Arhive etichetă: semeni

Mai presus de naționalități, credințe și religii, suntem oameni

Salutare dragilor

De un timp încoace, mă preocupă relaționarea cu semenii și iubirea. Aproape zi de zi, mă muncesc întrebări de genul: cum să iubesc, cum să mă iubesc pe mine, care fac adesea boacăne, de-mi stă și mie mintea-n loc, cum să-mi iubesc soțiorul și copilașii, care mă dau la osteneală taman când sunt mai obosită, cum să-mi iubesc surorile și frații, cum să iubesc pe credincioșii din biserică, cum să iubesc preoții care slujesc în biserică, cum să iubesc pe prieteni și cunoscuți, care uneori sunt imposibil de iubit, cum să-i iubesc pe șoferii care-mi taie calea, mai ales pe taximetriști; din partea  lor am zilnic provocări concrete la iubire, și ….., mai nou, cum să-i iubesc pe nemți?, care, în ultima vreme, parcă au invadat tot orașul nostru….

Aici, nemții sunt prezenți peste tot, pe străzile orașului vechi, prin centrul orașului, prin parc (într-o zi era ”plin” parcul de mămici nemțoaice, care vorbeau cu copiii în germană și am avut impresia că nu mai eram în România), și …. chiar până și la biserică ”au năvălit” nemții.

Asta cu ”năvala” a fost tare de tot!

Hai să v-o povestesc!

Era duminică dimineața. Mă aflam în bisericuță. Știți, bisericuța din Lazaret, vechea biserică a parohiei noastre, care acum, a devenit biserica comunității surdo-muților din întreg Sibiul! De această bisericuță se leagă multe amintiri din viața mea.

Îmi place foarte mult să vin aici la Sfânta Liturghie. Aici, îi cunosc pe majoritatea celor care vin și am simțământul că fac parte dintr-o familie. Iar spațiul, relativ restrâns, contribuie la o mai multă apropiere între noi, cei care ne-am ”aciuat” (pripășit sau alipit) pe lângă Părintele Marian.

L-am îndrăgit de la început pe Părintele Marian. Profunzimea simplității sfinției sale m-a cucerit. Dar mai mult au fost cuceriți copiii. Acestora le place cum slujește părintele și cum predică. Adesea, îmi povestesc, peste săptămână, din pildele și povestirile sau exemplele practice pe care părintele Marian le-a rostit la predică. Și apoi, fascinația gesturilor mâinilor părintelui aduc un plus mare de atenție cu care copilașii, și chiar eu însămi, urmăresc Sfânta Slujbă.

Dar să revin. Eram în bisericuță și așteptam să înceapă Sfânta Liturghie. Deodată, a năvălit un grup de oameni bucuroși care gesticulau și zâmbeau. Mi-a atras atenția mai cu seamă un bărbat care pur și simplu radia de bucurie, care zâmbea cu toată fața și cu toată fiiința lui și saluta pe toți cu căldură, iar pe unii chiar îmbrățișându-i.

Uitându-mă mai atent, am constat că sunt străini, că sunt nemți și am făcut ochiii mari și cred că i-am dat peste cap.

”Sunt nemți surdo-muți, care au venit în vizită în comunitatea noastră”, mi-a explicat un domn de lângă mine, văzându-mi mirarea. ”Aha. Mulțumesc”, am răspuns eu.

I-am urmărit cu interes, privindu-i atent, uitându-mă îndeaproape. Parcă niciodată n-am cercetat un chip de neamț așa minuțios și am avut așa un simțământ ciudat, dar nu de ură ca altădată … Când au plecat, erau parcă și mai bucuroși de cum au venit. Salutau cu mâinile și unii radiau de bucurie….

Și mă întrebam: Ce-or fi înțeles din ce le-a descris părintele despre însemnătatea ”picturilor” de pe pereți???? Va fi oare vreo schimbare în viețile lor? Sau această vizită va fi o amintire ca oricare alta?

Și-mi puneam întrebările acestea în contextul acestor tulburări….

Cred că ați auzit despre tulburarea iscată în sânul Bisericii noastre în urma evenimetelor internaționale la care Biserica noastră, Biserica Ortodoxă Română, a luat parte. E vorba despre disputele pe seama întâlnirii internaționale de la Creta. Dar, ca om simplu ce sunt, ce înțeleg eu din toate aceste dispute???

Eu cred că datoria mea de creștin ortodox român este, în primul rând, să mă rog pentru ierarhii și preoții Bisericii ca să păstreze nealterată dreapta credință, iar eu să trăiesc Ortodoxia, să fiu martor viu al ei și să-i iubesc pe oameni, pe toți oamenii.

Îmi amintesc cum, în urmă cu 17 ani, veneam în Sibiu (din Moldova) cu câteva idei preconcepute cu privire la muzica cunțănească, la nemți (germani), la unguri și la câte și mai câte….

Da, da….

Când ai preconcepții, pur și simplu ești închis la relaționare și la descoperirea frumuseților și comorilor de dincolo de forme și aparențe….

Te închizi, chiar dacă ai tăi, românii în genere, sunt deschiși, primitori, ospitalieri…

Dar ei? Ei străinii..? Ei cum ne privesc, ce gândesc, cu ce gând au venit, ce caută și cum vor folosi, dacă vor folosi (?) ceea ce primesc?

Nu știu. Dumnezeu știe.

A fost o perioadă în care nu puteam intra într-o biserică unde nu se cânta slujba pe muzică psaltică…

A fost o perioadă în care îi ocoleam pe colegii unguri de la facultate, pentru că nu-i suportam să-i aud vorbind ungurește în țara mea…

Ce să mai spun de nemți? Vorba lor îmi crea adevărate furnicături pe spate… și chipurile lor atât de reci și distante….

Dar culmea, în cele din urmă, una dintre cele mai bune colege de la Litere s-a dovedit a fi o unguroaică. Ea a fost singura care mi-a dat toate cursurile …. și mi le-a și explicat, ca nimeni alta…

Și apoi, unicul om care a răspuns prompt la cererea de ajutor pentru susținerea unui proiect de-al meu (singurul meu proiect, de altfel, care a și stagnat din respingerea ajutorului primit, căci, maram, nu venea de la ortodocși), a fost un neamț…

Mă tot minunez de această realitate. Mă tot minunez de străinii ăștia…. Să fie oare ei oare un alt soi de creaturi? Să fie oare la mijloc educația, contextul, conjuctura. Să fie interese? Fațade? Poate.

Din puțina mea experiență, pot să afirm că omul care-i om străbate dincolo de naționalitate, credințe și religii. Și vorba neamțului, care s-a oferit să-mi susțină proiectul, rostită atunci când eu i-am zis că în acel proiect voi desfășura activități și în plan religios, ortodox, ”Conducătorii și popii au băgat zâzanii între oameni. Oamenii simpli au conviețuit în pace și s-au ajutat când a fost nevoie”.

Văzându-i pe acei neamți, care salutau și îmbrățișau pe credincioșii ortodocși români surdo-muți, n-am putut să nu mă gândesc la hoardele de nemți din trecut care au produs atâta suferință atâtor oameni nevinovați….

Da. Trecutul nu se uită…. și există tendința să generalizezi, să răspunzi urii cu ură…

Dar ce folos? Nu faci decât să înmulțești victimile…

Pe când iertarea și…un zâmbet…  Doamne, cât de mult face un zâmbet, o vorbă bună, o îmbrățișare!!

Suntem oameni și a fi om e lucru mare!

Să ne ajute Domnul să trăim în pace unii cu alții și să ne bucurăm de șansa întâlnirii pe acest pământ… S-ar putea ca Dincolo, să avem foarte multe surprize…. în ce privesc etichetările și categorisirile acordate semenilor noștri…..