Arhive etichetă: sfanta liturghie

Mă impresionează foarte mult cum trăiește Jonathan Jackson Ortodoxia

Salutare, dragilor!

Zilele acestea, am dat căutare pe Internet expresia ”convertire la ortodoxie”, am dat căutare de videoclipuri și am găsit câteva filmulețe cu oameni care se convertiseră la ortodoxie și povesteau despre această experiență, despre Botezul lor și despre ce înseamnă pentru ei Ortodoxia. Printre convertiți, l-am descoperit și pe Jonathan Jackson,

nathan-parsons-jonathan-jackson-to-return-to-general-hospital

un renumit tânăr actor american, care s-a botezat în Biserica Ortodoxă în anul 2012. M-a impresionat felul cum vorbește acesta despre trăirea sa lăuntrică, profunzimea lui. M-a impresionat curajul lui Jonathan de a slăvi pe Sfânta Treime pe scenă când a primit un premiu.

Povestea convertirii lui Jonathan e fascinantă. Iată vezi un intelectual care caută sincer și înțelege Adevărul. Jonathan Jackson își lărgește căutările și dincolo de cele scrise în Biblie, descoperindu-i pe martiri. De la martiri, a pornit să cunoască adevărul, a citit timp de trei ani și jumătate tot ce a găsit despre Istoria Bisericii, a dorit să înțeleagă adevărul, căci cele 20-30 de ”biserici” protestante din America îl bulversaseră. A citit scrierile Părinților prin filiera catolică, acelea erau disponibile în America, dar nu descoperise încă Biserica Ortodoxă. Dar, după multe căutări, a găsit Biserica cea adevărată și a găsit-o, spune el atât de minunat, ”prin harul lui Dumnezeu”. A găsit Biserica Ortodoxă, în care a simțit prezența harului în timpul Sfintei Liturghii. Iată cât de minunat povestește:

”Mă rugam și un gând mi-a venit în minte pentru că eram în deznădejde, pentru că nu mai puteam să rămân protestant și în inima mea nu mă vedeam să ajung catolic, dar voiam biserica cea adevărată, biserica despre care citisem în scrisorile părinților, voiam acea biserică, voiam să fac parte din ea și nu puteam să o găsesc și acest gând mi-a venit în minte să cercetez cu adevărat Marea Schismă, să studiez ce s-a întâmplat și imediat ce am făcut asta, toate, toate s-au deschis (…)” și  a înțeles. Și a spus: ”Știam că trebuie să devin ortodox.”

În timp ce citea cărți despre Biserica Ortodoxă, a avut un vis cum că se afla într-o biserică în care oamenii se rugau, făceau semnul sfintei cruci. Acolo, în acea biserică, era o atmosferă încărcată de rugăciune și el și-a dorit să fie acolo. Când s-a trezit, a început să caute acea biserică, a mers la bisericile din Los Angeles, dar nu o găsea.

A căutat pe internet bisericile din zonă și a găsit, în sfârșit, o poză cu o biserică care arăta exact cu biserica din vis, a sunat și a întrebat pe preot de slujbe și s-a dus acolo. S-a dus singur ca să poată fi în liniște. Când a intrat în biserică și a privit în jur, totul i se părea stânjenitor, icoanele îl înfricoșau… și o voce i-a strigat să plece, că de fapt el nu vrea să fie acolo.

Dar el s-a gândit: Ce este aceasta? Cum să plec, după ce am căutat atâta? Nu nu voi pleca. Și atunci, o altă voce, o voce blândă, i-a spus să rămână până la sfârșit și atunci, va vedea cum se va simți și a simțit că acolo îl adusese Dumnezeu și a început să se roage. Au urmat momente apăsătoare, icoanele erau în continuare înfricoșătoare, spațiul, locul era ciudat, dar când a început Heruvicul (cântarea de dinainte de ieșirea cu cinstitele daruri, Vohodul Mare, când preotul iese din Sfântul Altar având în  mână Sfântul Potir și sfântul Disc în care și pe care se află vinul și pâinea pregătite pentru a se preface Trupul și Sângele Domnului la timpul Epiclezei, prefacerii), a trecut de starea de disconfort și întreg spațiul s-a umplut de lumină, era ca o transfigurare, și a început să plângă.

A simțit prezența lui Dumnezeu atât de puternic, căci ”nu mai văzusem așa o frumoasă smerenie înainte înaintea lui Dumnezeu. Și oamenii se însemnau cu semnul Crucii (își face și el cruce în timp ce povestește) și spuneau ”Doamne, ai milă!” și am început să mă rog lui Dumnezeu că nu vreau să fiu altundeva și că vreau să rămân acolo”, mărturisește el în acest filmuleț:

Și a rămas în Biserica Ortodoxă. Iar eu acum, privesc o fotografie cu el și cu familia lui, îi privesc cât sunt de minunați îmbrăcați în hainele albe ale Botezului. Doamne, ce frumusețe, ce bucurie…

Cât de minunată este familia ortodoxă!

Aici e filmulețul cu pozele:

Iar aici este un filmuleț cu traducere în românește:

Informații despre Jonathan Jackson mai găsiți aici:

https://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Jackson_(actor)

Doamne, dă-ne harul să apreciem această comoară cu care noi ne-am născut: Ortodoxia!

Iată cât de frumos vorbește despre smerenie:

”Cum se împacă smerenia, care e calea Ortodoxiei, cu statutul de star căruia fanii îi spun cât de minunat este?

De când sunt mic, îl rog pe Dumnezeu să îmi dea înțelepciune. Dar nu vreau înțelepciune fără smerenie. Sigur că, de multe ori, greșesc, judec oamenii, dar nu îmi pierd nădejdea. Nu am răspunsul la întrebarea asta, dar știu că, în fiecare zi a mea de păcătos, Iisus este cu mine. Faima e o cruce, pe unii îi înghite. Faima e ridicolă și e total opusă Împărăției, în care trebuie să intrăm asemeni unui copil. Mă rog mereu să rămân în prezența Lui. Iar asta nu se poate fără smerenie. Iar Ortodoxia m-a ajutat pe drumul smereniei.

Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care îl poti trăi. Este casa perfectă, o binecuvântare și o transcendență. O comunitate cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, o experiență mistică pe care nu o poți spune în cuvinte. Este biserica istorică

(http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/04/12/convertirea-actorului-american-jonathan-jackson-la-ortodoxie/).

 

 

 

Mai presus de naționalități, credințe și religii, suntem oameni

Salutare dragilor

De un timp încoace, mă preocupă relaționarea cu semenii și iubirea. Aproape zi de zi, mă muncesc întrebări de genul: cum să iubesc, cum să mă iubesc pe mine, care fac adesea boacăne, de-mi stă și mie mintea-n loc, cum să-mi iubesc soțiorul și copilașii, care mă dau la osteneală taman când sunt mai obosită, cum să-mi iubesc surorile și frații, cum să iubesc pe credincioșii din biserică, cum să iubesc preoții care slujesc în biserică, cum să iubesc pe prieteni și cunoscuți, care uneori sunt imposibil de iubit, cum să-i iubesc pe șoferii care-mi taie calea, mai ales pe taximetriști; din partea  lor am zilnic provocări concrete la iubire, și ….., mai nou, cum să-i iubesc pe nemți?, care, în ultima vreme, parcă au invadat tot orașul nostru….

Aici, nemții sunt prezenți peste tot, pe străzile orașului vechi, prin centrul orașului, prin parc (într-o zi era ”plin” parcul de mămici nemțoaice, care vorbeau cu copiii în germană și am avut impresia că nu mai eram în România), și …. chiar până și la biserică ”au năvălit” nemții.

Asta cu ”năvala” a fost tare de tot!

Hai să v-o povestesc!

Era duminică dimineața. Mă aflam în bisericuță. Știți, bisericuța din Lazaret, vechea biserică a parohiei noastre, care acum, a devenit biserica comunității surdo-muților din întreg Sibiul! De această bisericuță se leagă multe amintiri din viața mea.

Îmi place foarte mult să vin aici la Sfânta Liturghie. Aici, îi cunosc pe majoritatea celor care vin și am simțământul că fac parte dintr-o familie. Iar spațiul, relativ restrâns, contribuie la o mai multă apropiere între noi, cei care ne-am ”aciuat” (pripășit sau alipit) pe lângă Părintele Marian.

L-am îndrăgit de la început pe Părintele Marian. Profunzimea simplității sfinției sale m-a cucerit. Dar mai mult au fost cuceriți copiii. Acestora le place cum slujește părintele și cum predică. Adesea, îmi povestesc, peste săptămână, din pildele și povestirile sau exemplele practice pe care părintele Marian le-a rostit la predică. Și apoi, fascinația gesturilor mâinilor părintelui aduc un plus mare de atenție cu care copilașii, și chiar eu însămi, urmăresc Sfânta Slujbă.

Dar să revin. Eram în bisericuță și așteptam să înceapă Sfânta Liturghie. Deodată, a năvălit un grup de oameni bucuroși care gesticulau și zâmbeau. Mi-a atras atenția mai cu seamă un bărbat care pur și simplu radia de bucurie, care zâmbea cu toată fața și cu toată fiiința lui și saluta pe toți cu căldură, iar pe unii chiar îmbrățișându-i.

Uitându-mă mai atent, am constat că sunt străini, că sunt nemți și am făcut ochiii mari și cred că i-am dat peste cap.

”Sunt nemți surdo-muți, care au venit în vizită în comunitatea noastră”, mi-a explicat un domn de lângă mine, văzându-mi mirarea. ”Aha. Mulțumesc”, am răspuns eu.

I-am urmărit cu interes, privindu-i atent, uitându-mă îndeaproape. Parcă niciodată n-am cercetat un chip de neamț așa minuțios și am avut așa un simțământ ciudat, dar nu de ură ca altădată … Când au plecat, erau parcă și mai bucuroși de cum au venit. Salutau cu mâinile și unii radiau de bucurie….

Și mă întrebam: Ce-or fi înțeles din ce le-a descris părintele despre însemnătatea ”picturilor” de pe pereți???? Va fi oare vreo schimbare în viețile lor? Sau această vizită va fi o amintire ca oricare alta?

Și-mi puneam întrebările acestea în contextul acestor tulburări….

Cred că ați auzit despre tulburarea iscată în sânul Bisericii noastre în urma evenimetelor internaționale la care Biserica noastră, Biserica Ortodoxă Română, a luat parte. E vorba despre disputele pe seama întâlnirii internaționale de la Creta. Dar, ca om simplu ce sunt, ce înțeleg eu din toate aceste dispute???

Eu cred că datoria mea de creștin ortodox român este, în primul rând, să mă rog pentru ierarhii și preoții Bisericii ca să păstreze nealterată dreapta credință, iar eu să trăiesc Ortodoxia, să fiu martor viu al ei și să-i iubesc pe oameni, pe toți oamenii.

Îmi amintesc cum, în urmă cu 17 ani, veneam în Sibiu (din Moldova) cu câteva idei preconcepute cu privire la muzica cunțănească, la nemți (germani), la unguri și la câte și mai câte….

Da, da….

Când ai preconcepții, pur și simplu ești închis la relaționare și la descoperirea frumuseților și comorilor de dincolo de forme și aparențe….

Te închizi, chiar dacă ai tăi, românii în genere, sunt deschiși, primitori, ospitalieri…

Dar ei? Ei străinii..? Ei cum ne privesc, ce gândesc, cu ce gând au venit, ce caută și cum vor folosi, dacă vor folosi (?) ceea ce primesc?

Nu știu. Dumnezeu știe.

A fost o perioadă în care nu puteam intra într-o biserică unde nu se cânta slujba pe muzică psaltică…

A fost o perioadă în care îi ocoleam pe colegii unguri de la facultate, pentru că nu-i suportam să-i aud vorbind ungurește în țara mea…

Ce să mai spun de nemți? Vorba lor îmi crea adevărate furnicături pe spate… și chipurile lor atât de reci și distante….

Dar culmea, în cele din urmă, una dintre cele mai bune colege de la Litere s-a dovedit a fi o unguroaică. Ea a fost singura care mi-a dat toate cursurile …. și mi le-a și explicat, ca nimeni alta…

Și apoi, unicul om care a răspuns prompt la cererea de ajutor pentru susținerea unui proiect de-al meu (singurul meu proiect, de altfel, care a și stagnat din respingerea ajutorului primit, căci, maram, nu venea de la ortodocși), a fost un neamț…

Mă tot minunez de această realitate. Mă tot minunez de străinii ăștia…. Să fie oare ei oare un alt soi de creaturi? Să fie oare la mijloc educația, contextul, conjuctura. Să fie interese? Fațade? Poate.

Din puțina mea experiență, pot să afirm că omul care-i om străbate dincolo de naționalitate, credințe și religii. Și vorba neamțului, care s-a oferit să-mi susțină proiectul, rostită atunci când eu i-am zis că în acel proiect voi desfășura activități și în plan religios, ortodox, ”Conducătorii și popii au băgat zâzanii între oameni. Oamenii simpli au conviețuit în pace și s-au ajutat când a fost nevoie”.

Văzându-i pe acei neamți, care salutau și îmbrățișau pe credincioșii ortodocși români surdo-muți, n-am putut să nu mă gândesc la hoardele de nemți din trecut care au produs atâta suferință atâtor oameni nevinovați….

Da. Trecutul nu se uită…. și există tendința să generalizezi, să răspunzi urii cu ură…

Dar ce folos? Nu faci decât să înmulțești victimile…

Pe când iertarea și…un zâmbet…  Doamne, cât de mult face un zâmbet, o vorbă bună, o îmbrățișare!!

Suntem oameni și a fi om e lucru mare!

Să ne ajute Domnul să trăim în pace unii cu alții și să ne bucurăm de șansa întâlnirii pe acest pământ… S-ar putea ca Dincolo, să avem foarte multe surprize…. în ce privesc etichetările și categorisirile acordate semenilor noștri…..

Răspunsuri la neliniştile şi fricile mele din zilele trecute în legătură cu ce se întâmplă în lume la ora actuală

Dragii mei dragi

Evenimentele mondiale dureroase la care asistăm noi oamenii obişnuiţi, de la distanţă, trezesc tot felul de reacţii….

Mie mi-au trezit milă, neputinţă, frică, chiar groază, groaza de atrocităţile omului fără Dumnezeu cel adevărat şi fără iubire de om.

Cândva, am citit undeva că „omul este lup pentru om” şi zilele acestea, auzind povestind pe unii şi pe alţii şi văzând şi imagini despre evenimentele cu refugiaţii, am trăit groaza acestei posibilităţi.

Aveam o stare atât de apăsătoare ….. care, corelată cu greutăţile fiecărei zile…., era o povară prea grea de purtat pentru mine şi astfel am venit la Doamne şi la Măicuţa Sa… E unica scăpare…

M-am prăbuşit în genunchi….. Am vrut să citesc Paraclisul Maicii Domnului, acela frumos din Psaltire.., al doilea paraclis…., şi citeam atât de mecanic… Citeam şi nu înţelegeam nimic…

Gândurile…, greutatea zilei…, solicitările ei, mă copleşeau… M-am înfiorat. Nu trăisem ceva asemănător, nu-mi puteam închipui că poate fi adevărat ce spunea cândva o măicuţă că acum, în perioada istorică în care trăim, e mare osteneală să citeşti un acatist cu mintea adunată de la cap la coadă…. Citeam…aşa… şi la un moment dat am ridicat privirea la Maica Domnului din cele două icoane minunate pe care le aveam în faţă: cea de la Poceaiv, cu urma piciorului Maicii Domnului şi icoana Prodromiţa cea nefăcută de mână şi i-am spus: „Maica Domnului tu auzi ce citesc eu aici, căci eu nu pricep nimic din ce citesc…, nu simt puterea cuvintelor?”.

Asta se întâmpla vineri, înainte să merg să rezolv o problemă grea, care mă măcina de două luni… şi care mă strivea sub povara ei. Eram atât de neputincioasă….!

Sâmbătă dimineaţă, am figit la Doamne la biserică şi mi-am mărturisit, în Taina Spovedaniei, fricile, i le-am dar Lui să le poarte…şi L-am rugat să-mi răspundă la frământări…

Şi mi-a răspuns… Mereu îmi răspunde, dar e nevoie să „fiu pe fază”!

Astfel sâmbătă, mi-a spus Domnul în evanghelia citită la sfânta liturghie: „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile care se află în stăpânirea Tatălui….” şi prin Părintele ne-a spus să ne strângem în Biserică în jurul Sfântului Potir…

Duminică dimineaţa, am pornit spre Mediaş şi, cu darul lui Doamne, am ajuns înainte de citirea evangheliei de la utrenie. S-a citit minunata pericopă din evanghelie despre întâlnirea cu Domnul pe drumul spre Emaus (Evanghelia după Luca 24, 13-35).

În drum spre Mediaş, discutasem cu soţul despre tulburările mele sufleteşti, despre atrocităţile islamului, despre faptul că suferinţa e semnificaţia pe care o dă fiecare durerii cu care se confruntă…şi, în timp ce se citea evanghelia, mă gândeam la Apostoli, la trăirile lor de după evenimentul Răstignirii Domnului, la frica cu care se închiseseră în casă..., la neliniştile lor, la confuzia şi nedumieririle lor…., la tot chinul lor sufletesc din acele zile, pe care le acum, atât de simţit, în discuţile celor doi cu străinul care li se alăturase pe cale …. Şi dintr-o dată, se aude vocea Domnului, acea voce mustrătoare:

O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu mintea!!!!”. Oare nu trebuia ca Hristos să pătimească toate acestea ce le povestiţi, ca să intre în slava Sa? (….)
………………….
După ce ne-am închinat în biserică (în catedrala din Mediaş)

IL1296F26

şi am pus prescură şi pomelnic, am ieşit să ascultăm slujba afară şi să-i vedem şi pe prietenii noştri când vor sosi şi nu m-am abţinut să nu-i spun soţiorului:

„Ai auzit? Şi uceniici au avut temeri şi frici…, dar noi îl avem pe Duhul care ne învaţă toate şi ne ajută…., e adevărat că pot fi şi confuzii de duhuri…, dar le putem deosebi după roade….”.

A început Sfânta Liturghie…. şi mă rugam pentru prietenii noştri, ca să ajungă şi ei…

S-a citit deja evanghelia ….

Am primit un alt răspuns:

Oricine ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea

Cel ce se va ruşina de Mine în acest veac desfrânat şi păcătos….

Şi am văzut decăderea lumii, lumea care m-a tulburat atât de mult zilele trecute….şi m-am gândit: „Cu cine mă compar, de cine mă tem, de cine mă complexez? De nişte păcătoşi şi desfrânaţi?…..

Modelele mele să fie sfinţii…

Dacă cauţi să înţelegi ce se întâmplă acum, să susţii dreptatea, „drepturile omului”…, suferi…, e absurd ce se întâmplă cu nevinovaţii.., celor nedreptăţiţi…, dar dacă cauţi să înţelegi de ce ţi se întâmplă…, nu poţi îndura…, e absurd…, e nebunia lumii, dar noi nu suntem din lume şi de aceea ne urăşte pe noi lumea şi nu ne poate suferi şi caută să ne înebunească cu tot dinadinsul, să ne robească, să ne deturneze de la calea noastră..

Să ne rugăm şi să ne ţinem de Domnul, asta să facem”.

În sfârşit mirii au sosit. Cât de minunaţi sunt!!!

Am intrat în biserică pe o uşă laterală şi m-am furişat într-o strană din partea stângă, aproape de sfântul altar, de unde îi puteam vedea pe miri… La un moment dat, am ridicat privirea şi am îndreptat-o spre partea dreaptă a sfântulului altar şi m-a izbit statura impunătoare a sfântului mucenic Iacob Persul, acel sfânt mucenic căruia i s-au tăiat pe rând fiecare bucăţică din fiecare mădular şi după fiecare tăiere era întrebat dacă se leapădă de credinţă…., şi mi-a străfulgerat prin minte: „Ce poate fi mai groaznic decât să mori cu încetinitorul? Şi acest sfânt s-a rugat să poată mărturisi până la capăt… „. Astfel, l-am rugat să se roage pentru mine şi frica de chinuri s-a stins. Apoi, alt gând s-a dus la sfântul zilei, la sfântul Eustatie, care a pierdut pe soţie şi pe copii, soţia care a suferit frica necinstirii de acel păgân, frica ce mă bântuia şi pe mine…şi cum Domnul a izbăvit-o…. şi cum s-au regăsit apoi toţi….

Sfânta Liturghie curge lin.

Am rostit cu toată inima dimpreună cu toţi cei prezenţi Crezul şi inima mea s-a umplut de credinţă şi încredinţare că Domnul este viu. Că este şi va fi cu noi şi pe deasupra îi avem şi pe sfinţi în ajutor, grabnici ajutători.

Apoi s-a auzit acea chemare dulce a Domnului prin corul bisericii:
„Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi povara Mea.
Zic vouă celor săraci cu duhul, zic vouă celor nemângâiaţi, zic vouă tuturor: Veniţi, veniţi…!!!!”
Şi am alergat să-l prind de mânuţă pe soţior şi să mergem la Doamne, ca să luăm viaţa, nădejdea, pacea, bucuria, Trupul Său cel sfânt, ca să ne fie spre viaţa cea veşnică, spre sănătate, spre bucurie şi veselie… şi m-am bucurat şi apoi m-am veselit….. şi am mulţumit şi mulţumesc, lui Doamne al nostru minunat!

Şi apoi, predica părintelui dinainte de împărtăşire, din care vă împărtăşesc frânturi:
„Oricine voieşte”:

Domnul ne respectă libertatea de decizie, care se opune predestinării, acelei expresii populare „Ce-ţi este scris în frunte ţi-e pus”. Un neadevăr care ne blochaeză viaţa multora dintre noi… Noi alegem să răspundem chemării la viaţa ca binecuvântare sau la cea ca blestem…, să ascultăm voia Domnului sau de voia lumii…

Urmarea lui Hristos e cu obstacole şi tocmai ele sunt greutatea zilei, crucea, pe care e nevoie s-o luăm… şi cu El s-o purtăm…

Să cerem credinţă, să zicem ca Sf Petru: „Doamne, scapa-mă că pier…!!!”

Lepădarea de sine nu e renunţare la demnitatea ta de persoană, ci la exacerbarea iubirii de sine..

E nevoie de un echilibru între iubirea de sine şi de aproapele, pe care să-l iubim ca pe noi înşine..
Urmarea lui Hristos e frumoasă, căci Domnul ne-a făcut pentru El şi, aşa cum spunea Fericitul Augustin, neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru El.

Martirul:

cel ce doreşte să-şi mântuiască sufletul, viaţa, o va pierde…

Au existat în vechime categoria lapsilor, a celor lepădaţi de la credinţă.
Păcatul e lepădare de Dumnezeu. De fiecare dată când îl facem, ne lepădăm.. să plângem cu amar ca Petru.

Domnul a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..
Calea o găsim în Biserică, adevărul în Învăţătura Domnului, Care ne dă viaţa…

În Apocalipsă se vorbeşte despre cele trei categorii de oameni: calzi, reci şi căldicei. Despre cel căldicel Domnul a spus că-l va scuipa din gura Sa.

Temă de casă:
să ne analizăm viaţa şi să vedem în care categorie ne-am încadrat… şi de acum să ardem în credinţă...

Mulţumesc, Părinte drag, pentru acest cuvânt!

Apoi, cuvântul Părintelui Alexandru Barna de după Cununie, din care mi s-a întipăritcâteva frânturi:

Alte confesiuni au rânduieli în care mirii rostesc cuvinte „Da” sau „Te iubec”…, dar la noi, la ortodocşi mirii tac… (culmea, fusese pentru prima dată când văzusem un mire care dădea răpunsurile la ecteniile din cadrul slujbei Cununiei)…, pentru că iubirea se învaţă, se arată în fapte şi aşa, după legănat de copii şi nopţi nedormite, are valoare acel „te iubesc”… „.
(Da, da… şi eu am probat asta…!!!)

Împreună să lucraţi poruncile Domnului, a mai spus Părintelui Alexandru

E foarte important acest „împreună”. Individualitatea, separarea, singurătatea e moarte şi am simţit groaza aceasta a separării, a fiecare pe cont proprie…, când s-au învârtiti la cântarile Cununiei „Isaia dănţuieşte”…fără să se ţină de mâini….. (mi s-a dat să văd asta ca să preţuiesc acest „împreună” şi unirea….şi am fost ridicată din separare… (persoanele care suferă de deprimare, depresie cred că vor înţelege mai multe decât am putut cuprinde în aceste sărmane cuvinte).

Nădăjduiesc să vă transcriu exact cuvintele minunate ale acestui cuvânt, într-un alt articol…, căci acum timpul nu mai are răbdare cu mine…

Pacea Domnului să coboare şi să rămână cu noi astăzi şi în veci. Amin
Vă îmbrăţisez cu dor şi drag.

Mulţumiri la ceas aniversar * Partea I

Dragilor

Iată-mă cu mila şi cu îndurările lui Dumnezeu la ceas aniversar: 38 de ani…
Pregătirile aniversării au început, desigur, după rânduială, de cu seara…

Şi au continuat dis-de-dimineaţă, începând cu ora 6…
Întinsă pe spate, când încă genele nu voiau să se deschidă…, am început a mă gândi la minunea apariţiei mele pe acest pământ…

Dintr-o dată au dat năvală valuri, valuri de amintiri şi trăiri. Nu ştiam asupra căruia să zăbovesc şi nu ştiam cum să mă împart între a rămâne întru mine, în retragere şi meditaţie sau a mă ridica şi a mă lipi de cei dragi ai mei de lângă mine: soţiorul meu, minunea mea, copilaşii mei minunile mele …. ???

Nu am putut să mă adun în spre ceva anume, ci le-am primit pe toate de-a valma: şi amintirea mamei mele, a naşterii mele „vijelioase”, şi îmbrăţişările şi sărutările minunilor mele, soţiorul şi copilaşii, şi entuziasmul meu şi trăirile toate…… toate, toate într-o clipă de maximă concentraţie…

Cei 38 de ani, încărcaţi cu atâtea şi atâtea trăiri, s-au derulat prin faţa ochilor într-o clipită, învăluind momentul prezent şi intensificându-i valoarea…

Sufletu-mi se umplu dintr-o dată de bucurie şi dădea pe de lături … Îmi venea să sar şi să tot zic: mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc…. Valuri, valuri de bucurie, amestecate cu mult entuziasm, îmi copleşeau biata mea inimă mărginită…

Şi am zis:
„Doamne, ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe edânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el”. (Psalmul 8, 4-5)

Apoi, ne-am înbrăcat repejor – eu şi fetiţele mici -, am înşfăcat plasele cu prinoase şi am alergat spre Doamne…

Îmi scăpărau picioarele, astfel încât fetiţele au fost nevoite să alege pe lângă mine…
Ajungem cu darul lui Dumnezeu mai înainte de binecuvântarea de început a Sfintei Liturghii. Sufletu-mi vibra … Atâta emoţie… nu mi s-a întâmplat să mai am în biserică de nu-mi aduc aminte… Azi e o zi specială… 38 – 3 şi 8 se întâlnesc acum…Treimea, Care m-a zidit pentru veşnicie.

Am cumpărat o prescură apoi, încep să scriu pomelnicele… Mămăruţele se agită în juru-mi. Mă aplec la urechiuşile lor şi le zic: „Mergeţi la locul nostru, până eu scriu pomelnicele”.
Încep să scriu pomelnicul la vii. Şi scriu, şi scriu.., gândindu-mă la toţi cei dragi ai mei care nu sunt lângă mine….: Părintele Vasile (duhovnicul meu, pe care azi nu l-am găsit la bisericuţă), măicuţa mea, Siluana…, soţiorul meu, Nicolae, fetiţa mea cea mare, Steliana mea, care are azi examen…. şi toţi ceilalţi la rând. Şi scriu, şi scriu şi, la un moment dat, observ că i-am scris şi pe cei adormiţi în continuarea şirului celor vii… Interesant! Interesant! Timpul dispăruse şi era un prezent lărgit… erau toţi vii, erau toţi în mine….şi sângele îmi vibra în vene … Şi mama era atât de prezentă… şi tata la fel şi bunica …. şi toţi ai mei, vii şi adormiţi, erau în mine, în sufletul meu, în inima mea care se lărgise atât de mult!

În timp ce se cânta troparul sfintei mele ocrotitoare, sfintei muceniţe Agripina, sfânta prăznuită azi, m-am dus fuguţa să dau pomelnicele cu prescura să fie pomenite în sfântul altar.

Apoi, imediat se auzi:

Binecuvântată este Împărăţia… (A început Sfânta Liturghie şi cerul s-a deschis).
Spunem cu toţii: Aaamin.

Mă aşez cu fetele la locul meu drag, unde stau de obicei la slujbele de peste săptămână, acolo, între stranele din partea dreaptă a naosului bisericii, în faţa icoanei Deisis, în faţa Domnului Hristos, Care stă pe scaun şi de-o parte şi de alta avându-i pe Maica Sa şi pe Sfântul Ioan Botezătorul.

O icoană asemănătoare cu aceasta…

deisis_0714a4817275e2

Când va rândui Domnul, o să-i fac o fotografie si la icoana de la noi din biserică.

Le adun pe fete lângă mine şi le spun încetişor: „Fetiţele mele, a început Sfânta Liturghie, cântăm dimpreună cu strana…”.

„Doamne miluieşte…”

Ectenia mare curge lin…
Simt tot valuri de entuziasm. Fetiţele răspund la starea-mi prea plină de trăiri şi se foiesc…

Le zic: „Liniştiţi-vă, cântăm….!”. Ele se foiesc şi mai mult şi îmi dau seama că e nevoie să zic: „Doamne, mai ho, cu atâta bucurie, că nu mai pot duce…., linişteşte-mă …!”.

Între timp, apare Steli meu minunat, dulceaţa mea de fetiţă, dodoloţul lu’ mami scump. Se închină frumos pe la sfintele icoane şi apoi vine şi mă îmbrăţişează… Asta mă copleşeşte de tot..

La strană începe citirea Apostolului.

O întreb pe Steli dacă vrea să ia o binecuvântare de la Părintele pentru a merge în pace la examen. Acceptă. Mergem în linişte şi îi spunem crâsnicului (paraclisierului – domnului care-l ajută pe părintele la slujbe) să-l întrebe pe părintele dacă poate să vină s-o binecuvinteze pe Steliana, că merge la examen. Părintele vine şi îi face o scurtă rugăciune şi o binecuvintează. Între timp, mămăruţele au venit şi ele lângă mine, ca scaiul, nu cumva să primească ceva în plus sora lor cea mare. Îi mulţumesc părintelui pentru binecuvântarea dată Stelianei şi îl rog să ne binecuvinteze şi pe noi pentru împărtăşire. Părintele ne binecuvintează şi pe noi şi apoi, în linişte desăvârşită, mergem la locurile noastre.

Mai stăm un pic şi apoi, se citeşte Sfânta Evanghelie:

Matei 11, 16-20:

„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci, a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit”.

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Apoi, Sfânta Liturghie curge lin mai departe

Vin la rând ecteniile şi rugăciunile

Ectenia cererii stăruitoare

Părintele: Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem. †

Strana – şi noi cu ea: Doamne miluieşte.
–––––
Părintele: Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu enoriaşi (…).

Apoi părintele începe rugăciunile pentru diferite cereri ale credincioşilor:

„Ca nişte robi nevrednici, cu frică şi cu cutremur mulţumind milostivirii Tale, Mântuitorule şi Stăpânule al nostru, Doamne, pentru binefacerile Tale, pe care cu îmbelşugare le-ai vărsat asupra robilor Tăi

(iar eu zic în gând: „Îţi muţumesc, Doamne, că m-ai ajutat să ajung şi azi la Sfânta Liturghie… şi dintr-o dată îmi aud numele, căci părintele a continuat rugăciunea şi mi-a pomenit numele)
şi asupra roabei Tale, Doina, cădem înaintea Ta, şi ca unui Dumnezeu Îţi aducem doxologie şi cu umilinţă strigăm: izbăveşte din toate nevoile pe robii Tăi, şi ca un milostiv plineşte totdeauna dorinţele noastre ale tuturor. Cu deadinsul ne rugăm Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Precum ai ascultat cu milostivire rugăciunile robilor Tăi, Doamne, şi le-ai arătat lor marea Ta iubire de oameni, aşa şi de acum înainte, netrecându-i cu vederea, împlineşte, spre slava Ta, toate bunele dorinţe ale credincioşilor robilor Tăi, şi arată spre noi, spre toţi, mila Ta cea bogată, trecând cu vederea greşealele noastre. Rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Zicem cu toţii: Doamne miluieşte

Părintele: Ca nişte tămâie cu bun miros şi ca o ardere de tot grasă, bineprimită să fie, întru tot Bunule Stăpâne, această mulţumire a noastră înaintea slavei Tale, şi trimite totdeauna, ca un îndurat, robilor Tăi, mila Ta cea bogată şi îndurările Tale şi izbăveşte pe robii Tăi de toate meşteşugirile văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, pe ei, Biserica Ta cea sfântă, oraşul acesta şi pe tot poporul Tău şi dăruieşte tuturor sănătate, lungime de zile şi sporire întru toate faptele cele bune.
Rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi degrab ne miluieşte.

Zicem cu toţii: Doamne miluieşte

Părintele: Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeul îndurărilor şi a toată milostivirea, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni adânc neajunsă, la a Ta slavă căzând, cu frică şi cu cutremur, ca nişte robi netrebnici, cu umilinţă aducem acum mulţumire bunătăţii Tale, pentru binefacerile ce au fost asupra robilor Tăi şi asupra roabei Tale, Doina; şi ca pe Domnul, Stăpânul şi Binefăcătorul, Te slăvim, Îţi cântăm şi Te lăudăm. Şi iarăşi căzând înaintea Ta, mulţumim, rugând cu umilinţă nemăsurata şi nespusa Ta milostivire, ca precum ai binevoit a primi acum rugăciunile robilor Tăi şi cu milostivire i-ai învrednicit a li se împlini cererile, aşa şi de acum înainte învredniceşte-i a spori întru dreapta credinţă, în dragostea cea către Tine şi cea către aproapele şi întru toate faptele cele bune şi a dobândi ale Tale binefaceri, împreună cu toţi credincioşii Tăi. Mântuieşte-i de toată reaua întâmplare, dăruindu-le pace şi linişte. Şi ne învredniceşte pe toţi, totdeauna a grăi şi a cânta Ţie şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, Dumnezeului celui slăvit întru o fiinţă. Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, Dătătorului nostru de bine, în vecii vecilor. Amin.
––-

Ectenia pentru pomenirea morţilor
–-

Rugăciunea întâi pentru credincioşi

Părintele: „Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului. Primeşte Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; şi ne învredniceşte pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă şi fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea şi în tot locul şi, auzindu-ne pe noi, milostiv să ne fii nouă, întru mulţimea bunătăţii Tale”.

Rugăciunea a doua pentru credincioşi
Părintele: „Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curăţeşti sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului şi să ne dai nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic . Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor ce se roagă împreună cu noi spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhov nicească. Dă lor să-Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie.

Cântarea Heruvicului:

„Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm….”
Întind mâinile şi îi spun lui Doamne rapid cererile din ziua de azi…, grijile zilei…, care nu-mi veneau în minte prea multe , ci am zis Doamne dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!

Ieşirea cu Cinstitele Daruri

Părintele: Pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Rostim cu toţii Simbolul credinţei (Crezul)
––
Părintele: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.
––
Părintele: Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău.

Noi toţi: Amin.

Părintele: Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău.

Noi toţi: Amin.

Părintele: Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.

Noi toţi: Amin. Amin. Amin.

Părintele: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.

Apoi părintele zice mai departe: Mai ales pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria:
Cântăm cu strana: Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu

Părintele spune apoi Rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti:

Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestor sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă. Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice:

Rostim cu toţii Tatăl nostru (Rugăciunea Domnească)

Apoi, părintele se roagă în taină:

„Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”.

Ne închinăm, dimpreună cu preotul, de trei ori şi zicem:

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte”.

Apoi părintele zice cu glas mare: …Sfintele, sfinţilor.

Strana: Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.

Părintele rosteşte tare Rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei:

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă. Şi mă învredniceşte, fără osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta.

Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.
Împărtăşirea preotului. La strană se citeşte Rugăciunea a şaptea pentru primirea Sfântei Împărtăşanii

Apoi Părintele spune: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi.
(iar eu rostesc în taină, imitând diaconul, „Iată, vin la nemuritorul Împărat”)

Apoi zic cu strana: Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!

Părintele: Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu (Rafaela, apoi, Pantelimona, apoi, Doina …apoi Maria, apoi, Elena… apoi alte credincioase N, N, N, N) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.

În timpul împărtăşirii credincioşilor, strana cântă: Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi. Aliluia, aliluia, aliuluia!

După ce ne-am împărtăşit Părintele a spus: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.

Şi noi dimpreună cu strana: Am văzut lumina cea adevărată, am pri mit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închi nându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

Părintele rosteşte Rugăciunea de mulţumire:

„Trupul Tau cel sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să-mi fie mie spre viaţa de veci, şi Sângele Tău cel scump, spre iertarea pacatelor. Şi să-mi fie mie Euharistia aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie. Şi la înfricoşătoarea şi a doua venire a Ta, învredniceşte-mă pe mine păcătosul să stau de-a dreapta slavei Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin”.

Şi uneori o adaugă şi pe aceasta:
„Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oa meni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine. Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe noi, pe toţi, întru frica Ta; păzeşte viaţa noas tră, întăreşte paşii noştri, pentru rugă ciunile şi mijlocirile măritei Născătoarei de Dum nezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi”.

Strana şi noi cu ea: Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!

Rugăciunea amvonului

Şi apoi Rugăciunea de sfinţire a colivei şi prinoaselor aduse
(azi am adus un tortuleţ de tapioca cu vişine şi biscuiţi)

„Doamne, Cel ce ai plinit toate cu cuvântul Tău şi ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade spre desfătarea şi hrana noastră; Care pe cei trei tineri şi pe Daniil, care erau în Babilon, fiind hrăniţi cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări; Însuţi, întru tot Bunule Împărate şi aceste seminţe, cu multe feluri de roade, le binecuvintează şi sfinţeşte pe cei ce vor gusta dintr-însele, căci acestea spre slava Ta şi spre cinstirea sfântei muceniţe Agripina s-au pus înaintea Ta de robii Tăi (Doina, N, S, P, R), încă şi spre pomenirea celor ce s-au săvârşit întru dreapta credinţă. Şi dăruieşte, Bunule, celor ce au înfrumuseţat acestea şi celor ce săvârşesc pomenirea (Doina, N, S, P, R), toate cererile cele către mântuire şi desfătarea bunătăţilor Tale cele veşnice. Pentru rugăciunile Preacuratei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria şi cu ale sfintei muceniţe Agriăpina, a cărei pomenire săvârşim, şi cu ale tuturor sfinţilor Tăi. Că Tu eşti Cel ce binecuvintezi şi sfinţeşti toate, Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Preasfântului şi Bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Binecuvântarea de la sfârşitul Sfintei Liturghii

Părintele: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Noi toţi: Amin.

Otpustul (încheierea slujbei)

Miruirea credincioşilor

În timp ce miruia, părintele a spus celor prezenţi că astăzi eu (doamna Doina) împlinesc 38 de ani şi i-a îndemnat să-mi cânte La mulţi ani...

A fost o mare surpriză aceasta şi pomenirea la rugăciunile de mulţumire!

Să ne trăiţi, Părinte Ioan!

Am fugit repede în spate, în pronaos, unde am pregătit fiecăruia o farfuriuţă cu o bucăţică de tort.

Eram atât de emoţionată şi fetiţele se agitau şi ele pe lângă mine….

Slavă lui Dumnezeu pentru această binecuvântare!!!

Tot ce veţi cere, în numele Meu, lui Dumnezeu, veţi primi!

Dragilor,

cu darul lui Doamne, m-am dus şi azi la bisericuţă. Dar acolo, au năvălit gândurile. Am fost, şi încă mai sunt, sub impresiile evenimentului de aseară de la Seminarul gratuit despre mâncatul compulsiv. În cap se învălmăşeau gânduri pe care le risipeam cu străduinţa de a cânta încertişior după strană, dar ele veneau şi plecau. Mă uitam de departe la ele cu trec pe autostrada minţii mele…

La un moment dat, mi-am amintit de dorinţa doamnelor de a avea un grup şi un loc unde să se întâlnească pentru susţinere reciprocă pe calea vieţii frumoase şi sănătoase şi că eu le-am spus că îmi doresc să am un loc unde să ne putem întâlni. Şi, în timp ce mă rugam, îmi treceau idei despre cum aș putea să ”fac rost”…

La heruvic, am pus la picioarele Domnului dorirea mea şi a acestor prietene, iar la sfârşit am primit şi încredinţarea că voi avea acel spaţiu aranjat când într-adevăr va fi nevoie cu adevărat. Nu ştiu cum, dar cred că va rândui Doamne cumva să pot continua lucrarea începută.

La finalul slujbei, Părintele nostru ne-a spus:

„În această pericopă, de la Ioan cap 10, 23-33 din marea Cuvântarea din Joia cea Mare, Mântuitorul vorbeşte despre rugăciunea în numele Său. El le spune ucenicilor: ”Până acum, n-aţi cerut nimic de la Tatăl Meu” şi îi învaţă să se roage în numele Lui.

Vedeţi, rugăciunea noastră ca creştini este unică, prin faptul că noi Îl avem mijlocitor pe Hristos, Cel care este în ceruri Arhiereu desăvârşit şi Care îşi perpetuează jerfa, Care aduce pentru noi o mijlocire continuă la Tatăl, prin jertfa Sa de pe Cruce. De aceea, rugăciunea noastră este primită. Mântuitorul spune că tot ce veţi cere lui Dumnezeu veţi primi şi, nu numai pentru că El se roagă Tatălui, ci şi pentru că Tatăl ne iubeşte. Şi ne iubeşte pentru că am crezut în Fiul Său. Şi noi, mărturisindu-L pe Fiul Său, devenim bineplăcuţi Tatălui şi Tatăl împlineşte rugăciunile noastre pe care le adresăm în numele lui Hristos Mântuitorul nostru şi Arhiereul cel Mare care a străbătut cerurile. De aceea, şi noi, tot ce avem de împlinit în viaţa noastră să punem în faţa Tatălui ceresc în rugăciune prin Fiul Său. Şi pentru Jertfa Fiului Său, nu pentru vrednicia noastră sau pentru meritele noastre, ci pentru Jertfa Fiului Său, adusă odată pentru totdeauna pentru noi, dar actualizată mereu, iată, în viaţa Bisericii şi în Sfânta Liturghie.

Bunul Dumnezeu să primească Sfânta Liturghie şi să ne miluiască. Amin”.

Să trăiţi, Părinte!

 

moto_0205

 

Sfinte Efrem cel Nou îţi mulţumesc că m-ai ajutat să nu „ratez” pomenirea ta!

sf-efrem-cel-nouDragilor

astăzi este mare bucurie în Biserica lui Hristos. Îngerii împreună cu oamenii îl cinstesc pe marele mucenic al lui Hristos Efrem cel Nou, mare făcător de minuni.

Era cât pe ce să ratez un aşa mare dar!

Aseară am stat iar să scriu până hăt în noapte…că nu mai apuc să scriu peste zi .. nu-mi mai ajunge timpul… şi dimineaţa aşa cu greu m-am ridicat din pat…şi cu greu m-am împins spre treburile dimineţii….

Dar iată cu ajutorul lui Doamne am ajuns în biserică. Am văzut pe măsuţa obişnuită pentru pomenirea sfinţilor aduse ceva prinoase şi mă gândeam ce sfânt o fi azi… mi se rupse firul… dacă aş fi citit povestea de seară aseară…. oo dar am venit târziu acasă…

Sfânta liturghie a curs lin şi mângâios. Azi a slujit Părintele meu, Pr Vasile… Vocea dânsului m-a liniştit ca de obicei…şi am dat toate grijile Domnului.

Iată în sfârşit misterul se dezleagă…înainte de otpust (apolis-încheierea sfintei liturghii) aud troparul mucenicul tău Efrem… Aaaa, Doamne ce am uitat!

Apoi după încheierea sfintei slujbe, Părintele a spus că astăzi îl pomenim pe Sfântul Efrem cel Nou, care s-a descoperit, ca şi Sfinţii noştri Rafael, Irina şi Nicolae, aproape de vremea noastră, că este un sfânt mare făcător de minuni, că dânsul a fost la mănăstirea sfântului şi a auzit multe povestiri minunate……şi „pomenindu-i pe sfinţi, intrăm în comuniune cu ei în Hristos”.

Doamne, îţi mulţumesc pentru acest dar, Sfinţii Tăi. Ei ne sunt un mare ajutor pe cale…, care uneori aşa se îngustează şi aşa tâioşi spini apar.

Îl rog astăzi pe Sfântul Efrem cel Nou să ne binecuvinteze cu rugăciunile sale şi să ne ajute să fim şi noi astăzi mărturisitori, să fim lumină acolo unde suntem fiecare.

Vă îmbrăţişez!

P.S: şi la sfârşit de tot, înainte să ieşim din biserică, o soră din biserică ne-a dăruit o câte bucăţică de pâinică cu vin, binecuvântate de părintele pentru pomenirea Sfântului Efrem.
Am gustat din ea şi astfel şi trupul a intrat în bucuria praznicului. Şi ca să înmulţesc bucuria, am rupt din acea bucăţică şi am împărţit cu cei apropiaţi, spunându-le să se roage astăzi Sfântului Efrem, căci astăzi Sfântul are „rezervate” multe daruri pentru noi. Am păstrat şi pentru cei care încă nu auvenit acasă… şi dacă sunteţi în drumul meu…vă dăruiesc şi vouă tuturor.

Doamne fă-ne parte şi nouă în comuniunea sfinţilor Tăi, cu rugăciunile Sfântului Efrem. Amin.

Bucuria Domnului să ne umple inimile astăzi, dragilor!

Icoana am luat/o de pe acest site:

https://boreliozalyme.wordpress.com/2012/06/27/rugaciuni-inchinate-sfantului-mare-mucenic-si-tamaduitor-efrem-cel-nou-viata-sfantului/

sf-efrem-cel-nou

Sfânta Liturghie este salvarea noastră!

Dragii mei dragi,

mulţumesc Domnului că mi-a dăruit încă o zi în care să trăiesc şi să mărturisesc bucuria Lui!

Aseară, după ce le-am citit fetiţelor mele povestea de seară despre ascultarea de părinţi şi despre cum Sfânta Liturghie a salvat de la moarte pe un tânăr, mi-am adus aminte cum şi pe mine tot Sfânta Liturghie m-a salvat şi mă salvează zilnic de multe răutăți.

Mi-am amintit cum am venit aici, în Ardeal, unde în biserici, nu se cânta muzică psaltică, ci pe o altfel de muzică, care nu-mi dădea pace urechilor. Mi-am amintit cum mă tot uitam la prietenul meu, actualul soţior, cum se împărtăşea duminica şi eu mă minunam, căci eram învăţată că la 40 de zile e voie să te împărtăşeşti, nu mai des.

Mi-am adus aminte cum am venit prima dată la slujbă în cartierul unde locuim acum. Eram studentă. Mă invitase prietenul meu să vin la slujbă acolo. M-am dus. Era duminică. Atunci, nu era construită biserica aceasta nouă, ci se făcea slujbă în bisericuţă unde acum se slujeşte pentru credincioşii cu deficienţe de auz şi vorbit. Prietenul meu m-a invitat în pod. Parcă văd şi acum cât de ticsit de oameni era podul, la fel și bisericuța. De sus, priveam cum oamenii stăteau înghesuiţi, dar erau așa de  nu-știu-cum.

Îmi amintesc și momentul împărtăşirii, care nu se mai termina…! Au fost aşa de mulţi la împărtăşit în duminica aceea…! Sau poate că mi s-au părut mulţi faţă de nimeni de pe la bisericile din Moldova de atunci. Şi mă uitam cu dor şi jale la cei ce se împărtășeau și doream și eu să mă împărtășesc, căci nu mă împărtăşisem de mult. Nu aveam duhovnic aici. Duhovnicul meu era în Moldova şi eu eram într-un loc atât de straniu, de rece şi de distant….

După slujbă, mă uitam la prietenul meu ce bucuros era, iar eu eram aşa pierdută şi tristă. Prietenul meu mi-a observat starea şi mi-a zis: „Nu vrei şi tu să te împărtăşeşti duminica viitoare?

M-am despătţit de prietenul meu și am plecat la gazdă. Toată ziua am avut în minte faţa aceea bucuroasă a prietenului meu. El era bucuros, iar eu eram deprimată. Dar în duminica, aceea s-a mişcat ceva în mine. Luni, am mers la cursuri şi am început să mă interesez de programul slujbelor de la capelă şi ce preot spovedeşte acolo. Aşa l-am găsit pe părintele Necula. Am început să merg la slujbă la capelă. La capelă, cântau studenţii şi cântau aşa de frumos! Cântarea lor îmi mângâia sufletul răvăşit, rănit, zbuciumat.

Încet, încet, am început să mă apropii de oameni de aici, de părintele Necula, care-mi devenise duhovnic, de slujbe şi de Sfânta Liturghie. Părintele duhovnic mi-a dat voie să mă împărtăşesc mai des. Lucrurile au început să se schimbe. Nu mai puteam vieţui oricum, mai ales când ştiam că a doua zi trebuia să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc… Era o altă atenţie la slujbă când era vorba de împărtăşit! Când nu mă împărtăşeam, mă puneam cu botul pe labe şi, uneori, mă trezeam că se merge la miruit şi parcă eu n-am auzit nimic…

Încet, încet, m-am acomodat cu Sibiul. Încet, încet în sufletul se mişca câte ceva. Îi vedeam pe acei tineri bucuroşi care se împărtăşeau foarte des şi-mi doream şi eu să mă apropii, dar de multe ori eram ţinută de depresii şi îngrijorări. Aşa, a trecut primul an de facultate. La începutul celui de-al doilea an, ne-am căsătorit. A fost minunată Sfânta Liturghie din ziua nunţii noastre! Atât de minunat au cântat colegii noştri în capelă! Toate au fost minunate: şi slujba Cununiei şi cuvântul părintelui Necula, duhovnicul nostru de atunci. Îmi aduc aminte și acum de începutul romanţat al cuvântării Părintelui Necula: „Nicolae Sebastian şi Doina lor…….” Da, da…

Mi-am amintit că eram însărcinată cu mijlocia şi eram tare speriată să nu pierd din nou sarcina. Veneam la slujbă şi vocea blândă a Părintelui Vasile îmi dădea atâta linişte! Am început să vin des la biserică la slujbe, să vin ca la o terapie… și am observat că slujba Sfintei Liturghii era un balsam pe sufletul meu rănit. Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc tot mai des. Simţeam că numai Domnul îmi poate salva sarcina şi o poate feri de tot răul şi-mi va da un copil sănătos. Părintele m-a binecuvântat să mă împărtăşesc zilnic pentru prunc. Ooo, ce minunat era! Şi ce bucuros era pruncul la slujbă! Şi ce mai dădea din picioruţe când mergeam la împărtăşit!

Încet, încet, zi de zi, sufletul și trupul meu au început să se vindece. Mă spovedeam și mă împărtășeam des și, în paralel, făceam Terapia prin iertare cu măicuţa Siluana şi Terapia prin alimentaţia de post. Şi pruncul a fost salvat. Domnul l-a salvat! Da, Sfânta Liturghie ne-a salvat și ne salvează. Cum voi putea mulţumi vreodată Domnului? Domnul este viaţa mea!

Da, mare dar este Sfânta Liturghie zilnică. Dar a fost un timp când am căzut din acest dar, căci m-am mândrit, am judecat şi n-am avut înţelegere faţă de neputinţa celor din jurul meu. Şi nu mai simţeam nimic, nu mai simţeam bucuria Domnului, nu mai puteam trăi Sfânta Liturghie. Dar Domnul m-a salvat din nou, tot prin Sfânta Liturghie, de care m-am ţinut cu dinţii. M-am ţinut cu disperare de poala veşmintelor părintelui meu şi l-am rugat să mă tragă afară din prăpastie….

Sfânta Liturghie este salvarea mea! Simt că fără ea, fără Domnul pe care-L primesc în timpul săvârşirii ei, nu pot trăi în acest mediu și în aceste vremuri. Aerul e atât de încărcat de…fum de tigară, de zgomotul maşinilor… Tânjesc după mediul și aerul acela curat pe care l-am avut în perioada de liceu. Mulțumesc că acum am o oază în care scap şi mă adăp, că am biserica şi Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai puternică pe care o poate face omul pe pământ şi tocmai, pentru că este cea mai importantă lucrare, cea mai folositoare, cea care ne scapă de la moarte, tocmai de aceea satana ne dă lupta cea mai mare şi caută cu orice chip să ne împiedice să mergem la ea şi să valorificăm cumsecade darul ei. Ne dă orice alternative, să ajută să facem orice, numai să nu mergem la biserică, numai să nu ne împărtăşim. El ştie că, dacă îl avem pe Domnul în noi, el nu mai are putere… Şi dacă, totuși, se întâmplă să scăpăm şi să mergem la biserică, acolo satana ne dă alte ispite: ne împinge să vorbim, să dormităm… Şi dacă totuşi stăm bine la sluijbă, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, el face să ne mâniem după slujbă, să ne tulburăm….

Da, e mare lupta! E imposibil de purtat fără harul lui Dumnezeu. De aceea, avem neaparată nevoie de harul primit prin Sfânta Împărtăşanie! Noi suntem atât de slabi! E imposibil să nu greşim, dar Domnul ne-a dat o scăpare, ne-a dat IERTAREA. Iertarea este răspunsul Lui Dumnezeu la neputinţa umană. Iar noi, oamenii, iertând, devenim ca El. Sunt conştientă că sunt om păcătos, supus greşelii, că sunt bolnavă. Știu că numai Domnul este Vindecătorul şi scăparea mea! Greşesc? Îmi cer iertare. Îmi greşesc oamenii? Îi iert. Îl rog pe Domnul să mă ajute să-i iert, mai ales pe cei pe care nu-i pot ierta. Îi supăr pe oameni? Mă rog Domnului să-i ajute să mă ierte, să mă îngăduie, căci sunt neterminată, nedesăvârşită. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu este în desfăşurare, dar, uneori, vin cotituri. Suntem cu toţii pe Cale şi suntem încă nedesăvârşiţi, de aceea e nevoie să ne îngăduim unii pe alții.

Recunosc că nu pot să fac nimic fără Domnul. Iar Domnul mă aşteaptă zilnic la Sfânta Liturghie să-mi dea putere. O, Doamne ai milă de mine! Ai milă de toţi ai mei, de toată lumea Ta. Ajută-ne să ardem în râvna pentru Tine!

Aceste gânduri am vrut să vi le împărtăşesc, dragilor, astăzi. Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă port cu mine la Doamne. Să ne dea Domnul azi o zi rodnică! Amin

În rândurile de mai jos, aveţi povestea de seară, citită din cartea ”Proloagele” din ziua de 30 aprilie: Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi:

”În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395), era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe, a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească.” Iar acela a zis: „Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie, purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ,ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta.”

Deci i-a zis lui Teofil: „Au voieşti şi tu să mă omori?”. Iar tatăl a răspuns: „Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avram.

Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună.”  Iar acela a răspuns: „După cum voieşti, părintele meu, aşa fă.”

Deci a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţii lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui.

Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea.”

Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: „Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu să-i tai capul lui şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Iar judecătorul a zis: „Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor.” Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: „Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să doarmă cu dânsa.” Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare.Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: „Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns.” Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserică aceea, a rămas până la încheierea slujbei.

Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi, ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo, sta ascuns călăul cu sabia ascuţită şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză.

Iar când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un sorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: „După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru.” Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând:

„Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie.”

Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui.

Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi l-a vândut pe Hristos.

O fotografie de la tabara de la Mărişel, cand ne-am impartasit cu totii

14072013037

N-aţi putut un ceas să privegheaţi împreună cu Mine!

Dragilor
deoarece lucrez intens la finalizarea unei noi cărţi, nu am mai apucat să vă mai scriu.
Dar aseară, când mă întorceam cu mijlocia de la o activitate din oraş, am trecut pe lângă biserică şi ea a spus:

„E slujbă!?
Da, se face Sfântul Maslu.
Hai să intrăm, a spus ea!

O cât m-am bucurat! Eu care credeam că-i este foame, deoarece mâncase nişte mere şi mă gândeam că acelea îi va fi făcut foame, şi nu m-am gândit s-o întreb dacă vrea să intrăm la biserică. A fost lucrarea lui Doamne prin ea, ca să profităm de slujbă, să ne hrănim sufleţelul.

Am intrat. Era după evanghelia a patra. Apoi s-a citit a cincea şi ne-a miruit.
După slujbă Părintele nostru, Vasile Mihoc, a rostit un cuvânt. Ne-a spus că în săptămâna aceasta s-a citit la evangheliile zilelor despre Patimile Domnului. Ni s-a vorbit de Patimi pentru a ne pregăti pentru perioada ce va urma, perioada Postului Mare, în care rememorăm Patimile Domnului, împreună pătimind prin micile noastre străduinţe.

„Astăzi s-a citit o pericopă din Evanghelia Patimilor care are referire şi la noi”, a continuat Părintele.

Iată contextul mai larg al acestei evanghelii:
Domnul era la Cină în Joia Mare şi îi anunţă pe ucenici că unul din ei Îl va vinde.
Ucenicii se întreabă pe rând „nu cumva sunt eu, Doamne, vânzătorul?”.

După aceea Domnul le spune că „toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”.

La care Petru răspunde: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti”. Dar Domnul îi spune că în noaptea aceea de trei ori se va lepăda de El.

După aceea merg în grădina Ghetsimani să se roage. Ucenicii erau foarte obosiţi. Domnul îi ia deoparte pe Petru, Iacov şi Ioan şi le zice: „Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine”.

Şi El s-a depărtat puţin şi a început să se roage. Dar ucenicii au fost doborâţi de somn şi, venind Domnul, i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

Şi apoi ştim ce a urmat: Domnul a fost prins. Iar în timp ce Domnul era judecat, Petru se leapădă de Domnul. Petru era singurul ucenic de acolo, îl putea apăra pe Domnul când I S-a adus acuze false, dar el a tăcut. I-a fost frică să spună că nu sunt adevărate acuzele aduse Domnului.

Cocoşul a cântat şi Petru şi-a amintit de cuvintele Domnului care i-a spus că la câtarea cocoşului se va lepăda. Şi a ieşit Petru şi a plâns cu amar. Şi Părintele a spus că Petru şi-a plâns acest păcat toată viaţa, a fost durerea vieţii lui, dar Domnul îl va reaşeza în starea de apostol după înviere, atunci când se arată şi îl întreabă de trei ori dacă îl iubeşte.

După aceea Părintele a continuat: „Dacă Petru nu a putut să fie credincios în puţin, să se roage cu Domnul un ceas, nu a putut nici în mult. Cine se leapădă în puţin, se leapădă şi în mult”.

„N-aţi putut un ceas să privegheaţi!” A repetat Părintele cu durere în glas.
Aici la noi se face slujba sfintei liturghii zilnic. Vin la biserică la ora 6, dar nu-i nimeni. Se face ora 7, nimeni. Apoi mai vine câte unul, mai ia o lumânare şi pleacă. Sfânta Liturghie începe … două-trei „băbuţe”….. parohia doarme…

M-am cutremurat şi am zis: Dumnezeul meu, miluieşte-mă!
Vedeam scena Patimilor şi mă vedeam pe mine în locul lui Petru şi a ucenicilor somnoroşi.

„Doamne ai milă de noi. Noi nu putem nici măcar un ceas să stăm cu Tine! Fă ceva, nu ne lăsa să pierim! Îndură-Te de noi!”.
Dragilor, haideţi să ne rugăm, haideţi să stăm cu Doamne, că altfel pierim.
Cei care nu suntem prinşi într-un program obligatoriu, să alergăm la slujbă şi să ne rugăm.
Părintele a spus că acele scaune goale din biserică, din timpul sfintei liturghii, scaunele fiecărui credincios din parohie, „vor striga la noi în ziua judecăţii”.
O, Doamne, să nu ne fie una ca asta! Doamne miluieşte-ne!

Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă pomenesc.

Pacea Domnului să fie cu noi astăzi. Fiţi binecuvântaţi, dragii mei!

Suntem încă în lumina sărbătorii Bobotezei!

Dragilor

Mâine este odovania praznicului Botezului Domnului.
Ce înseamnă odovanie? Odovania ste slujba care încheie sărbătoarea prazniculului, a sărbătorii. Slujba este la fel de înălţătoare ca şi praznicul propriu-zis.

În Biserică totul e solemn şi luminos, chiar şi perioada de doliu din Postul Mare are solemnitatea ei. Biserica ne pune înainte perioade de plângere, de postire, dar şi perioade de bucurie şi de praznic. Şi aceste praznice şi sărbători au rolul de a ne oferi şansa de a pregusta din atmosfera veşniciei cu Hristos. De aceea avem trei zile de Crăciun, trei zile de Paşte şi multe alte praznice minunate, care sunt tot atâtea popasuri din alergarea noastră pe pământ înspre Cer şi odihnire în braţele Domnului.
În Biserică avem înainte prăznuire a sărbătorii, praznuire, după prăznuire şi încheierea praznicului, odovania.

Astfel am cântat bucuria Botezulului Domnului o săptămână şi mai bine. Am băut aghiazma mare în toate zilele şi am mai prins la suflet putere să înaintăm pe calea spre Cer. E grea înaintarea. Pe cale întâlnim şi spini şi pălămidă şi câini care ne latră şi ne arată colţii, dar ţinta e drept îaninte. Nu este cale de întoarcere şi nici abateri, căci ştim unde duce.

Astăzi prăznuim pe sfinţii mucenici Ermil şi Stratonic, minunaţi ostaşi ai Domnului, care l-au mărturisit cu îndrăzneală şi curaj. Aseară am citit micuţelor mele din proloage viaţa lor. Despre cum a pătimit sfântul Ermil şi cum ostaşul Stratonic, care era şi el în taină creştin, văzând pătimirea lui, a lăcrimat şi când au văzut ceilalţi ostaşi de lângă el că a lăcrimat l-au întrebat dacă este creştin şi el, lepădând frica de chinuri ce-i înfricoşase sufletul pentru un moment, a mărturisit cu demnitate că este creştin şi aşa a fost înecat în mare dimpreună cu Emil.

Şi astăzi am auzit la biserică minunatele cântări de cintire adusă acestor bravi mărturisitori, cum saltă şi cum se veseleşte Biserica triumfătoare de biruinţele mucenicilor şi câtă slavă au primit aceştia în cer. Şi mă gândeam: niciun om „mare” de pe acest pământ nu poate avea măcar o părticică din această negrăită slavă ce o dă Doamne mărturisitorilor Lui.

Mulţumim Domnului că avem exemple atât de vii care ne încurajează şi se roagă pentru noi. O dacă am şti ce mare îndrăzneală au sfinţii mucenici la domnul şi ce mare dar primesc creştinii care îi cinstesc pe sfinţii mucenici în biserica lui Hristo dreptslăvitoare! Doamne fă să cunoaştem asta! Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici ajută-ne Doamne şi pe noi să biruim zi de zi prilejurile care vor să ne despartă de Tine.

Acum, a zice nu unei gogoşi sau unei prăjituri „NU vreau să te mănânc, deşi mi se scurge gura”, eu cred că e mare jertfă. Dar noi nici asta nu putem totdeauna. Dar dacă renunţăm pentru Doamne la plăcerea aceasta de a mânca aceste himere, mare plată vom lua.

Să îndrăznim a spune: „Doamne, pentru bucuria Ta renunţ la această plăcere!” Iar dacă, totuşi, mâncăm, să mulţumim şi să-L binecuvântăm pe Doamne, şi aşa se risipeşte lucrarea potrivnicului, care caută cu orice preţ să ne fure minte de la gândirea la Dumnezeu şi la sfinţii Lui şi ne ademeneşte cu tot felul de plăceri şi pierderi de timp.

Doamne, te binecuvintez şi-Ţi mulţumesc pentru toate darurile ce le-am primit. Îţi mulţumesc pentru mezinuca, care astăzi a împlinit 5 anişori. Îţi mulţumesc că ni Te-ai oferit din nou şi ne-ai ajutat să Te primim, Darul nostru cel mai mare.

Ce frumos miroase mirul cu care părintele ne-a miruit şi cât de minunat îi strălucea chipul Rafaeluţei după Sfânta Împărtăşanie. Acesta este cel mai mare dar pe care i-l pot oferi şi aceasta e cea mai mare bucurie în ziua de naştere. Am răbdare şi aştept timpul în care va putea pricepe şi psihologic ce a trăit astăzi cu duhul. Am tot „şuşotit” în timpul slujbei şi i-am explicat de ce am făcut popas la biserică înainte de a merge la grădiniţă. Şi cred că a înţeles câte ceva. Oricum au copleşit-o sărutările doamnelor şi darurile lor şi a priceput şi mai bine că asta a fost un mare câştig şi nu pierdere.

Îţi mulţumim Doamne! Ne-ai copleşit din nou! O cât aş vrea să cunoască cât mai mulţi fraţi şi surori de-ale mele în credinţă ce mare dar avem noi în Biserica noastră ortodoxă! Aici venim cu toate ale noastre, cu dorul nostru de Doamne, cu poverile noastre cu grijile noastre şi plecăm încărcaţi de daruri. Aici îi spunem toate durerile şi problemele şi nici nu apucăm să ieşim de la slujbă, că Doamne deja ne rezolvă „treburile”, înainte ca noi să ajungem la ele. Dar o face cum ştie El, nu cum bănuim noi că e bine sau cum am dori. Dar e nevoie să avem răbdare, să stăm măcar la toată sfânta Liturghie!

O câte daruri primim la sfânta Liturghie! Dar noi suntem atât de mici, încât adesea darurile ne scapă printre degete şi printre entuziasmul de moment.

Ce minunat e să trăieşti fiecare eveniment din viaţa ta, a familiei tale, în Biserică. Ce bune au fost acele mere binecuvântate şi acele chifle şi acele turtiţe dulci pe care părintele le-a binecuvântat! Acestea nu pot fi egalate de niciun tort în nuş’ce formă sau petrecere la nuş’ce loc de joacă! Oricum sunt şi astea. E şi tort, e şi mâncare, dar mai întâi doamne şi apoi celelalte au alăt lumină, alt înţeles…
Dar cum spunea măcuţa mea „Omul fuge de Hristos, pentru că nu se îndură să renunțe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieșiri din timp și din durere, și nu crede că Dumnezeu Se poate amesteca așa, în cele mai mici gesturi și gânduri ale noastre”.

Dar numai
„Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație!” ((http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/03/131-dumnezeu-nu-ne-cere-decat-sa-ne-dam.html). Şi apoi observă cât de deşarte sunt toate fără hristos şi că veselia de o seară de la locul de joacă cu prietenii pleacă şi fără hristos copilul e singur şi expus la toate „săgeţile cele arzătoare ale întunericului acestui veac”(Sf Pavel), fără Dumnezeu.

Doamne ai milă şi ajută-ne să creştem sub braţul Tău şi în Biserica Ta! Dă-ne putere să facem faţă provocărilor lumii acestia rupte de Tine şi să mărturisim că numai Tu eşti viaţa noastră şi izvorul tuturor bunătăţilor. Amin.

Cu toţii suntem nevrednici deopotrivă, dar aşteptaţi cu braţele deschise!

Dragii mei dragi
De câtva timp tot îmi doresc să vă împărtăşesc un lucru minunat ce l-am descoperit.
În toată strădania mea de a trăi sănătos am coştientizat că nimic nu pot fără ajutorul lui Dumnezeu. Oricât m-aş fi străduit să fac ce ţinea de mine, ceva rămânea nefăcut, ceva nu reuşeam şi inevitabilul se întâmpla. De aceea am simţit nevoia unei siguranţe. Am dorit să mă încredinţez unor mâini sigure şi astfel m-am apropiat mai mult de Doamne şi de Biserică. Pentru mine sfânta liturghie a fost şi este salvarea mea. Am spus asta şi în cartea Slujirea din bucătărie. în Biserică eu am făcut o adevărată terapie. Vocea blândă a părintelui meu, tihna sfinţiei sale din timpul slujbei mi-au fost şi-mi sunt ca un balsam. Dar nu m-am legat de părintele, de altfel sfinţia sa este chemat în multe părţi, ci atenţia mea a fost şi este la domnul. Îmi place foarte mult să stau în timpul slujbei în faţa icoanei deisis pictată în mărime naturală şi acolo mă înfăţişez aşa cum sunt, cu tote ale mele, cu toate grijile şi problemele mele şi-L rog să ies din biserică om nou, ca să fiu martora bucuriei Domnului. Bucurie care uneori ţine până la o nouă mare provocare care îmi arată cât de nedesăvârşită sunt.
În Biserică am învăţat mult, dar mai presus de toate am conştientizat că fără primirea vieţii lui Dumnezeu în mine sunt un om mort sufleteşte.
Dar de Dumnezeu nu te poţi apropia oricum.
Cineva, o doamnă spunea pe un blog că i se pare de neînţeles cum se pot îmbina frica şi dragostea la un loc, căci atunci când ne cheamă Părintele la Sfânta Împărtăşanie spune: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!” dar despre ce frică e vorba aici? Este vorba de acea grijă , de acea sfială, de acea delicateţe cu care te apropii de cineva drag. Măreţia lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne vedem cât de mici suntem şi totuşi domnul „moare de dragul nostru”, „moare după noi” şi nu poate să cineze singur, ci ne spune „Cu dor am dorit să mănânc cu voi această Cină”.
„O, Doamne, dar sunt atât de nevrednică, cum să vin….?
Şi n-am îndrăznit întotdeauna să mă apropii, dar părintele nostru ne-a îndemnat să venim, să ne împărtăşim, recunoscându-ne greşelile şi punând început bun.
Şi de multe ori am avut de luptat cu gânduri de deznădejde că mă împărtăşesc de atâta timp şi nu se vede nimic, ba uneori m-am purtat mai rău ca cei neduşi la biserică. Dar mi-a părut rău şi m-am spovedit şi nu cutezam să mă apropii… când într-o zi în timp ce Părintele rostea dezlegarea am auzit ca un cutremur cuvintele: „Şi eu nevrednicul preot, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale!” şi mi+am zis: „Dumnezeul meu, dacă şi părintele este nevrednic, atunci cine să se apropie?
Şi am primit răaspunsul că „toţi suntem nevrednici deopotrivă”. Şi că nu ne ducem la biserică, la sfânta liturghie, la Sfânta Împărtăşanie că suntem vrednici, ci ne ducem ca să ne vindecăm. Şi asta o întăresc rugăciune de mulţimire cu care ne rugăm „să ne fie aceasta spre sănătate” şi „sre trezirea sufletului”.
Dragii mei
Nu putem trăi fără Domnul şi potrivnicul ştia asta şi nu urăşte nimic mai mult decât să fim cu Domnul. El ştie că nu există o unire cu Dumnezeu mai deplină decât prin Sfânta Împărtăşanie. Numai mâncând-L pe Dumnezeu avem viaţă în suflet, altfel suntem amorţiţi şi trăim „în virtutea inerţiei”, dar nu suntem vii pe deplin.
Eu am simţit asta şi de aceea am dorit să strig tuturor să vină la biserică şi să ia viaţa.
Am scris în cărţile mele despre mila ce a făcut-o Dumnezeu cu mine şi cred că o va face şi cu toţi, numai să îndrăznim să venim să luăm lumină şi viaţă, deşi suntem nevrednici.
Doresc să ajungă acest mesaj şi la inima ta, cititorule drag al acestor rânduri.
Fă-te şi tu mesagerul bucurie Domnului astăzi!
În cărţile mele am scris mai multe despre aceste idei pe care am vrut să ţi le împărtăşesc.
Îl rog pe Doamne să-ţi dăruiască o zi binecuvântată şi rodnică.
Astăzi s-a citit evanghelia despre templu, care este lui Dumnezeu şi părintele spunea că şi noi suntem temple ale lui dumnezeu. Şi ne-a dat teme de gândit şi meditat. Avem ce face astăzi!
Cum ne purtăm cu noi înşine?
Cum ne purtăm în biserică?