Arhive etichetă: slujba de inviere

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!