Arhive etichetă: slujire

Azi, am primit un mare ajutor pe Cale

Salutare, dragii mei!

Astăzi sunt bucuroasă, astăzi am primit un mare ajutor pe Cale! De un timp încoace, mă tot frământau gândurile și întrebările despre ce voi face și pe ce drum voi apuca de acum încolo, după atâtea încercări și testări de slujiri și lucrări. Și iată, azi, am primit încredințarea că acesta este darul meu: colecționar de învățături, făuritor și neguțător de cărți pentru suflete, căci după nicio altă îndeletnicire nu arde inima mea mai tare precum arde să învăț și să transmit mai departe cele învățate, să citesc și să scriu.

Deoarece luminarea și izbăvirea mea din robia sărăciei și a deznădejdii din pricina condițiilor în care m-am născut și am crescut a venit prin cărți, consider că e de datoria mea să mulțumesc lui Doamne pentru acest dar, ajutându-i și pe alți oameni care caută soluții pentru a crește și a se dezvolta personal. Consider că, dacă înțelegi sensul lucrurilor care se întâmplă cu tine și în jurul tău și crezi că Domnul nostru Iisus Hristos este cu tine până la sfârșit, orice ți s-ar întâmpla, atunci, trăiești la maximum.

Aleg să mă pun cu totul în slujba Domnului, cu toate darurile și cu toate dorurile mele. Aleg să lucrez la zidirea sufletelor prin cuvânt. Dedic pasiunea mea pentru cărți lui Doamne. Îl rog să facă El ce-o vrea cu ea, s-o pună la îndemâna celor ce au nevoie de ea.

Pentru că sunt om și sunt vulnerabil, Domnul îmi trimite, din când în când, câte-un înger, un glas, o simțire de îmbărbătare ca să merg mai departe. Astăzi, mi l-a trimis pe Sfântul Antim Ivireanul,

sf-antim-2008

care, prin pilda vieții sale, mă încurajează să merg mai departe.

De acum, când vor mai veni gândurile de renunțare ori descurajarea, o să citesc viața Sfântului Antim și o să merg mai departe!

Sfinte mare ierarhe Antim Ivireanul te rog miluiește-mă cu rugăciunile tale și mijlocește la Domnul ca să mă ajute să-mi împlinesc rostul și chemarea. Amin.

care prin pilda vieții sale mă încurajează să merg mai departe.

Despre Sfântul Antim, puteți citi aici:

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-mitropolitul-tarii-romanesti

http://ziarullumina.ro/sfantul-ierarh-antim-ivireanul-cu-suflet-de-roman-39124.html

„Ajută-i pe ceilalţi să obţină ce vor şi ei te vor ajuta să obţii ce doreşti”

Dragii mei dragi

Vă recomand să recitiţi articolul de mai jos „revizuit”
Şi vă implor să vă rugaţi şi pentru noi, ca să scăpăm din nevoi!

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2015/12/04/cum-armonizez-si-pasiunea-si-vocatia-cu-datoria-si-nevoile-trupului/

un inger pe sau de zapada……

inger pe zapada IMG_20160123_104602

Cum armonizezi pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi

Salutare, dragilor

Astăzi, doresc să vorbim despre cum putem armoniza pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile personale şi ale celorlalţi.

Mai întâi, să lămurim puţin termenii. Începem cu Dicţionarul explicativ al frumoasei noastre limbi române:

PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează (concentrează) procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦Dorinţă, aspiraţie. 3. Dragoste puternică faţă de o persoană (de sex opus). 4. Tendinţă puternică şi nestăpânită însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile); patimă, viciu.

Atenţie, vedem că există pasiuni bune şi pasiuni rele…!

Încercăm să le identificăm… Facem lista…

Îmi amintesc că de mică, de când am început să cunosc literele, îmi plăcea să citesc. Mă bătea mama să las cartea şi să merg la sapă…, dar eu reuşeam de fiecare dată s-o minciunesc că trebuie să-mi fac lecţiile şi să citesc măcar o pagină în plus în afara lecţiilor…

În concluzie, patima mea sunt cărţile…

VOCÁȚIE ~i f. Atracţie înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziţie naturală; aplicaţie; aptitudine; înclinaţie; predispoziţie; Aptitudine, chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie.
Aşadar, Pasiune= ce-i place… Fiecare avem o listă cu ce ne place să facem.

Recent, am învăţat că pentru a identifica vocaţia, e nevoie să trecem plăcerile prin câteva filtre:

Constanţă: aş face asta în fiecare zi, pentru tot restul vieţii, indiferent de orice, că sunt sau nu sănătos, am familie sau nu, sunt tânăr sau nu, am sau nu bani?

Catalizator: după ce fac, am mai multă energie sau bucurie decât înainte?

Creştere: aş investi timp (şi alte resurse, cum ar fi bani) pentru a deveni mai bun la asta?

Caracter: pot să fiu eu însămi, să mă exprim cum sunt sau pun o mască?

Şi în final, filtrul decisiv:

Contribuţie: ajut pe cei din jurul meu prin această activitate atunci când o practic?

Îmi place să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu…

Tot când eram mică şi când m-o întrebat „tovarăşa” ce vreau „să mă fac”, am spus că vreau să mă fac profesoară… Îmi amintesc imaginea când îi aşezam pe fraţii mai mici pe scăunele şi mă postam în faţa lor şi le ţineam lecţii…

Asta mi-a plăcut şi asta îmi place şi acum: să învăţ pe alţii tot ce am învăţat şi învăţ eu! Dar între timp, o intervenit datoria….

DATORÍE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ◊ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligaţie, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile (de serviciu). ◊ Expr. A fi de datoria cuiva să… = a fi obligaţia cuiva să… A crede de datoria sa să… = a se crede obligat să… – Dator + suf. -ie. De (sau din) datorie = din obligaţie, nu de bunăvoie, pentru că așa se cuvine, aşa se cere, aşa trebuie („Făt-Frumos… se duse, de! de datorie”. Ispirescu, L. 105. „Îşi iubesc soţia și copiii mai mult din datorie”. Negruzzi, S. I 221. La datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile de serviciu. „Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie”. Sebastian, T. 193. „Eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie”. Caragiale, O. I 105. 2. (etică) Comportament sau actele unei persoane rezultate din obligaţiile morale, cerute de tradiţie, impuse de sentimentul de dreptate sau de bunăvoinţă.

Şi acum, e acum: cum armonizez pasiunea şi vocaţia cu datoriile şi nevoile proprii???

Ca de obicei, am apelat la îndrumătoarea mea, măicuţa mea dragă, Siluana

441x0_1292022630_dsc_0502

În cele de mai jos, aveţi cuvintele maicii Siluana, adaptate, pe ici pe colo, la situaţiunea mea….

Ce este datoria?

Iată ce spune maica despre datorie:

„Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt aşezat într-o anumită postură şi mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit şi Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci, a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci, omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat şi suntem iarăşi un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Şi deşi iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului şi convieţuirea lui în limitele unei anumite bunătăţi. (…)

Aşadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne aşezăm conştient în postura în care ne-a aşezat Dumnezeu la început.

Bărbatul cumva este cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujeşte ca ajutor pe măsură. (…)

Între bărbat şi femeie „nu e vorba de egalitate, ci de vocaţie, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conştienţi de vocaţia şi de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieţii şi de dragostea Dăruitorului. (…)”

Şi acum…, cazul meu:

După formarea intelectuală, sunt profesor…, profesor de Teologie şi Litere. Datoria a cerut să renunţ la catedră şi să cresc copilaşii. Şi…, între timp, fac volunariat în cadrul proiectului „Îndrăznesc să trăiesc sănătos”, prin care mă străduiesc să le fac poftă oamenilor de Doamne şi de păpică sănătoasă…

Datoria

Prima slujire, spune maica mea Siluana, pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo, ne ajutăm aproapele. (…) Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui. (…).

Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică (…) Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. (…)

Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (…).

în relația mea cu aproapele, fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. (…)

Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… Iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător (…).

Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos.

Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine. Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite. (…)

Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta. (…)

Ce voi face?

Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui.

Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu.

Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana plăcerii trecătoare și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii.

Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri, ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei.

Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci e dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii.

Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește.

Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. (…)

Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu plăcerea în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. (…)

Când ești ispitit de o plăcere, fă-ți „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective”.

La fel e nevoie să procedez și când copiii vor o plăcere „interzisă”:

„Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. (…) Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar!

Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție, îl întrebi: Care-i avantajul că …. ? Și care-s dezavantajele? …. Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac.

Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma…(…)

Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. (…)

Prima etapă este taina slugii netrebnice.

Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”.
Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. (datoria de a creşte copiii, de a da ajutor bărbatului…, n-ai niciun merit…, Doino, eşti datoare…, de vreme ce ai acceptat căsnicia…!!!)

Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta.

De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine.

Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii.

E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu (să-mi stăpânesc patimile şi poftele, n.n) și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate.

Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. (…)

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arăt:

Doamne, eu vreau să fac multe….. (să mântui lumea…, să scriu cărţi -numai vreo 30-, să vorbesc lumii, să le fac poftă de păpică sănătoasă, să fac ateliere de gătit … şi pâinică; şi mi-a venit azi un gând în biserică, că nu de astea au nevoie oamenii, ci de Duhul Sfânt.. .., o ce uşurare.., nu tu chiorală la calculator, nu tu cheltuieli cu seminarii.., ci doar mătănii, ridicări de mâini…, implorarea Duhului… Oamenii sunt burduşiţi de informaţii, au nevoie de mânarea Duhului… , eu doar să dau mărturie prin viaţa mea, să nu judec pe nimeni niciodată….

Dacă sunt credincioasă peste puţinul încredinţat: eu şi cei 3 copilaşi şi soţiorul, şi dacă dau dovadă că-s credincioasă, o să-mi încredinţeze apoi Doamne miile de sufleţele cărora vreau să le vorbesc…

Şi ce să mai fac? Să arăt Domnului tot ce fac sau am făcut: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi: am mers după copii la şcoală… , am fiert nişte linte…, am făcut nişte pâinici… Am vorbit cu tanti X, Y… , le-am ascultat problemele şi le-am dat sfaturi…. deşi nu mi le-au cerut!, Uite, Doamne, astăzi am fost prezentă lângă copiii de la centru, am fost acolo pentru ei…n.n)

Dar vine un gând care zice: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuieşte, (cutare, n.n)?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci”.

Rămâi pe poziţie, Spune măcar un „Bună ziua!” și nu „Lasă-mă-n pace!”. Și acesta poate fi acel puțin peste care poţi fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei, îmi zice măicuţa mea și continuă „Peste multe te voi pune!”- Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”.

De multe ori, se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”.

Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care mă îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea x pentru nu știu care e bucuria pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi este să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite-așa, ajung și în Rai și fac şi ce-mi place până atunci. Nu?

Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum! Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența?

Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm.
(Doamne, astăzi am făcut pâinică…!!! mulţumeeeeesc, n.n)

Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui!

(Sau: Doamne, am reușit să ascult un timp pălăvrăgelile copilaşilor fără să mă enervez, dar la un moment dat, n-am mai putut şi am strigat să tacă……., n.n) Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună.

Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui.

Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am mâncat mult (n.n)…, m-am mâniat (n.n) …. și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință.

Ce să fac? Cum să fac?

Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele (în Taina Sfintei Spovedanii) așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am mâncat mult, ridică lăcomia de la mine (n.n)…

Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie. (…)

Urmează apoi, o

a treia etapă

în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. (…)

Așadar, acum devenim iubiții Domnului, „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. (…) Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. (am acceptat datoria cu bucurie…, n.n) (…)

biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea.

Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

(Cum aș putea eu, de exemplu, să fi vorbit oamenilor la seminariile ţinute??? n.n) Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis.

Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism.

În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește…(sau pentru împlinirea pasiunii…, n.n) Dar se va lămuri când intervene concurența …. (vine gândul şi zice: „alţii au mai mare succes şi pe deasupra mai câştigă şi bani frumoşi, pe când tu…???”, Dar îndrăznim să cerem iubire…. n.n)…

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți!

Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii.

Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu , iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici!

Așa să ne ajute Dumnezeu”.

Amin. Amin. Amin

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea dragă!

*articolul întreg este aici:

https://deveghepatriei.wordpress.com/2011/09/30/maica-siluana-vlad-ajutorarea-aproapelui-intre-filantropia-crestina-si-datoria-sociala/

Am nevoie să primesc iubirea şi să dau iubirea. Iubirea e un verb, adică acţiune

Dragii mei

Suntem cu toţii însetaţi de iubire. O căutăm cu orice preţ. Şi e normal! Pentru că aşa ne-a creat Dumnezeu. Ne-a creat din iubire şi pentru iubire. Dar ce este iubirea? Şi cum o putem dobândi?

Astăzi în Biserică am întrezărit un răspuns. Astăzi se face pomenire de cinstirea lanţului Sf Ap Petru. La Sfânta Evanghelie s-a citit pasajul despre întâlnirea Sf. Petru cu Domnul după Înviere. Ştim că Sf. Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori de şi după aceea a plâns cu amar. „Nu-L cunosc pe omul Acesta!”, a spus Petru. „Nu L-am văzut niciodată! N-am treabă cu El!”, sunt expresii destul de uzuale în gura unui laş, a unui fricos. Le ştim, şi noi le-am folosit de multe ori. Dar cu Petru s-a întâmplat ceva: după ce oamenii aceea care „s-au luat de el” şi voiau să-i facă rău, a trecut Domnul pe lângă el. era legat şi s- uitat la Petru şi privirea aceea l-a scurtcircuitat şi Petru s-a cutremurat. A înţeles ce făcuse, şi-a dat seama ce păcat a săvârşit când a zis că nu-L cunoaşte, când şi-a negat Prietenul cu care stătuse la masă. Atunci sufletul lui s-a cuprins de disperare, de deznădejde: „eşti pierdut Petru, i-a spus gândul rău. Cum ai putut să faci una ca asta? Eşti vrednic de iad. Şi deznădejdea creştea. Dar petru s-a ridicat de acolo, a ieşit afară şi a început să plângă, să se roage, să-l roage pe domnul să-l ierte. A plâns mult Petru, numai domnul ştie cât, dar nu s-a sinucis ca Iuda, ci aştepta iertarea. Petru era în iad, în mari chinuri sufleteşti şi o luptă de gânduri foarte grea.

În ce iad era pogorât sufletul lui Petru, ne putem imagina fiecare dintre noi, care am trecut prin ceva asemănător, atunci când ne-am negat prietenul, când l-am supărat prin vorbe sau comportament, când ne-am rupt şi lepădat prin păcate grele de Doamne. Şi plângem mult şi ne rugăm şi acolo în acel iad aşteptăm cu nădejde să pătrundă Lumina. Şi Lumina nu întârzie să vină. Îţi pare rău, ai vrea să iei cuvintele înapoi, ai vrea să ştergi orice urmă a faptei. Îţi este ruşine de tine, te scârbeşti de fapta făcută.

Şi cum spunea şi maica Siluana: „În iadul din tine așteaptă Mângâietorul Dumnezeu să-ți arate că te iubește, că știe cum ești și că nu e nevoie să te mai ascunzi de El, că nici măcar nu-ți cere să te schimbi, dacă tu nu vrei. Doar să fii cu El ca să te mângâie! Abia când vei simți și vei crede în iubirea Lui vei avea cum să fii cum te dorești! Fără El nu putem face nimic!El nu vrea decât să te mângâie și să pornească împreună cu tine pe Calea Bucuriei.
Dar locul de întâlnire e acolo, în iad!”

Dar e nevoie de răbdare. Întunericul e tot mai greu şi Domnul întârzire să vină. Dar iată-L la nici 3 zile după acea nenorocire, apare Lumina, apare Hristos, Care întreabă pe om prin Petru:

„Mă iubeşti Petre? Da, Doamne! Paşte mieluşeii Mei!”.

Şi iarăşi: „Mă iubeşti Petre? Da, Doamne. Paşte mieluşeii Mei!”

Şi iarăşi, pentru a treia oară: „Mă iubeşti, Petre?”

Şi, spune Evanghelia, că s-a mâhnit Petru că Domnul l-a întrebat şi a treia oară dacă-L iubeşte. Şi atunci Petru a răspuns cu toată fiinţa lui: „Da, Doamne! Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc! Ei atunci,

Paşte oile Mele!”. Adică arată-mi prin fapte iubirea ta!

Şi acele cuvinte au fost şi pentru mine. Şi pe mine m-a întrebat dimineaţă Doamne:

„Mă iubeşti, Doina?”.

„Da, Doamne, Te iubesc! Păi, slujeşte copilaşilor mei! (ce tot cârteşti, ce tot oftezi?)

Păi, Doamne, stai să vezi cât mi-e de greu…

Şi Domnul mi-o retează şi-mi zice:

„Mă iubeşti, Doina?”

„Da, Doamne, dar…”

Şi atunci Doamnul mă întreabă şi m-ai hotărât:

„Mă iubeşti, Doina?”

Doamne, Tu ştii inima mea, dar trupul meu e neputincios şi se împotriveşte. Eu nu ştiu, nu pot să te iubesc, eu n-am iubire. Tu eşti Iubirea! Mă abandonez Ţie. Vino tu în mine şi iubeşte pe soţiorul meu şi pe copilaşi şi pe toţi cei cu care mă întâlnesc azi.
Iubeşte-mă pe Mine în cei din jurul Tău. Slujeşte lor cu iubirea Mea!

Da, Doamne!

Dagii mei

Abia acum am înţeles mai profund că iubirea e un verb şi nu un substantiv.

Că iubirea e acţiune şi nu sentiment.

Că iubirea se cere, iubirea se păstrează, iubirea se cultivă, iubirea se creşte, iubirea se învaţă. Iubirea se exersează în lucrarea zilnică. Iubirea nu este sentiment, ci e acţiune. Ce simţim e altceva, e aşa o veselie a trupului, un entuziasm, dar iubirea e mai presus de astea. Iubirea e Dumnezeu şi numai în legătură cu El putem trăi în iubire.

Vedeţi, omul are atâta nevoie de om. Aşa ne-a făcut Domnul: ne-a făcut persoane, nu indivizi. Persoana nu poate trăi singură, ci în comuniune cu alte persoane. Eu nu pot fi „eu” decât în legătură şi-n raportare la un „tu”.

Inconştient simţim cu toţii aceste lucruri. Nevoia de comuniune se vede prin căutarea avidă de prieteni, de comuniune cu cât mai mulţi. Fiecare simţim nevoia şi dorim să fiu apreciat, să mă bage în seamă, să mă iubească cât mai mulţi. Dar observăm că, cu toate că unii au mii de prieteni în jur sau pe facebook, şi aceştia îl felicită spre exemplu la ziua lor, ei se zbat într-o singurătate apăsătoare şi în sufletul lor sunt trişti, acolo e un gol care se vede doar când ei rămân singuri şi ca să nu mai audă cu răsună acel gol, fac orice: dau muzica tare, beau sau mănâncă dulciuri. Dar acel gol nu se umple cu nimic. Căci acel gol îl poate umple doar iubirea. Dar iubirea nu-i de găsit nicăieri. Şi de ce? Pentru că o caută unde nu se găseşte.

Omul nu poate da iubire, dacă nu e conectat la conducta Iubire, la Doamne. Şi asta o vedem la mii de cupluri care stau o perioadă în extaz şi-şi spun: „te iubesc, tu eşti iubirea mea, fără tine nu pot trăi, bla, bla bla …” şi după ce le trece iubirea, care e de fapt entuziasm şi îndrăgosteală, se despart, devin străini. Îl înttrebi: „de ce, de ce nu mă mai iubeşti?” . „…păi nu-mi mai vine…să te iubesc, m-am înşelat, am crezut că te iubesc, dar de fapt iubesc pe altcineva… şi uite-„aşa e viaţa!”.

Dar astăzi am învăţat o lecţie:

Doar Domnul e iubire Care se împărtăşeşte creaturii, iar creatura, omul lucrează cu această iubire, slujind semenilor. Nu trebuie să simt nuş’ce stare de exaltare ca să mă duc la biserică, sau să gătesc o salată soţiorului, sau să şterg la funduleţ copilaşul, sau să-i port mânuţa copilului să facă primele litere, ci fac sfânta cruce şi zic: „ Doamne ajută-mă şi binecuvintează-mă!” şi trec la slujire, la treabă şi asta e iubire.

Şi uite-aşa iubirea creşte în noi, chiar dacă iubitul sforăie noaptea sau îi atârnă burta de grăsime. Chiar dacă iubitei i-a crescut fundul mare sau şi chiar dacă copii – rodul iubirii- te miorlăie la cap….

E greu?

Şi maica răspunde:
„Ți se pare că poruncile Lui sunt grele? Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca să trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare, pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi?
„Doamne, binecuvântează pe X care, făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”Așa, simplu.

Cum nu judeci?
Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință… Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”.

„Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare…” (spicuiri de pe blogul Gânduri de la Maica Siluana)

Dragii mei

Să îndrăznim să cerem iubire şi să dăm iubire prin tot ce facem

Şi aşa cum ne învaţă măicuţa, „să facem liturghia lăuntrică toată viaţa, pentru a oferi mereu lui Dumnezeu orice durere, orice bucurie, orice simţire, ca El să le prefacă în loc de întâlnire şi împreună-lucrare cu harul Său”.

„Suntem vinovați, nu pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!”

„Altfel, şi „binele” devine rău prin contaminare cu duhurile lumii şi ale întunericului. Nu există bine în afara lui Dumnezeu”.

Să fim oneşti, să acceptăm că suntem însetaţi de iubire, dar că numai Doamne e iubire, numai El ne-o poate da, iar noi o putem oferi doar prin jertfă, prin lucrare, făcând din toate acţiunile noastre o concretizare a iubirii noastre, şi nu declaraţii ieftine de sentimentalisme.

Cum să facem mai concret? Să ne întrebăm în fiecare zi, în fiecare clipă: „Doamne cum aş spune eu „grăsanului” ăstuia de coleg sau de şef, bună ziua, dacă aş avea iubirea Ta? Dacă l-aş iubi cu iubirea Ta? Şi o să vedeţi cum. Încercaţi! Eu am încercat şi m-am uimit.

Sau să te întrebi: „Doamne cum aş reacţiona când acest taximetrist prost crescut mi-a tăiat calea în trafic?” Cum aş răspunde dacă aş avea iubirea Ta?

Aşa ai face: „Doamne miluieşte-l! Doamne iartă-l, că nu ştie ce face!… cum ai reacţiona când mergi pe stradă şi vine unul şi-ţi suflă sub nas o duhoare de tutun? Ce ai putea să-i spun în loc de „luate-ar circu de tâmpit!”. Să-i spui în gând: „Săracul, ce tare urlă după iubire şi ca să se mângăie în dezamăgirea că n-a găsit-o, că nimeni nu i-o dă, încearcă el să se mângâie şi trage din chestia aia crezând că-i trece dorul de iubire …! Doamne, mângâie-l Tu pe acest suflet!

Şi ai să fii surprins că acel om îşi întoarce capul şi face ochii mari. Atunci eşti sigur că mesajul a ajuns. Şi asta nu-i ficţiune. E pe bune!
Ne plângem cu toţii că avem necazuri, că ne e greu, că nimănui nu-i pasă de noi, că toţi sunt numai pentru ei, că toţi îs numa după bani… dar nu ne-a învăţat nimeni să ne întrebăm: Doamne ce pot face eu pentru ei, pentru aceşti „toţi”. Şi domnul ne spune: Să-i iubeşti, căci săracii sunt atât de însetaţi de iubire.

Dar cum? Folosind iubireaMea, care e gata mereu să se reverse în inimile voastre, dacă o cereţi. Şi o putem cere simplu, mai ales când ne vine să-i răspundem celui care ne-a arătat neiubire, „Doamne dă-mi iubirea Ta, ca să pot răspunde acestui om care strigă la mine să-l iubesc, dar eu nu-l pot iubi aşa cum îl văd eu, schimonosit cum e. Ajută-mă să văd în el chipul Tău şi să-l iubesc.

Şi uite-aşa scăpăm de necazuri şi de vrăşmaşi!
Maica Siluana spunea că „omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu, care e mintea, poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim”.

Să avem curajul să lucrăm cu iubirea Domnului. Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat, că nu e uşor, dar El Însuşi lucrează împreună cu noi la aceasta!”
Iubirea Domnului să ne umple inimile şi noi s-o dăm mai departe, chiar numai şi printr-o „Bună ziua!”

„Avem a fi ceea ce suntem!” (Heidegger) şi a dărui ceea ce nu avem

Cine sunt eu?

Sunt femeie creştin-ortodoxă, botezată de mic copil în dreapta credinţă. Botezul a pus începutul mântuirii întru mine. Dar Botezul nu-i destul, precum nici că sunt fiica lui mama nu ajută, dacă nu-i urmez virtutea. Şi la fel, nu te poţi numi ostaş dacă nu dai dovadă de vitejie, disciplină şi putere de a îndura. Simpla uniformă nu-i deajuns!

Noi românii suntem creştini majoritari. La Sfântul Botez am primit o imensă moştenire, dar mulţi dintre noi nu avem habar de ea. Trăim ca nişte săraci, de azi pe mâine, fără să ştim că avem un cont bogat, care zace ascuns, iar noi abia ne ducem zilele.

Când am conştientizat asta, mi-a venit să strig de durere. Şi aşa m-am apucat să scriu, ca să dau mărturie despre bogăţia care zace în noi, în creştinii botezaţi.

Chemată să dau altora ceea ce n-am

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Lectura e hrana mea zilnică.
Îmi amintesc că eram în liceu şi într-o zi, citind cartea Părintelui Steinhardt, Primejdia mărturisirii, am găsit un pasaj care m-a pus pe gânduri.

Venisem la acea şcoală cu gândul să-mi urmez visul din copilărie, acela de a fi profesor şi când am văzut pe majoritatea colegelor care erau „atât de deştepte”, atât de rafinate .. am început să mă complexez şi să mă descurajez. Mă tot gândeam cum, eu o fată săracă şi simplă de la ţară, o să ajung profesor? Eu care abia îmi duc zilele şi n-am nimic, nici de unele, nici mâncare, nici casă, nici încredere în mine că pot face ceva în viaţă, ci doar dorirea să „mă fac profesor”.

Dar ce-o să spun eu altora? N-am nimic.. nu ştiu nimic… şi iată dintr-o dată aud printre rândurile cărţii ce o ţineam în mâini chemarea: „dă ce n-ai!”.
„Ce are a face! Nu ai credinţă, însă, dând-o altora, o vei avea. Căutând-o pentru altul, o vei dobândi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobândi pentru tine. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu ceea ce ai dat altuia!” (un text al poetului fr. Henri Michaux, citat de Pr Steihhardt, Primejdia mărturisirii, p. 88) la care Părintele continuă:

„Iată paradoxul creştin: să dai ce nu ai. Asta ne cere Hristos! Dând ceea ce n-ai dobândeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale, precum Hristos a dat moartea Sa de om muritor – a luat ce nu a avut – omenirea…

Să lepădăm orice frică, nesiguranţă, deznădejde: suntem chemaţi să dăm altora ce nu avem, credinţa şi lumina şi dăruind, vom dobândi! (p. 89).

Da! Da! Nu am nimic al meu. Totul e dar!

Dacă nu-mi păsa de sănătatea mea, acum pentru copiii mei, născuţi şi nenăscuţi, mă preocup să-mi întăresc trupul, ca să fac faţă misiunii.

Am fost o ignorantă. N-am văzut niciun semn rutier până în ziua în care m-am înscris la şcoala de şoferi, nu mi-a păsat ce bag în gură până când n-a murit în trupul meu o viaţă…

Şi culmea, preocupându-mă să dau altora ce nu am avut, primesc zilnic multe şi bogate daruri!
Scriind cartile Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi Slujirea din bucătărie, şi dăruindu-le celor din jur, mie însămi mi s-au făcut daruri!

Părintele Steihardt mai spunea: „Cred că oricare om a cunoscut în viaţă momente de slăbiciune, de cedare, de abjecţie, dar nu după asemenea momente trebuie să fim judecaţi, ci după mementele în care am fost în stare să ne ridicăm la nivelul chemării”.
Să nu fim acri, posomorâţi. „Mă rog, a fi om nu-i uşor..”(p. 126)
Eu nu sunt cu nimic diferită faţă de tine cititorule.

Şi să-ţi mai spun ceva: Sufletul omenesc este acelaşi în fiecare dintre noi, cu doririle lui, cu zbaterile lui, cu nevoile lui. Lumea e una şi oamenii sunt pretutindeni la fel, cu virtuţile, neputinţele şi scăderile lor. Dar important e să nu ne lăsăm copleşiţi.

Părintele Steihardt ne îndeamnă să ne străduim să fim continuu bine dispuşi. Chiar dacă nu suntem bine dispuşi într-o zi, să ne facem bine dispuşi. Dar nu în culmea voioşiei. E şi aici un pericol. Dar nici pioşi din cale-afară. Obosim pe cei din jur şi miroase a teatru. Trebuie să fim foarte naturali. Să ai un momenmt de supărare, e normal. Şi creştinul e om. Dar să nu treacă ziua aşa bosumflat. Un creştin adevărat e liniştit şi fericit. Domnul ne cere să fim bucuroşi, precum Sf. Serafim, care întâmpina pe toţi cu salutul „Hristos a înviat, bucuria mea!”.

Avem acelaşi suflet omenesc şi totuşi suntem atât de diferiţi, suntem unici şi vedem lumea cu alţi ochi. Să îndrăzneşti să-l întrebi pe cel de lângă tine cu sfiasla poetului: „prietene, cum e albastrul tău?

În cărţile ce le-am scris îţi vorbesc despre cum e albastrul meu. Citeşte-le şi recomandă-le celor apropiaţi.

Lectura unei cărţi îţi dă posibilitatea să simţi bătăile altei inimi şi-ţi mijloceşte pătrunderea unei alte gândiri decât a ta.

Femeia a fost creată să ajute bărbatul

E nevoie să descoperim bucuria slujirii aproapelui, fie că eşti la catedră, fie că eşti la cabinet, sau în spital, sau în bucătărie.
Viaţa este prea scurtă, la cât avem de lucru pentru oameni, pentru semeni!

Când slujim, să nu aşteptăm altă plată decât conştiinţa că facem ceea ce suntem datori, şi că suntem slujitoare netrebnice, că împlinim voia Creatorului nostru cu bucurie. Pentru asta am fost create, ca să slujim!

Dar să ştii că nu numai căsătorită te poţi împlini. Sunt atâtea exemple de sfinte femei care au slujit în diferite roluri cu bucurie. Întreabă-L pe Domnul despre misiunea ta.

Un cadou minunat de Crăciun

Cititorule drag,

După cum ştii şi tu, iubirea, aprecierea, stima sau recunoştinţa faţă de cineva se obişnuieşte a se manifesta adesea printr-un cadou, printr-o „mică atenţie”, cum se mai spune.

Când cineva îţi face un bine, oricât de mare şi de valoros ar fi cadoul care vrei să-l faci acelei persoane ca să-i arăţi mulţumirea, nu poate echivala acel bine. De ce? Pentru că este nepreţuit. Şi totuşi, un mic semn de preţuire îşi are rostul lui. Şi atunci ce ai putea să dăruieşti?
Multe se pot dărui. Uneori şi numai un gând bun, un gând de mulţumire întru rugăciune, face cât mii de cadouri!

Şi totuşi parcă vrei să-i dăruieşti şi ceva palpabil.
Şi atunci te întrebi: oare ce să dăruiesc?

Cum afli răspunsul?

Sfatul meu este să dăruieşti ceva util, ceva care să-l ajute să fie mai bun, mai eficient…

Dacă îţi pasă de un om, de un prieten drag care se află în lipsuri, dăruindu-i o pâine, nu-l ajuţi prea mult, dar învăţându-l cum să-şi facă pâinea zilnic, îl ajuţi enorm! Sau cum se spune: „Nu dărui peşte, ci dăruieşte-i undiţa cu care să prindă cât peşte vrea!”

Dacă ştii un suflet care încă nu a găsit Cărarea, dăruieşte-i un ghid spre ea.
Şi dacă veni vorba de cadou, în seara asta am primit un dar minunat: un telefon de la o doamnă care a primit cărţile mele şi a ţinut foarte mult să-mi mulţumească pentru ele. Ooooo, dacă-ai şti cât de mult m-a bucurat acest telefon! Doamna mi-a mulţumit pentru cărţi. Am vorbit despre multe: despre iertare, despre încurajarea reciprocă şi despre multe altele…

Osteneala mea a fost răsplătită cu vârf şi îndesat şi am primit un impuls să merg mai departe şi să dăruiesc oamenilor cât mai multe cărţi prin care să le fac poftă de viaţă cu Doamne în biserică, să le fac poftă de pâinică integrală, de sălăţică de crudităţi.

Ce cadou poate fi la fel de valoros precum o carte?

O carte o ai lângă tine şi o deschizi şi prinzi curaj să treci prin viaţa plină de provocări.
Şi să-ţi spun o taină: Îndrăznesc să trăiesc sănătos este şi pentru mine la fel de motivant precum pentru fiecare cititor de-al meu.

Cititorule drag al acestor rânduri,
dacă vrei să faci un cadou de Crăciun, îţi recomand să dăruieşti o carte.

Permite-mi să-ţi prezint cărţile mele:
Înrădrăznesc să trăiesc sănătos (cu o prefaţă scrisă de părintele meu duhovnic, Vasile Mihoc)
Slujirea din bucătărie
Carte de bucate pe anotimpuri

Le-am scris din inimă pentru inimă. Am pus în ele trăirile mele şi răspunsurile căutărilor mele. Ele au un singur ţel: să arate poteca spre Biserică şi spre lăuntrul nostru, acolo unde vine Domnul la întâlnire. Cărţile îţi mai vorbesc şi despre cum să foloseşti mâncare ca tratament.
Prin aceste cărţi doresc să fac tuturor poftă de viaţa sănătoasă cu Doamne şi cu hrană cât mai naturală şi integrală.

Ştiu că nu e totul să ştii, ci totul e să faci ceea ce ştii, dar şi dacă nu ştii e o mare piedică. Am scris aceste cărţi ca să-ţi împărtăşesc din tainele ce le-am aflat în diferite stadii ale vieţii mele şi-L rog pe Doamne să facă El lucrarea tainică ce am gândit-o când am început să scriu şi să mă ajute să mai scriu şi celelalte cărţi pe care le am în gând.

Îţi dăruiesc cu drag cărţile. Ele te vor învăţa cum să te ierţi, cum să ierţi pe cei din jur, cum să te pregăteşti în biserică pentru slujirea ce o ai încredinţată şi cum să-ţi faci pâinica şi păpica de toate zilele.

Dacă tu nu ai timp să citeşti, dăruieşte-le mamei, bunicii, vecinei singure de peste drum. Fă o bucurie unui suflet trist. E un dar nepreţuit care se va întoarce asupră-ţi cu multă îmbelşugare.
Fii binecuvântat!

Articole unde sunt prezentate cărţile:

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2014/02/14/cartea-inraznesc-sa-traiesc-sanatos-un-ghid-pe-calea-revenirii-la-starea-de-sanatate/

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2014/11/01/lansarea-cartilor-slujirea-din-bucatarie-si-cartea-de-bucate-pe-anotimpuri/

Şi în timp ce scriam aceste rânduri, făcând o pauză pentru a căuta linkul unde se află imaginile cu cărţile mele, am găsit un bloguleţ cu un nume interesant şi aruncând o privire, am găsit un schimb de idei despre prima mea carte, Îndrăznesc să trăiesc sănătos:
http://amedeya.blogspot.ro/2014/05/jurnalul-unei-femei-simple-16.html

Iar uimire, iar bucurie.

Mulţumesc Doamne!

Filmuletul cu lasarea cartilor Slujirea din bucatarie si Cartea de bucate pe anotimpuri

Dragii mei

aici aveti filmuletul cu lansarea cartilor la targul de carte si revista religioasa din 6 noiembrie 2014

Multumesc mult prietenilor nostri dragi care au filmat atat de minunat!

Lansarea cartilor Slujirea din bucatarie si Cartea de bucate pe anotimpuri

coperta1 Cartea slujirea din bucatariecoperta1 cartea de bucate

Dragii mei

am bucuria sa va invit joi, 6 noiembrie ora 19.30 la Biblioteca Astra din Sibiu in cadrul Targului de carte si Revista religioasa pentru a impartasi bucuria lansarii a doua carti noi:

SLUJIREA DIN BUCATARIE

Cuprins:

Introducere 7
Slujirea din bucătărie – o nevoie stingentă a zilelor noastre15
Dragostea trece prin bucătărie 16
Gospodina – o numire şi o misiune minunată! 20
De ce fugeam de bucătărie 26
Pregătirea pentru slujirea din bucătărie 28
Un timp exclusiv pentru mine 29
Curăţarea stomacului 37
Lucrurile sunt simple, noi le complicăm 39
Duminica mergem obligatoriu la biserică!? 41
Îndrăznim să primim hrana cea adevărată 44
Sfânta Liturghie este salvarea noastră 55
Mare atenţie după primirea harului 57
Este nevoie de învăţare şi de „reprogramare” 61
Slujim în bucătărie urmând modelul slujirii
liturgice 63
Calendarul alimentaţiei 65
Bucătăria – un loc al prefacerilor 70
Amenajarea spaţiului pentru gătit 70
Unelte de ajutor la prepararea mâncării zilnice 72
Procurarea şi cumpărarea alimentelor 86
Aşteptăm timpul coacerii roadelor pământului 87
Fructele pe care le putem mânca în fiecare
anotimp 88
Legumele pe care le putem mânca în fiecare
anotimp 89
Depozitarea alimentelor 92
Prepararea mâncării 94
Importanţa folosirii condimentelor 102
Mâncarea zilnică şi Digestia 110
Gustul se poate educa 114
Cantitatea necesară de mâncare pe zi 116
Ce şi cât ar trebui să mâncăm? 117
Porţiile de mâncare dintr-o zi 119
Când şi de câte ori mâncăm pe zi 123
Importanţa programului meselor 125
Greşeala de a ne culca după masă 126
Avantajul micului dejun 126
Respectarea programului 127
Stilul de viaţă şi alimentaţia ne influenţează
sănătatea 128
Mănânc conştient!? 130
Mănânc cu bucurie şi mulţumire? 132
Rugăciunea înainte şi după masă 136
Ordinea înghiţirii mâncărurilor 138
Timpii de digestie a alimentelor 140
Când bem apă? 142
Un singur fel de mâncare la o masă 145
Digestia diferă de la aliment, la aliment 146
Produsele animaliere 152
Mâncăruri drese cu animaliere 154
Compoziţia chimică a alimentelor şi combinarea lor 155
Prepararea mâncării zilnice 166
Mâncarea gătită vs crudităţi 166
Am preluat modelul de gătit de la mama 168
Puterea obiceiului 170
Găteam prea multă mâncare 173
Ce şi cât mâncăm la evenimente 175
Cum percepem mesajele trupului 175
Pericolul căderii în obsesii 176
Pregătim din timp mâncarea 177
Lucruri de luat în considerare atunci când gătim 178
Salata de crudităţi 179
Paşii preparării salatei 181
Gătirea la foc a legumelor 183
Prepararea alimentelor complexe 185
Importanţa cerealelor şi prepararea lor 185
Avantajele pâinii făcute cu aluat sau maia 189
Povestea mea în legătură cu făcutul pâinii 194
Cumpăratul cerealelor 202
Prepararea leguminoaselor 205
Prepararea oleaginoaselor: Lăpticurile vegetale 205
Ce ulei de măsline cumpărăm 207

si a cartii

CARTEA DE BUCATE PE ANOTIMPURI

Invitat de onoare Parintele Constantin Necula

Va astept cu drag

Doina Blaga

VA ASTEPT PE TOTI LA SIBIU IN PERIOADA 6-9 NOIEMBRIE

Dragii mei
Am întrerupt pentru puţin articolele de pe blog. Acum sunt pe ultima sută de metri cu cele două cărţi pe care vreau să le tipăresc la sfârşitul lunii. Lucrez din plin pe mai multe fronturi, atât în bucătărie, cât şi intelectual. Zilele acestea am fost în alertă. În perioada 6-9 noiembrie 2014 este Târgul de carte şi revistă religioasă la noi la Sibiu şi atunci vor veni mulţi prieteni de-ai mei iubitori ai cărţilor. Am considerat potrivit să le pot dărui şi eu din ostenelile mele şi îmi doresc să fie gata aceste cărţi: Slujirea din bucătărie şi Carte de bucate pe anotimpuri.
Timpul este scurt şi încă mai sunt de făcut multe. Părintele meu e prins şi nu ajunge să citească prima carte şi eu îmi doresc să poată face lucrul acesta. Plus sunt copilaşii, mâncarea zilnică, plus am pornit să-mi fac maiaua. O aglomeraţiune copleşitoare…
Dar dimineaţă le-am luat cu mine în cap pe toate şi m-am dus la Clinica de curăţare şi vindecare. Îmi vuia capul în felurite părţi, dar eu îl trăgeam cu „Doamne miluieşte!” înapoi în biserică la slujbă. Parcă şi stomacul îmi flutura de stres. M-am aşezat „cu botul pe labe” şi scânceam în amorţire,

cănd deodată aud cu putere cuvintele Domnului adresate ucenicilor înspăimântaţi de furtună şi mie copleşită de descurajare: „Unde este credinţa voastră?” şi „Taci! Linişteşte-te!

M-am trezit ca din somn, am ridicat capul, vrând parcă să-i zăresc privirea mustrătoare a Domnului şi am zis „aici sunt Doamne! Cred, ajută-mă şi pe mine. Uite fă linişte şi în capul meu!” şi dintr-o dată s-a făcut lumină. Ba mai mult, la sfârşit Părintele meu a spus că -atâta vreme cât îl avem pe Domnul în corabia vieţii noastre, n-avem a ne teme de valuri şi furtuni.

Dragilor

Vă rog rugaţi-vă pentru mine să fac faţă la toate!

Voi împărtăşi cu voi biruinţa.

Vă aştept pe toţi la Sibiu în perioada 6-9 noiembrie.

Până atunci mă străduiesc să termin de scris cărţile şi să deprind desăvârşit să fac pâinică din cereale integrale cu maia.
Va îmbrăţişez cu drag!

Ce mare binecuvântare sunt aparatele care ne ajută în slujirea din bucătărie!

Bună seara dragii mei
Am făcut o pauză destul de lungă de la scris.
Dar între timp am slujit de zor în bucătărie. Vă amintiţi că eram tare preocupată să găsesc o metodă practică prin care să consumăm cât mai multe cereale intergale în forma lor cea mai bună.
Şi Doamne a făcut iar milă şi a răsplătit cu vârf şi îndesat osteneala şi preocuparea mea.
Am găsit un aparat care mă ajută să valorific foarte bine cerealele încolţite, grâul şi secara. Iar din orz fac iarbă şi o storc.
Stau şi mă tot minunez cât de mult a evoluat tehnologia în ultimii 10 ani!
Ce să mai spun de diferenţa dintre generaţia mea şi a mamei mele…
Să fi trăit mama, sărmana, să vadă cât de repede se fac acum treburile… Şi noi tot n-avem timp…
Zilele trecute mi s-a stricat de tot maşina de spălat haine (zic de tot pentru că se stricase mai demult dar o mai târâia…) şi să mă vezi cârtind şi bombănind lângă văniţa ticsită cu haine murdare ca să le frec şi mai ales să le storc.
Dar în timp ce spălam la mână hăinuţele mi-am amintit de mânuţele lui mami, care a spălat toată viaţa la mână hăinuţe de la 10 persoane şi atunci mi-a fost ruşine să mai gândesc că mi-e greu. Mi-am amintit că într-o seară de iarnă mi-a fost aşa de milă de mama când a intrat de la întins rufe şi mâinile îi era vineţii de ger… Atunci mi-am promis că o să-i cumpăr o maşină de spălat când voi avea banii mei. Da, spre finalul vieţii a avut şi mama maşină de spălat rufe…
Doamne cum voi sta eu alături de mama mea în faţa Ta? Am atâtea aparate care mă ajută la slujirea din bucătărie şi eu tot întârzii la Sfânta Liturghie…
Mulţumesc Domnului pentru aparatele acestea care ne ajută atât de mult …
Sper să găsesc timp să vă mai împărtăşesc din darurile primite…
Fiţi binecuvântaţi!