ea.

Pentru că sunt om și sunt vulnerabil, Domnul îmi trimite, din când în când, câte-un înger, un glas, o simțire de îmbărbătare ca să merg mai departe. Astăzi, mi l-a trimis pe Sfântul Antim Ivireanul,

sf-antim-2008

care, prin pilda vieții sale, mă încurajează să merg mai departe.

De acum, când vor mai veni gândurile de renunțare ori descurajarea, o să citesc viața Sfântului Antim și o să merg mai departe!

Sfinte mare ierarhe Antim Ivireanul te rog miluiește-mă cu rugăciunile tale și mijlocește la Domnul ca să mă ajute să-mi împlinesc rostul și chemarea. Amin.

care prin pilda vieții sale mă încurajează să merg mai departe.

Despre Sfântul Antim, puteți citi aici:

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-mitropolitul-tarii-romanesti

http://ziarullumina.ro/sfantul-ierarh-antim-ivireanul-cu-suflet-de-roman-39124.html

Am pierdut încă un om drag!

Dragii mei dragi,

nu știu voi cum sunteți, dar eu tare mă mai atașez de oameni și mai ales de oamenii care mi-au oferit un ajutor real atunci când am avut nevoie. Așa s-a întâmplat cu o doamnă doctor.

Pe doamna doctor despre care ste vorba aici am cunoscut-o în urmă cu peste zece ani. Am dat de ea într-o noapte când am alergat cu fetița cea mare la urgență. După câteva experiențe mai puțin plăcute cu medici pediatri în disperarea noastră de părinți tineri, iată de data asta am întâlnit un medic altfel. Deși era noapte târzie, doctorița aceasta ne-a vorbit atât de cordial, ne-a lămurit și ne-a dat alternative; ne-a ajutat să ne ridicăm deasupra fricilor și ne-a salvat copilul de șirul de antibiotice lunare….

Anii au trecut. Puiul nostru a crescut, au venit încă alți doi pui. În toți acești ani, am tot vorbit la telefon cuaceastă doamnă doctor. Îmi plăcea s-o sun de ziua onomastică a fetiței dumneaei. Anul trecut, am sunat din nou, dar n-a răspuns nimeni… M-am tot gândit la ea… Mi-era dragă doctorița aceasta, cum rar mi se întâmplă să-mi fie dragă vreo doctoriță!

În seara aceasta, mă aflam la Spitalul de copii cu mijlocia mea, cu Pantelimona, ca să primească ajutor pentru a-și ține spatele drept și doctorul s-a mirat de numele ei și a spus: ”Pantelimona?! Ce nume rar!…”.  În acel moment, așa dintr-o dată, mi-am adus aminte de mirarea doamnei doctor, despre care am povestit mai sus, când a văzut fișa Pantelimonei imediat după ce am născut-o. Ea mi-a spus atunci: ”Vai, ce nume i-ai pus!”. Desigur, i-am spus povestea numelui, cum Sfântul Pantelimon ne-a salvat prunca și că eu am încredințat-o lui s-o păzească toată viața. I-am povestit acelui doctor, fără să-mi dau seama de ce fac asta, faza cu mirarea doamnei doctor… Atunci, doctorul mi-a spus:” Oare știți că a murit? ??? ”.

Am rămas fără grai… Nu știam. Și nici nu credeam că poate fi adevărat. Era tânără, avea în jur de 45 de ani… și era așa plină de viață de fiecare dată când o vedeam. Era imposibil să moară. Îmi aduc aminte de o întâlnire la bazinul de înot când a venit s-o ia pe fiica ei… Deși era ora 19, nu am văzut la ea nicio urmă de oboseală din aia în care respingi discuțiile… O priveam cu cât drag o ajuta pe fiica ei să se îmbrace…, cum se apleca în toată măreția ei și cu toate acele podoabe și în acea ținută elegantă….

Dar acum, Doamne, ea a murit…, a plecat… Nu-mi vine să cred! Refuz să cred asta.

Am ajuns acasă și i-am povestit soțului…., apoi am căutat pe internet despre ea… , să mă conving că e adevărat că a murit. Am găsit-o în lista medicilor de la Spital… și într-o listă de întâlnire cu colegii la 25 de ani de la absolvirea liceului.  Doar atât….. Nicio poză, niciun comunicat de presă, niciun rând despre ea….

Am sunat pe cineva care o cunoștea mai bine și mi-a spus că într-adevăr doamna doctor a murit anul trecut, în toamnă, căci avusese probleme cu ficatul… Așadar, doamna doctor pediatru, doctorița mea de nădejde, nu mai este, n-o s-o mai aud, n-o s-o mai văd, dar o să-i păstrez amintirea și recunoștința!

Această veste m-a provocat la meditație…, la multă meditație…  mai ales că am visat-o aseară și pe mama, care e moartă de 4 ani… și care în vis înviase și mă luase de mână și pluteam…. și pentru prima dată am simțit atât de profund dragostea ei de mamă…. și cum m-a mângâiat pe obraz….

Și mă gândesc acum: Da, oricând pot muri… Dar durerea mea nu e că voi muri, durerea mea e că nici n-am apucat să trăiesc…., să trăiesc cu adevărat din toată inima, fără să mă las dominată de frici și îngrijorări…

O doamna doctor! Ce-i viața asta? După atâta faceri de bine, la atâțea oameni, ce imagine aveți acum? Cine-și mai amintește de dumneavoastră? Familia, da familia! Și restul?

Veșnică să vă fie pomenirea! Dumnezeu să vă ierte!

Mai dragilor, de-o fi să mor așa, pe nepusă masă, să mă pomeniți în rugăciunile voastre, căci dragostea e mai puternică decât frica și deschide cerul.

Pomeniți-o și pe doctorița care mi-a deschis și alte perspective asupra tratării bolilor copiilor…. Mulțumesc

 

Legume de supermarket – legume din piața – legume din gradina proprie sau a unor rude sau prieteni

Dragii mei dragi

Vă salut cu mare drag și în dimineașa aceasta!

Deși am spus de câteva ori cu mâna pe inimă că mă las de subiectul ”mâncare sănătoasă”, iată-mă scriindu-vă tot despre mâncare…., dar de data asta cu gând să aplic vorba aceea ”numai asta și gata”.

Inițial, am vrut să vă scriu despre bame, pe care le-am gustat în dimineața aceasta pentru prima dată, dar cum stilul scriiturii mele este să mă lungesc, vă voi scrie mai întâi despre legume în general și de unde ni le procurăm.

După ”prodigioasa” mea experiență în materie de alimentație sănătoasă / alimentație  benefică/ alimentație hrănitoare, vă pot spune că dintre toate alimentele, consumul de legume crude este esențial, acestea fac minuni în organism, fie ele legume obișnuite sau bio sau mai știu eu cum, important e să fie crude, adică nepreparate termic.

Vă spuneam zilele trecute că am avut o perioadă în care m-au muncit poftele și am preferat doar dulce ….

Mulțam lui Doamne că încep să-mi vin în fire…..

Știi, odată ce guști bunul, binele, chiar dacă mai sari calul, tot acolo revii, cel puțin așa am observat la mine. Am experimentat tot felul de ”stiluri de alimentație”, dar tot la cea vegetală mă întorc, asta fiind de fapt baza alimentației noastre.

Am mâncat câtva timp gătit, dar am început să duc dorul salatelor, bogatelor salate de crudități și astfel, am poftit pe doamna comoditate să-și ia tălpășița.

Ei bine, cu mila Domnului, am revenit la consumul legumelor en-gros și en-detail!

Oooo, dar stai așa…, să vezi o altă ispită, un alt obstacol:

De unde cumpăr legume???

Cum de unde? din piață, nici nu încape vorbă!

 

Dar am avut o revelație uimitoare: legumele bio, crescute natural, ”în grădina proprie” a precupeței sunt pe cale de dispariție.

09_legume_de_primavara

Să vedeți fază:

Mă duc într-o zi în piață la una dintre prietenele mele precupețe (știți eu sunt abonată în piață la legume și fructe și astfel , m-am apropiat de precupețe …, m-am împrietenit cu ele…) și îi cer niște pătrunjel. Nu aștept să mă servească, ci înșfăc eu o legătură faină de pătrunjel, dar ea mă oprește și-mi spune: nu din ăla, stai că-ți dau de-al meu!

Înlemnesc și fac ochii cât cepele!

Precupeața bagă mâna sub teancul de legături de pătrunjel și scoate câteva legături ceva mai firave, dar cu un miros minunat, și mi le pune în plăsuță și mi le dă. Plătesc și plec, tot gândindu-mă la ce-o fi însemnând ”pătrunjel de-al meu”???

Misterul s-a dezlegat:

aproape toată marfa din piață e adusă din marile depozite en-gros din țară sau de la vecini ……….

Păi, cum nevoia să mai câștigi, cum să mai reziști pe piață ca mic producător când giganții vin tăvălug peste tine? Și culmea, nu ai voie să vinzi mai scump decât ei… și atunci ce faci? Te vinzi pe tine (prin minciuni crase că legumele sunt de la tine din grădină ) și cumperi de la ei, pui adaos și vinzi mai departe…., ca să supraviețuiești și tu!

Și atunci, te întrebi: de ce să cumpări aceleași legume super chimizate, nenorocite, secătuite, plasticizate cu preț îndoit sau întreit…???  când poți să mergi direct la supermarket să-ți alegi ce vrei? și să faci asta în cunoștință de cauză, nu în amăgire că ai cumpărat bio??? Acolo, uneori, poți să ai baftă să prinzi ”reduceri substanțiale” (99 bani legătura de morcov sau salata verde, de la 2,49 lei… sau 99 bani kg de păstârnac…. sau 10 bani legătura de leurdă sau leuștean sau kg de sfeclă roșie, în loc de 3 lei kg cum e în piață,  sau….. 1 leu (în loc de 19, 99 lei, 500g de bame, pe care lunea trecută le văzusem cu 9, 99lei), așa cum am prins eu aseară ????

Conștientizând această situație, această stare a lucrurilor, pur și simplu am plâns și mă tot întrebam: De ce preocuparea sau pasiunea asta pentru a face rău, a distruge?

Ăsta e blestemul….. Iată în ce hal am ajuns!

Dacă mai demult nu se găseau alimente, acum abundă de alimente …, dar sunt copii fidele ale alimentelor…, identic naturale….

Iar dacă te apuci de grădinărit, nu poți face producție mare fără chimicale….

Parcă e o situație fără ieșire…

Soluții? Sunt!, dar doamna comoditate prinde putere tot mai multă… De ce să te mai ostenești să cultivi ….

De ce să te mai rogi, de ce să mai stropești grădina cu aghiazmă, de ce să mai faci sfeștanie ca să se binecuvinteze pământul? Mai ușor e să te vaiți sau  să înjuri….

Asta e durerea mea…!

Și ca să nu înnebunesc, m-am aruncat în brațele Milei dumnezeiești.

Iar când nu ajung să cumpăr din piață, de la prietenele mele care mai au o fărâmă de frică de Dumnezeu, cumpăr și de la magazine și …..mănânc și plâng ….. și mulțumesc.

Și Doamne face milă cu noi și, din când în când, o altă prietenă de-a mea îmi dăruiește din multa ei bunătate ce mai cultivă ea prin grădină și atunci, am impresia că un înger se coboară din cer, trimis fiind de Doamne să ne-aducă merinde din Grădina Raiului, așa mireasmă și așa gust minunat au!

Să vă vând un pont: când vedeți reduceri în supermarket la legume împachetate și doriți să luați mai multe pungi, desfaceți una și o răsturnați într-o pungă din aceea de pe rolele ce se află de obicei la raionul de legume, și pipăiți-le să vedeți dacă sunt întregi… și dacă e ok, legați punga, puneți-o în cărucior și adăugați și alte pungi sau caserole. Mie mi s-a întâmplat să iau seara Rucola cu 10 bani și a doua zi, când am desfăcut-o, să fie macerată…., să fie ”balegă”.

Iată cum am procedat aseară când am văzut caserolele cu bame care erau reduse de la 19, 99 lei la 1 leu. Am luat o caserolă, am desfăcut-o și am rupt o păstaie… și am văzut că e tare… Am pus caserola într-o pungă și am legat-o și am cumpărat-o.

 

Astăzi pomenim pe doi sfinţi minunaţi: Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul Siluan Atonitul

Dragilor

Mare bucurie a dăruit Doamne astăzi sufletului meu năcăjit şi pe care o împart cu voi, dragii mei dragi.

Astăzi, am intrat în sfânta biserică cu sufletul apăsat de nevoile zilei. Iniţial, intenţionasem să mă apuc de treburile zilei şi să nu mă mai duc la biserică, ca să le fac pe toate, ca să nu mai întârzii după copii când e timpul să merg după ei la şcoală, dar mi-a datDoamne un gând bun şi mi-a zis că oricum treburile nu se gată şi mai pot aştepta, dar sfânta liturghie numai o dată pe zi se săvârşeşte şi numai acolo pot primi viaţa şi puterea să duc greutatea vieţii pe acest pământ, viaţă ce are atâtea provocări.

Astfel, am lăsat toate şi am fugit. În drum spre biserică, au năvălit gândurile şi mai tare mă apăsau vreo două probleme… Mintea căuta soluţii şi se prinsese în dialog…. Fugeam ca să prind începutul şi rosteam rugăciunea „Împărate ceresc” şi îi încredinţam problemele Domnului. Am intrat, am scăpat la Domnul…, am pus pe targă (pomelnice) urgenţele şi le-am trimis Domnului prin Părintele.

M-am aşezat la locul meu drag, în faţa scaunului Domnului, a icoanei Deisis. Am vrut sa plâng la Domnul, dar ochii mei sunt bolnavi şi după o repriză de plâns nu mai pot face nimic cu ei…. Mi-am amintit că există şi un plâns fără lacrimi….şi pe acela l-am trimis la Doamne şi apoi am început să cânt cu strana din toată puterea mea interioară şi minunea învierii s-a produs din nou. Mare dar este cântarea sfintei liturghii!!! Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc, Doamneeee!!!

La final, Părintele ne-a vorbit despre sfinţii zilei. Sfânta Tecla,

sfanta-intaiamucenita-tecla-cea-intocmai-cu-apostolii-egumenita

o copilă de neam bogat, a ascultat cuvintele Apostolului Pavel şi s-a lăsat pătrunsă la inimă şi a mărturisit pe Domnul cu însăşi viaţa ei, devenind un model de mărturisire, care a fost urmat apoi de atâtea fecioare. Asta se întâmpla în primele veacuri creştine.

În secolul XX, un om simplu, Sfântul Siluan,

560x0_siluan-athonitul2

trăieşte, în muntele Atos, profunzimea vieţii duhovniceşti şi notează descoperirile minunate ce i s-au făcut de Domnul în inimă. Ucenicul său, Sofronie, publică aceste scrieri şi azi, ele fac înconjurul lumii şi bucură suflete.
„Când am fost anul acesta în Belgia, spunea părintele, câteva persoane de credinţă catolică mi-au mărturisit că au fost impresionaţi de scrierile Sfântului Siluan şi ale Părintelui Sofronie şi au recunoscut dulceaţa Ortodoxiei.

Iată cum, încheie Părintele Vasile cuvântul, de la sfânta Tecla din primele veacuri şi până acum, Hristos se mărturiseşte prin viaţa credincioşilor Săi!”.
Să ne ajute şi pe noi Domnul, pentru rugăciunile sfinţilor Săi, Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul cuvios Siluan Atonitul, să fim martorii Învierii şi bucuriei Lui pe acest pământ! Amin

Bucuria Domnului să vă umple inimile, dragii mei şi cu ea să lucraţi cele ale zilei de astăzi!
Astăzi, vă rog să ne rugăm împreună şi pentru măicuţa noastră Siluana,

maica_-_copy

care este cu noi pe Cale.

E obosită şi împovărată cu durerile noastre!

Să ne rugăm Domnului şi Sfântului Siluan s-o mai ţină sănătoasă cu noi, ca încă avem mare nevoie de ajutorul ei, că încă suntem prunci în cele duhovniceşti. Vă mulţumesc!

Răspunsuri la neliniştile şi fricile mele din zilele trecute în legătură cu ce se întâmplă în lume la ora actuală

Dragii mei dragi

Evenimentele mondiale dureroase la care asistăm noi oamenii obişnuiţi, de la distanţă, trezesc tot felul de reacţii….

Mie mi-au trezit milă, neputinţă, frică, chiar groază, groaza de atrocităţile omului fără Dumnezeu cel adevărat şi fără iubire de om.

Cândva, am citit undeva că „omul este lup pentru om” şi zilele acestea, auzind povestind pe unii şi pe alţii şi văzând şi imagini despre evenimentele cu refugiaţii, am trăit groaza acestei posibilităţi.

Aveam o stare atât de apăsătoare ….. care, corelată cu greutăţile fiecărei zile…., era o povară prea grea de purtat pentru mine şi astfel am venit la Doamne şi la Măicuţa Sa… E unica scăpare…

M-am prăbuşit în genunchi….. Am vrut să citesc Paraclisul Maicii Domnului, acela frumos din Psaltire.., al doilea paraclis…., şi citeam atât de mecanic… Citeam şi nu înţelegeam nimic…

Gândurile…, greutatea zilei…, solicitările ei, mă copleşeau… M-am înfiorat. Nu trăisem ceva asemănător, nu-mi puteam închipui că poate fi adevărat ce spunea cândva o măicuţă că acum, în perioada istorică în care trăim, e mare osteneală să citeşti un acatist cu mintea adunată de la cap la coadă…. Citeam…aşa… şi la un moment dat am ridicat privirea la Maica Domnului din cele două icoane minunate pe care le aveam în faţă: cea de la Poceaiv, cu urma piciorului Maicii Domnului şi icoana Prodromiţa cea nefăcută de mână şi i-am spus: „Maica Domnului tu auzi ce citesc eu aici, căci eu nu pricep nimic din ce citesc…, nu simt puterea cuvintelor?”.

Asta se întâmpla vineri, înainte să merg să rezolv o problemă grea, care mă măcina de două luni… şi care mă strivea sub povara ei. Eram atât de neputincioasă….!

Sâmbătă dimineaţă, am figit la Doamne la biserică şi mi-am mărturisit, în Taina Spovedaniei, fricile, i le-am dar Lui să le poarte…şi L-am rugat să-mi răspundă la frământări…

Şi mi-a răspuns… Mereu îmi răspunde, dar e nevoie să „fiu pe fază”!

Astfel sâmbătă, mi-a spus Domnul în evanghelia citită la sfânta liturghie: „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile care se află în stăpânirea Tatălui….” şi prin Părintele ne-a spus să ne strângem în Biserică în jurul Sfântului Potir…

Duminică dimineaţa, am pornit spre Mediaş şi, cu darul lui Doamne, am ajuns înainte de citirea evangheliei de la utrenie. S-a citit minunata pericopă din evanghelie despre întâlnirea cu Domnul pe drumul spre Emaus (Evanghelia după Luca 24, 13-35).

În drum spre Mediaş, discutasem cu soţul despre tulburările mele sufleteşti, despre atrocităţile islamului, despre faptul că suferinţa e semnificaţia pe care o dă fiecare durerii cu care se confruntă…şi, în timp ce se citea evanghelia, mă gândeam la Apostoli, la trăirile lor de după evenimentul Răstignirii Domnului, la frica cu care se închiseseră în casă..., la neliniştile lor, la confuzia şi nedumieririle lor…., la tot chinul lor sufletesc din acele zile, pe care le acum, atât de simţit, în discuţile celor doi cu străinul care li se alăturase pe cale …. Şi dintr-o dată, se aude vocea Domnului, acea voce mustrătoare:

O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu mintea!!!!”. Oare nu trebuia ca Hristos să pătimească toate acestea ce le povestiţi, ca să intre în slava Sa? (….)
………………….
După ce ne-am închinat în biserică (în catedrala din Mediaş)

IL1296F26

şi am pus prescură şi pomelnic, am ieşit să ascultăm slujba afară şi să-i vedem şi pe prietenii noştri când vor sosi şi nu m-am abţinut să nu-i spun soţiorului:

„Ai auzit? Şi uceniici au avut temeri şi frici…, dar noi îl avem pe Duhul care ne învaţă toate şi ne ajută…., e adevărat că pot fi şi confuzii de duhuri…, dar le putem deosebi după roade….”.

A început Sfânta Liturghie…. şi mă rugam pentru prietenii noştri, ca să ajungă şi ei…

S-a citit deja evanghelia ….

Am primit un alt răspuns:

Oricine ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea

Cel ce se va ruşina de Mine în acest veac desfrânat şi păcătos….

Şi am văzut decăderea lumii, lumea care m-a tulburat atât de mult zilele trecute….şi m-am gândit: „Cu cine mă compar, de cine mă tem, de cine mă complexez? De nişte păcătoşi şi desfrânaţi?…..

Modelele mele să fie sfinţii…

Dacă cauţi să înţelegi ce se întâmplă acum, să susţii dreptatea, „drepturile omului”…, suferi…, e absurd ce se întâmplă cu nevinovaţii.., celor nedreptăţiţi…, dar dacă cauţi să înţelegi de ce ţi se întâmplă…, nu poţi îndura…, e absurd…, e nebunia lumii, dar noi nu suntem din lume şi de aceea ne urăşte pe noi lumea şi nu ne poate suferi şi caută să ne înebunească cu tot dinadinsul, să ne robească, să ne deturneze de la calea noastră..

Să ne rugăm şi să ne ţinem de Domnul, asta să facem”.

În sfârşit mirii au sosit. Cât de minunaţi sunt!!!

Am intrat în biserică pe o uşă laterală şi m-am furişat într-o strană din partea stângă, aproape de sfântul altar, de unde îi puteam vedea pe miri… La un moment dat, am ridicat privirea şi am îndreptat-o spre partea dreaptă a sfântulului altar şi m-a izbit statura impunătoare a sfântului mucenic Iacob Persul, acel sfânt mucenic căruia i s-au tăiat pe rând fiecare bucăţică din fiecare mădular şi după fiecare tăiere era întrebat dacă se leapădă de credinţă…., şi mi-a străfulgerat prin minte: „Ce poate fi mai groaznic decât să mori cu încetinitorul? Şi acest sfânt s-a rugat să poată mărturisi până la capăt… „. Astfel, l-am rugat să se roage pentru mine şi frica de chinuri s-a stins. Apoi, alt gând s-a dus la sfântul zilei, la sfântul Eustatie, care a pierdut pe soţie şi pe copii, soţia care a suferit frica necinstirii de acel păgân, frica ce mă bântuia şi pe mine…şi cum Domnul a izbăvit-o…. şi cum s-au regăsit apoi toţi….

Sfânta Liturghie curge lin.

Am rostit cu toată inima dimpreună cu toţi cei prezenţi Crezul şi inima mea s-a umplut de credinţă şi încredinţare că Domnul este viu. Că este şi va fi cu noi şi pe deasupra îi avem şi pe sfinţi în ajutor, grabnici ajutători.

Apoi s-a auzit acea chemare dulce a Domnului prin corul bisericii:
„Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi povara Mea.
Zic vouă celor săraci cu duhul, zic vouă celor nemângâiaţi, zic vouă tuturor: Veniţi, veniţi…!!!!”
Şi am alergat să-l prind de mânuţă pe soţior şi să mergem la Doamne, ca să luăm viaţa, nădejdea, pacea, bucuria, Trupul Său cel sfânt, ca să ne fie spre viaţa cea veşnică, spre sănătate, spre bucurie şi veselie… şi m-am bucurat şi apoi m-am veselit….. şi am mulţumit şi mulţumesc, lui Doamne al nostru minunat!

Şi apoi, predica părintelui dinainte de împărtăşire, din care vă împărtăşesc frânturi:
„Oricine voieşte”:

Domnul ne respectă libertatea de decizie, care se opune predestinării, acelei expresii populare „Ce-ţi este scris în frunte ţi-e pus”. Un neadevăr care ne blochaeză viaţa multora dintre noi… Noi alegem să răspundem chemării la viaţa ca binecuvântare sau la cea ca blestem…, să ascultăm voia Domnului sau de voia lumii…

Urmarea lui Hristos e cu obstacole şi tocmai ele sunt greutatea zilei, crucea, pe care e nevoie s-o luăm… şi cu El s-o purtăm…

Să cerem credinţă, să zicem ca Sf Petru: „Doamne, scapa-mă că pier…!!!”

Lepădarea de sine nu e renunţare la demnitatea ta de persoană, ci la exacerbarea iubirii de sine..

E nevoie de un echilibru între iubirea de sine şi de aproapele, pe care să-l iubim ca pe noi înşine..
Urmarea lui Hristos e frumoasă, căci Domnul ne-a făcut pentru El şi, aşa cum spunea Fericitul Augustin, neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru El.

Martirul:

cel ce doreşte să-şi mântuiască sufletul, viaţa, o va pierde…

Au existat în vechime categoria lapsilor, a celor lepădaţi de la credinţă.
Păcatul e lepădare de Dumnezeu. De fiecare dată când îl facem, ne lepădăm.. să plângem cu amar ca Petru.

Domnul a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..
Calea o găsim în Biserică, adevărul în Învăţătura Domnului, Care ne dă viaţa…

În Apocalipsă se vorbeşte despre cele trei categorii de oameni: calzi, reci şi căldicei. Despre cel căldicel Domnul a spus că-l va scuipa din gura Sa.

Temă de casă:
să ne analizăm viaţa şi să vedem în care categorie ne-am încadrat… şi de acum să ardem în credinţă...

Mulţumesc, Părinte drag, pentru acest cuvânt!

Apoi, cuvântul Părintelui Alexandru Barna de după Cununie, din care mi s-a întipăritcâteva frânturi:

Alte confesiuni au rânduieli în care mirii rostesc cuvinte „Da” sau „Te iubec”…, dar la noi, la ortodocşi mirii tac… (culmea, fusese pentru prima dată când văzusem un mire care dădea răpunsurile la ecteniile din cadrul slujbei Cununiei)…, pentru că iubirea se învaţă, se arată în fapte şi aşa, după legănat de copii şi nopţi nedormite, are valoare acel „te iubesc”… „.
(Da, da… şi eu am probat asta…!!!)

Împreună să lucraţi poruncile Domnului, a mai spus Părintelui Alexandru

E foarte important acest „împreună”. Individualitatea, separarea, singurătatea e moarte şi am simţit groaza aceasta a separării, a fiecare pe cont proprie…, când s-au învârtiti la cântarile Cununiei „Isaia dănţuieşte”…fără să se ţină de mâini….. (mi s-a dat să văd asta ca să preţuiesc acest „împreună” şi unirea….şi am fost ridicată din separare… (persoanele care suferă de deprimare, depresie cred că vor înţelege mai multe decât am putut cuprinde în aceste sărmane cuvinte).

Nădăjduiesc să vă transcriu exact cuvintele minunate ale acestui cuvânt, într-un alt articol…, căci acum timpul nu mai are răbdare cu mine…

Pacea Domnului să coboare şi să rămână cu noi astăzi şi în veci. Amin
Vă îmbrăţisez cu dor şi drag.

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

„Mă bucur că sunt femeie”- o carte autobiografică plină de învăţăminte

Bună dimineaţa, dragilor!

Azi dimineaţă, la biserică, prietena mea, Marieta, mi-a dat o hârtiuţă. Îi dăruisem cartea „Mă bucur că sunt femeie” şi după un timp am întrebat-o cum i-a plăcut şi când găseşte un prilej, să-mi scrie câteva rânduri.

Iată, ce mi-a scris:

„Cartea „Mă bucur că sunt femeie” a doamnei Doina Blaga

coperta

este o lucrare autobiografică plină de învăţăminte ce cuprind toate problemele cu care ne confruntăm, care ne pot face să suferim, pentru că suntem slabi duhovniceşte.

Autoarea ne învaţă, cu mult tact, cum să le rezolvăm, invocând Duhul Sfânt şi rugăciuni de iertare pentru noi şi pentru cei care ne-au rănit.

Concluzia pe care o tragem este că în viaţă trebuie tot timpul să ne raportăm la Dumnezeu, Care coordoanează tot ce formează rostul vieţii.

Am citit cartea cu multă bucurie, pentru că, de multe ori, a adus atingere vieţii mele”.

Cu stimă, Marieta C.

Viroză respiratorie la început de vară?!

Dragilor,

mi s-a dat să văd din nou cât de important este ce mâncăm zilnic.

Primăvara aceasta, am lăsat-o mai moale cu alimentaţia vegetală şi ne-am lăcomit la animaliere.

Rezultatul? Viroză. Bietul organism a început să strige :

“Ho, mă frate, că nu mai pot cu atâtea ouă, brânză şi dulciuri!!!”

Bine că a venit postul, care ne-a forţat să ne revenim! Am stat 3 săptămâni cu secreţii nazale… Mă săturasem de suflat nasul. Nădăjduiesc să mă fi înţelepţit şi lecuit de pofte şi animaliere…!

Durerea a fost că mezinuca a preluat viroza. Şi dăi şi luptă cu mucişorii şi cu durerea de gât. Viroza copilei a fost încă un semn şi mai grăitor că este nevoie să ne revenim să mâncăm din nou multe crudităţi.

No, şi acum, mami îndeasă în copii ceapă, usturoi, sirop de brad, cireşe….!!!

SIROPURILE IMG_5394caserolele cu salata de la distantaIMG_5397

ceapa-verde80600

Anul trecut, când am mâncat “ca la carte”, am avut linişte, dar primăvara asta, văzându-mă cu sacii în căruţă, m-am pus pe “tânjală”. Drept să vă spun mi-a fost cam lene să spăl atâta verdeaţă. Mi se cam acrise şi mie de atâtea legume, dar văd că nu-i chip altfel.

Mă mir că, de data asta, am privit viroza copilei altfel de cum priveam mai demult. Da, e drept că mezinuca nu a făcut febră cum făcea fetiţa cea mare, dar tot a avut o manifestare ciudată într-o noapte care m-a speriat iniţial, dar imediat am strigat la Doamne şi mi-am păstrat liniştea.

E important să ne păstrăm liniştea şi buna dispoziţie în preajma copiilor, mai ales când sunt bolnăviori. Aceştia, văzându-ne liniştite, înving boala mai repede. Pe când, “panica primordială” (despre care cântă Tudor Gheorghe şi de care se amuză soţiorul) le face foarte mult rău.

Dar să revin la povestea virozei copilei mele celei mai mici de 5 ani şi 6 luni!

A doua zi, după debutul nocturn zgomotos al virozei, i-am zis copilei că ar trebui să mergem să ne vadă domnul doctor, dar fetiţa a spus că nu vrea la doctorul de la cabinet, ci la Doctorul de la biserică, la Doamne. Aşa că, ne-am dus împreună la Doamne. Acolo, i-am spus fetiţei că să ne rugăm Domnului ca s-o vindece şi s-o păzească de rău şi ea s-a rugat. Am mers luni, marţi şi miercuri la Doamne şi fetiţa a primit Medicamentul medicamentelor.

Peste zi, era veselă, dar seara, cum se adunau mucozităţile, o jenau şi nu mai putea să se odihnească bine. Se trezea plângând, neştiind ce se întâmplă.

Miercuri seara, mi-a spus că o doare gâtuţul. Peste noapte, s-a trezit scâncind. M-am dus la ea imediat. Am luat-o în braţe şi am simţit-o cum se încorda. M-am speriat şi l-am chemat repede pe tati ei, care a luat-o în braţe. “Hai să mergem la urgenţă!, a spus soţul. De data asta, “panica primordială” îl cuprinsese pe el. Eu eram liniştită, pentru că ştiam pe ce Mâini se afla copila. Aşa că, L-am întrebat pe Domnul: “Doamne ce să fac acum?” şi în momentul imediat următor, mi-am dat seama ce era: fetiţa dormea profund şi nu putea să se trezească să mergă la toaletă… Tati a luat-o în braţe şi a dus-o la baie, apoi a ţinut-o în braţe şi fetiţa s-a liniştit.

Dimineaţă, ne-am dus totuşi şi la medic, să ne asigurăm că “e linişte la plămâni” şi că în gât nu-s streptococi. În timp ce aşteptam la rând la cabinet, am auzit un copil mic plângând sfâşietor în timp ce i se făcea un vaccin. Am privit copilul meu şi i-am văzut groaza. “Da, îi spun eu, tu nu ştii ce-i aia să-ţi facă injecţie…

Vezi cum plânge puiuţul acela? Nu-i mai bine să plângem un pic când mâncăm ceapă, decât să plângem atâta de durerea injecţiei?”.

“Da, da… Apoi…, nici nu prea pişcă ceapa, dar nu am eu chef s-o mănânc”, a spus copila gânditoare…

Am intrat într-un târziu la medic. A consultat-o şi ne-a spus că este o viroză care va trece… “La plămâni, e linişte, iar gâtul e doar iritat…”.

Slavă şi mulţumire Domnului!

Am venit acasă şi…dă-i cireşe…., dă-i şi sirop de brad preset la rece, dă-i şi cu pufuri în năsuc, ca să se cureţe bine mucozităţile…, dă-i ceapă, dă-i salată, dă-i usturoi şi uite-aşa, a trecut hopul acesta!!! di care am înţeles încă odată că, atunci când corpul primeşte ce are nevoie, când primeşte vitamine, enzyme şi minerale, are muniţiile potrivite pentru “nepoftiţi”.

Şi chiar dacă îl prinde vreo viroză, trece in 2-3 zile, nu 2-3 săptămâni, cum m-a ţinut pe mine.
Mulţam, Doamne, de lecţia ce mi s-a oferit!

Cuvânt din Pateric, despre pocăinţă

Dragii mei dragi,

am găsit în seara aceasta în cartea „Proloagele”, din care obişnuiesc să le citesc fetiţelor mele povestea de seară, un cuvânt de învăţătură preaminunat şi doresc să vi-l pun la inimă. Este cuvântul de învăţătură pentru ziua de mâine, 13 iunie (Îl găsiţi în Proloagele pe luna iunie, ziua 13).

Iată-l:

„Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul. Şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând el, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi, iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică şi, văzând cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui, cu amare lacrimi, zicând:

„Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească.”

Aceasta zicând şi ieşind din biserică, iarăşi, cădea în noroi, dar, iarăşi, nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci, de la păcat, întorcându-se la biserică, cele asemenea striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu şi zicea: „Pe Tine Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta, numai iartă-mi mie, Preabunule, cele ce de la început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit.”

Şi, după ce făcea el aceste înfricoşate tocmeli, iarăşi, se afla în păcatul cel rău şi puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce şi nemărginita Lui bunătate, cum suferea, în toate zilele, călcarea şi neputinţa fratelui, cea neîndreptată şi rea. Şi, din multă milă, căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Şi nu numai un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului? Cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că, de acel lucru, este cu putinţă a ne înspăimânta şi a ne minuna, de îndrumările cele bogate ale lui Dumnezeu, că fratele făgăduind, că nu va mai face altădată păcatul, rămânea de minciună.

Deci, într-una din zile, întâmplându-se acestea şi făcând păcatul, fratele a alergat iarăşi la biserică, plângând şi suspinând şi tânguindu-se şi cerând îndurările Preabunului Stăpân ca să Se milostivească spre el, să scape de noroiul înverşunării.

Şi diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi cum nimic nu foloseşte, că, cele ce alcătuia el, adică diavolul, prin păcat, fratele prin pocăinţă le risipeşte, a strigat cu neruşinare către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos:

„Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Că Tu vii să judeci pe desfrânaţi şi pe toţi păcătoşii să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţei Tale, mincinos fiind şi desfrânat, îi dăruieşti blândeţea Ta.

Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător preadrept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multă bunătate, şi treci cu vederea dreptatea.” Şi zicea acestea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând pe nările lui. Acestea zicând, a tăcut. Şi s-a făcut glas, ca de la altar, zicând:

„O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci şi pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusă, te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el.

Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga.

pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palme pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă.”

Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te.”

Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el.

De aici, să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemăsurată, şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea ! Amin.