Arhive etichetă: smerenie

Prima zi fără pretenţii

Dragilor

vă spuneam ieri că mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, să exersez săptămâna aceasta să mă lepăd de pretenţii. Uşor de zis, dar dificil de realizat. Obiceiurile mai puţin favorabile par că se înscriu în celulele mele mult mai repede decât cele benefice!

Ieri, am pregătit toate, ca să fac chifle din făină integrală. Le-am pregătit pe rând. Intenţionam să o rog pe mijlocia să-mi aleagă grâul pentru făină, dar mi-am amintit că ultima dată m-am umplut de un car de nervi, deoarece n-a avut chef şi mi-a şi împrăştiat numai grâu pe jos. Aşa că am renunţat. Da, dar mi-am zis: „Dacă n-o pun acum să lucreze, cum va învăţa s-o facă pe viitor?”. „Şi asta e drept, dar acum are şi ea o zi liberă şi şi-a manifestat dorinţa de a-şi face temele de vacanţă şi atunci consider că e mai benefic să-i respect alegerile, şcoala fiind meseria ei principală”.

Bun! Am ales eu repede grâul. Între timp am făcut făina de secară, având secara aleasă de ultima dată când am ales cu fetele. Am pregătit făinurile pentru chifle, făina de secară, de grâu şi puţină de porumb. Apoi am făcut plămada din puţină drojdie proaspătă, 3 curmale zdrobite într-o cănă cu apă călduţă şi făină cât să fac un aluăţel molcuţ. Am lăsat plămada la dospit vreo 3-4 ore. După ce am adus-o pe mezinuca de la grădiniţă, am frământat. Apoi mi-am văzut de alte treburi.

Se făcu deja ora 16 şi trebuia să fugim la sfânta liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, dar mijlocia îmi spune: „Mami, dar cu aluatul ce faci, că s-a umplut ligheanul?”.

Ups!, uitasem de aluat. Măi, ce să fac? Primul impuls a fost să fac repede chiflele şi să i le duc mamei soacre să le coacă, mama stând cu noi pe curte, dar mi-am adus aminte că mi-a sugerat de câteva ori că treaba asta o prea solicită, ea fiind în cărucior. Dar cu toate acestea, m-am revoltat: că ce i-o fi greu să scoată o tavă din cuptor şi să pună alta? Am căutat totuşi s-o înţeleg, dar nu puteam. Mă gândeam că sunt zile în care face tot felul de chestii la cuptor. De pildă, sâmbătă a copt plăcintă cu mere, sau alte chestii. Dar le face când are ea dispoziţie şi le face cum vrea ea, din făină albă şi din zahăr şi din alte ingrediente plăcute, nu cum fac eu.

Îmi era parcă ciudă, dar m-am gândit: „Oare nu fac şi eu la fel? De ce să pretind să-mi facă ce vreau, doar aşa ca să mă ajute pe mine? Dacă ei nu-i place sau îi este greu, şi într-adevăr îi este greu, sărmanei, să se aplece din cărucior, eu trebuie să respect aceasta. Oare nu şi mie îmi place să fac când am chef şi cum vreau? Nici mie nu mi-ar plăcea să-mi dicteze cineva cum şi ce să fac”. Cu gândurile acestea am ieşit din casă, lăsând aluatul încă două ore, până ce mă voi întoarce de la biserică, renunţând la utrenie şi stând numai la sfânta liturghie.

Dar când coboram pe scări, m-am uitat să văd dacă mama este în bucătărie, cu gând ca, totuşi, să încerc s-o întreb dacă nu cumva poate să mă ajute, dar văzând-o, am avut aşa o pornire neclară de nuştiu ce exact. De revoltă? De ciudă că nu mă poate ajuta? Nu ştiu exact, dar ştiu că în clipa aceia m-a pornit o durere de frunte care m-a ţinut până ce m-am băgat în pat seara.

Am plecat la biserică dar, desigur, durerea de cap mă sâcâia şi apoi … gândurile la mama mă năcăjeau şi ele aşa de tare … Şi atunci m-am apucat să mă rog pentru mama, să spun „Doamne binecuvinteaz-o pe mama soacră şi o miluieşte! Ajută-mă să accept această situaţie şi să-i fac faţă!”. Am repetat aşa de multe ori. Gândurile s-au dus, dar durerea de cap persista. Dar am încercat să n-o mai bag în seamă şi aşa s-a mai micşorat puţin.

După ce s-a terminat slujba, am venit acasă. Îmi era foame, dar am văzut ligheanul plin cu aluat. M-a apucat aşa o stare, n-aveam chef de el. aşa că am început să mănânc. Capul mă durea în continuare şi-mi venea să mă bag în pat. Mă trezisem pe la ora 2 dimineaţa şi acum parcă nu mai puteam. Dar ce să fac cu aluatul? În fine, am început să fac, aşa în silă, cu sforţare, chiflele şi le-am pus în cuptor. Starea aceea de diconfort mă apăsa şi-mi era tot mai greu. Doream să mă întind pe pat, dar mă gândeam că voi adormi şi chiflele mele vor rămâne făpră supraveghere. M-am gândit cum să mai rezist un pic, cum să mă sustrag din acea apăsare. Mezinuca, simţindu-mă că nu-mi este bine, a venit lângă mine. Atunci am chemat-o şi pe mijlocia şi le-am întrebat dacă nu doresc să le citesc o carte.

Am deschis dulăpiorul cu cărţile lor. Ochii mi s-au fixat pe o carte verzuie pe care mijlocia o primise demult cadou. Venise timpul s-o citim. Era povestea spiriduşului Bach şi a pritenilor săi, ariciul şi bursucii. Fetelor le-a plăcut ideea şi aşa am început să le citesc. La un moment dat firul poveştii a ajuns la capitolul despre gripa nemulţumirii…..Toată suflarea din poiană a fost cuprinsă de această boală: ciocârlia era prea neagră şi nu se mai suporta, Urechilă avea o coadă prea stufoasă…şi tot aşa fiecare îşi vedea tot defectele. Atunci Bach şi prietenii lui s-au gândit să le sară în ajutor acestor fiinţe suferinde de nemulţumire şi au alcătuit o simfonie, simfonia mulţumirii şi au mers în poiană şi au început s-o cânte: „mulţumesc pentru ziua aceasta cu soare, mulţumesc pentru prietenii mei…mulţumescmulţumesc….

Şi, pe nebăgare de seamă, povestea s-a sfârşit, s-a dus şi durerea mea de cap, s-au copt şi chiflele. Apoi copilaşii s-au băgat în pătucuri. Mezinuca a dorit să vin lângă ea şi aşa am adormit mulţumind că a mai trecut o zi, că am mai urcat o treaptă. Nici nu ştiu când m-am „tranferat” în patul meu şi iată-mă acum, pe la ora 4 dimineaţa, povestindu-vă şi domniilor voastre aventura din prima zi fără pretenţii.

Vă doresc o zi senină şi plină de mulţumire şi binecuvântare!

Cu poftele nu-i a glumă!

Măi dragilor să ştiţi că cu poftele nu-i a glumă!

Tăt iadu să sloboade pi ciel ci vre să iasă din rândul gloatei şi să se salveze di povara ci sângur şi-o pus-o pi burtă sau pi şolduri şî pi creer.

Iatî-mî şî pi mini cum am cutezat sî-mi scot capu, deja s-o sesizat poliţia iadului şi-o trimes gărzile să mă aibă în colimator, doar doar m-o prindi cu cieva.

Mai întâiu o vint, tiptil, cu cu slava deşartă, că iatî ci grozavă-s! Acum îmi amintesc c-o fost un timp când în cari mi s-o părut că-s salvată, că deja-s pe drumul ăl bun şî că „nu mai sâmt nevoia” di chestii din astea cu care sî ocupă unii, vezi Doamne, neştiutori. Şi cum am gânditu aşa, am şi judecat şi Jup! Am căzut. Era să-mi rup gâtul. Noroc că avem un Dumnezeu aşa bun şi nu ne reproşează nimic când ne întoarcem „spăşâţî”, miorlăindu-ne că ne-am închedecat, nici mai mult nici mai puţân, de-un tort.

Da! De-un tort tont.

Să vedeţi cum s-o-ntâmplat:

Ca sî nu ni sî rădice la cap că suntem grozavi, anu ista „ne-am smerit” ş-am mâncat di la mama, desigur înfundând pi lângă şi salata obişnuită de crudităţi care, cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu, ni străduim sî n-o uităm. Apăi dacă tăt am gustărit oleacă din toati, am zis că n-o fi bai să încercăm şi prăjâturile. Şi atâta mi-o trebuit: am dat di gust şî nu m-am oprit cu una cu două.
Ei, bun. Iaca sărbătorile o trecut. Apa Iordanului ne-o spălat di toate abuzurile făcute „din pricina bucuriei colindelor” şi ne-am revenit şi am purces să punim înşeput bun.

Dar ci credeţi, domniile voastre? Lucru uşor îi asta cu mâncatu sănătos? Da di undi! Numa piedici şî ispite! Să vezi una:

cum stătem eu liniştită întru îceputu bun, numa iaca mă sună sor-mea – asta meşteră în ale cofetărelilelor – şi unde nu s-apucă să-mi povestească, ce credeţi că? Păi ce să-mi povestească mie, ăsteia cu mâncatu sănătos, aşa parcă să-mi râdă în nas, ce-o mâcat ia azi: un tort, da un tort, ea singură umflata! Un tort ”proaspăt-proaspăt, toati prospeti, şî ouî, şî smântânî, tăt, tăt… „. Mamă! Şi unde nu m-o apucat aşa o …ploaie în gură, mai ales că mi-am amintit că am mâncat acu vreo 17 ani unul exact cum mi l-o descris. Măi aşa tort ce-am mâncat atunci, n-am mai întâlnit…! Ăla o fost cel mai bun tort ci l-am mâncat pân’ cel de la nunta me…

Ei, convorbirea s-o terminat, sor-mea s-o aşăzat cu burta în sus ca să nu strivească tortu înfulecat iar eu am rămas cu pofta şi cu gându la ci bun îi o bucatî.
Şi de atunci, de vreo două săptămâni n-am linişte, vreau tort…şi alta nu. Dar vreau tort din acela sau măcar asemănător: din ouă de găină „de curte” cu frişcă din smântână proaspătă… Dar di undi să ieu aşa tort?

Nu vă spun ci luptă o năvălit în capu’ mieu. Ci ntocmire de strategii, împotriviri… Ei, ci mai, un adevărat război! Ba îmi venea să mă duc la magazin să-mi cumpăr, dar la gândul că-s nişte prafuri cu gust, mi se tăia elanul. Ba îmi venea să fac eu unu, dar…n-am ouă de casă…smâtână…şi nici nu sunt prea talentată la făcut aşa ceva…

Dar îmi ziceam că e o himeră, că e un gust ce s-a fixat acolo undeva şi acum după atâţea ani s-a trezit… şi se va duce de cum o vinit…
Că oricum, orice tort aş mânca, tot nu-i ca ăla, aşa că n-are rost să mă mai gândesc.
Dar pofta nu mă slăbea diloc.

Doamne ce să fac? Vreau tort şi pace, mă obsedează…
Asta e ispita. Vine ca trăsnetul şi pleacă ca urâtu.. sau ca timpul când aştepţi să treacă şi să pleci în vacanţă…sau concediu… când doar de câteva zile te-ai întors…

Mă tot întrebam:
„Măi de unde pofta asta atât de puternică pentru dulcegării, că doar eu n-am fost aşa avidă după dulce de când mă ştiu. Ba din contră, mai bucuroasă pofteam acrul, nu dulcele…”.
Măi ce lucrătură! Dar mi s-o dat să văd cât de vulnerabilă sunt şi aşa să-i înţeleg şi pe alţii.

Şi totuşi cum să scap de pofta asta de dulce-dulce, căci în casă nimic, peste tot numa alimente sănătoase … nici o picătură de zahăr, nici, nici, numa fructe, numa cereale integrale, numa seminţe…

Dar în sara asta ispita a atins cote maxime şi n-am mai rezistat şi „m-am înciudat” şi mi-am făcut o cremă din curmale şi seminţe de cânepă şi carob şi praf de vanilie şi am mâncat cu pâine 75% integrală. Ba mai mult, am lungit-o cu apă şi mi-am făcut şi lăptic de cânepă.
Doamne ce bunătate! Şi ieu tăntălauca salivam după o himeră! Şi mi-am zis:

„No, Doino, acum mâncă şi dă slavă lui Dumnzeu pentru această bunătati şi lasă tu himerele să se ducî pi pustii cu tot cu cei care o trimis-o!”.
Şi am mâncat şi a mai rămas şi am mulţumit Domnului pentru această bunătate a Lui şi că mi-a mai oferit încă o lecţie.

Aşa că dragilor, nu vă miraţi de cei ce cad, miraţi-vă de cei ce stau, că sunt ţinuţi în braţe de mila lui Doamne-Doamne! Feriţi-vă să judecaţi pe careva, pentru că cade sau stă, dar vor sta, pentru că sunt ţinuţi de îndurarea Marelui şi Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos. A Căruia fie slava în veci. Amin
Noapte bună!

Atenţie: dezvoltarea personală (creşterea spirituală) se deosebeşte de induhovnicire (îndumnezeire)

Dragii mei

Vreau să vă împărtăşesc ceva foarte important:
Acum „e la modă” preocuparea pentru dezvoltarea personală. Apar tot mai multe cărţi motivaţionale pe piaţă. Sunt multe traduceri şi se găsesc şi în format pdf. Am fost foarte entuziasmată de fiecare dată când am reuşit să citesc cărţi „bune”.

Mă gândeam: „măi uite ce grozavi sunt aceşti lideri, ce chestii super spun!”. Chiar mi-am clarificat câteva lucruri citindu-le, dar totuşi aveam ceva reţineri, ceva scârţâia şi nu ştiam unde. Mă tot miram cum de reuşesc „ăştia” să facă atâtea chestii şi „ortodocşii noştri” sunt atât de fricoşi şi „încuiaţi” la minte. Şi apoi mă întrebam de ce nu simt sau nu înţeleg la fel de clar şi când citesc Sfânta Scriptură sau scrierile Sfinţilor Părinţi.

Şi m-am tot întrebat şi răspunsul a venit treptat şi foarte subtil.
În ajunul anului nou când am luat o foaie şi un creion şi l-am invitat pe soţior să ne facem proiectul pe anul ce vine a început să râdă şi mi-a zis: „iar ceva ai citit…motivaţional!?”.

Şi a continuat: „Dacă ai fost atentă când ai citit tu cartea aceea motivaţională X, poate ai observat care a fost primul lucru pe care l-a făcut autoarea când a pornit să „se perfecţioneze”!?
Despre ce vrei să vorbeşti?, i-am spus. Iar el a continuat: „a scăpat de cel care o împiedica ..a divorţat…

Desigur am făcut ochii cât cepele şi un vârtej de gânduri mi-au năvălit în cap…
Nu prea am înţeles exact ce vrea să spună, deşi am tot discutat mai multe.

Aseară, răsfoind internetul am găsit nişte lucruri atât de faine la mica siluana şi cum soţiorul lucra lângă mine la laptop, l-am deranjat tot arătându-i una alta. Ne-a plăcut un articol despre durere în care persoana cu care vorbeşte îi spune maicii la un moment dat:

„Măicuţă, reuşiţi foarte bine să daţi răspunsuri la nişte întrebări care, de cele mai multe ori, au din partea Bisericii răspunsuri convenţionale şi care nu satisfac. Ale dumneavoastră satisfac. Care e secretul?

Eu am un limbaj adecvat surzilor. Vorbesc pentru surdo-muţi. Biserica vorbeşte oamenilor care au simţurile întregi. Şi eu sunt în Biserică şi vorbesc tot adevărul vorbit de Biserică”.

Şi cetind asta am început să-i spun soţiorului cu obidă: vezi? De ce Biserica foloseşte acest limbaj…păi oamenii nu înţeleg…că eu n-am înţeles atâtea lucruri din teologie cât am înţeles din cărţile alea de care tu de amuzi…

Şi l-am lăsat să lucre mai departe.

Apoi, mai butonând pe internet, am găsit alt articcol al maicii Siluana şi l-am citit, dar de data asta m-am abţinut să-l mai deranjez pe soţior, şi aşa îi răpisem atâta timp…

Am citit articolul şi apoi m-am dus la culcare cu câteva întrebări în minte. Dimineaţă când m-am trezit şi am început să mişun prin casă au apărut conexiunile şi am exclamat un mare „aha”. Am înţeles care e diferenţa între dezvoltarea personală şi înduhovnicire, am înţeles că scopul meu şi al creştinilor practicanţi nu e „s-o ducă bine”, ci să dobândească Duhul sfânt. Că aceste cărţi motivaţionale vorbesc sentimentului nu duhului nostru. că ele folosesc un limbaj psihologic pentru oameni psihologici, pe când poărinţii vorbesc duhovniceşte, oamenilor duhovniceşti… că poţi să creşti spiritual dar să nu trăieşti în Duh. Că autorii acestor cărţi sau marii lideri pot fi spirituali dar nu demni de a le urma exemplul vieţii lor, căci ei îşi permit să divorţeze, dacă soţia devine o povară (cred că asta a vrut să-mi spună soţiorul în ajunul anului nou).., sau pot sta în concubinaj sau multe altele.

Domnul spune că pe prorocii mincinoşi îi vom cunoaşte după roade.. „da, aceşti lideri sunt bogaţi material, au succes, au caracter, dar noi avem pe Hristos şi harul lui. Avem bucuria lui care nu se simte cu sentimentul, ci în partea aceea profundă din noi, în duhul nostru. da putem să citim cărţile acestea dar cu rugăciune şi atenţie. Diavolii ne ispitesc acum ff subtil, ei acum nu se maia rată fioroşi, ci în haine de lumină, aşa cum l-a înşelat pe acel începător despre care se povesteşte în cartea Proloage  în ziua a 9 a lunii ianuarie.

Parcursul nostru duhovnicesc de la chip la asemănare nu e atât de uşor. Scăparea e la doamne şi în biserică şi în ascultarea de părintele duhovnici şi la rugaciune şi smerenie.
Vă las să citiţi domniile voastre articolul de mai jos în care măicuţa mea duhovnicească ne explică mai pe înţeles:

Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu „valori spirituale” (Maica Siluana Vlad )
E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu „valori spirituale”.

Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.

Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!

Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi!

Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive…

Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?

Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă… Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!

Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013)

Dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel

Dragii mei sfânta evanghelie de astăzi m-a pus pe gânduri:
1. Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor.
2. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta?
3. Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.
4. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim?
5. Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.
6. Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit.
7. Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?
8. Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi.
9. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.
Şi Părintele meu a spus:
„pilda cu smochinul- Mântutorul arată îndelunga răbdare a lui dumnezeu pentru poporul Său de la care aştepta roade. Dacă nu aduce roade, nici azi, nici mâine, nici anul viitor, Domnul a pornit pedeapsă”.
Şi s-a oprit brucs aici…
Şi m-a înfiorat…
Dar am prins şi nădejde că iată ziua ce mi-a dăruit-o încă e la început, încă mai pot face fapte de pocăinţă… şi iată acum când scriu e spre seară şi fapte n-am făcut, dar mai am încă câteva ceasuri…
Doamne numa’ mila Ta mă ţine!

Dacă îl slăvim pe Dumnezeu, El ne hrăneşte

Bună dimineaţa dragilor!
Astăzi a slujit la bisericuta noastră un părinte minunat care ne-a spus la sfârşitul sfinte liturghii câteva cuvinte pe care doresc să vi le împărtăşesc:
Dumnezeu nu se îndepărtează de noi, ci noi oameni ne apropiem sau ne îndepărtăm de El. Domnul este precum un părinte iubitor, care îşi iartă copilul când greşeşte şi are grijă de el. Iubirea părintelui pentru copil nu se retrage, e permanentă. Aşa este şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Noi oamenii suntem cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu, nu Dumnezeu se îndepărtează.
Dumnezeu ne-a creat ca să-L slăvim mereu şi El ne poartă de grijă în chip minunat.
Astăzi se face pomenire despre un călugăr care trăia într-o peşteră şi se ruga mereu lui Dumnezeu. Nu se îngrijea de mâncare, ci avea grijă să fie în legătură permanentă cu Dumnezeu şi când era timpul mesei, o mână din cer îi oferea o pâine spre mâncare.
Dar de la un timp a început să aibă gânduri de mândrie că „e cineva”, că e grozav, şi a început să cocheteze cu ele şi apoi după aceste gânduri de mândrie acceptate, a început să aibă gânduri de desfrânare. Lupta desfrânării, a subliniat părintele, mai vine şi pe un teren de mândrie.
Şi uite-aşa acceptând şi aceste gânduri, pâinea a început să fie încet, încet tot mai stricată şi mai puţină, dar călugărul n-a luat aminte şi o mânca aşa. La un moment dat a venit doar câteva firimituri. Şi cum lupta desfrânării se întărea, călugărul a ieşit din pustiu să meargă în lume să păcătuiască. Pe drum a poposit la o mănăstire unde a fost primit bine şi i s-a cerut să le spună cuvânt de învăţătură la fraţi. Şi el le-a spus un cuvânt frumos, învăţându-i despre mântuire.
Seara, când s-a dus la somn, şi-a venit în fire şi s-a gândit cum i-a învăţat pe fraţi şi cum el face taman invers, că a lăsat pustia şi a plecat spre lume. Ş-a umilit şi s-a întors în pustie şi a petrecut zile multe în rugăciune întins la pământ. La un moment dat a auzit un glas ceresc că Dumnezeu l-a iertat, dar pâinea n-a mai venit.
Atunci călugărul a început să lucreze cu mâinile ca să-şi procure hrana zilnică trebuitoare, petrecând în smerenie şi apoi a adormit cu pace.
Părintele a subliniat că noi creştinii nu murim. Hristos a murit şi a înviat. Noi nu murim, ci adormim şi apoi vom învia la judecată.
Da! Pentru mine a vorbit părintele!
Numai Domnul ne poate ţine în smerenie.
Al Lui sunt şi mă dau pe mâna Lui!
Îmi place un cuvânt al cuiva: „ Doamne ţine-mă de urechi, că altfel te vând ca Iuda!”
Bucurie şi curaj dragilor.