Arhive etichetă: succes

Şi ce dacă…? Despre cum mi-am înfruntat stresul

Dragilor

Nu ştiu voi cum aţi fost şi sunteţi zilele astea, îmi doresc să ştiu….
Îl rog pe Doamne să fiţi în pace…

Zilele astea am trecut şi trec printr-o mari prefaceri…. Deşi m-am străduit să anticipez acest stres de început de an, nu am reuşit întru-totul….Din nou, cerinţe mari şi fonduri care lipsesc cu desăvârşire….

Trei copii la şcoală, buchete de flori de la florărie, că în curte nu cresc…, fondul clasei pentru fiecare, rechizite…. şi mâncărică pe masă şi în ghiozdan… şi, peste astea, şi dinţii mei…. şi-n portofele…. bate vântu’ în voie….

Ooooooooo, sunt prea multe…, simt că nu fac faţă …şi prima reacţie care vine, potrivit obiceiului străvechi al meu: scăparea în depresie…., nervozitate, reproşori…., plasare de responsabilitate…
Dar cu mila Domnului, nu m-am lăsat afectată de schema nefericirii care voia să mă acapareze.

Mă rugam şi ceream pacea şi soluţiile…

Ieri, am lăsat copiii la şcoală şi am fugit la Doamne, la sfânta liturghie la catedrală. Eram atât de împrăştiată, atât de împietrită şi confuză…, nicio atenţie, nicio tresărire sufletească profundă la mare har ce era acolo…, parcă eram moartă…, ce parcă, eram amorţită sufleteşte la gândul de unde şi cum vor veni rezolvările problemele.

După Tatăl nostru am fugit să-i iau de la şcoală şi, tot în fugă, ne-am întors la catedrală unde era cuvântul de învăţătură. A vorbit frumos Părintele Abrudan! Cu vocea-i calmă ne-a spus că până la urmă, printr-o tainică minune, Crucea tot va birui şi parcă s-a mai înmuiat ceva acolo înăuntru-mi….şi am îndrăznit să-i spun lui Doamne: „Iată-mă-s aici, vin să mă învii, să mă hrăneşti…! Fă ceva şi cu mine şi voi da mărturie că eşti viu şi adevărat şi eşti cu noi….”. Şi m-am apropiat „cu frică şi cu credinţă”, fără să simt înfiorare şi evlavie într-un nuştiu care fel …, ci doar crezând că El e acolo şi că va face din nou minunea învierii cu mine, cu noi…. şi „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu Doina, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” şi am răspuns „Amin”.

După masa s-a scurs lină…, până spre ora 17, când ne-am dus la şcoală, la şedinţa cu părinţii, la copii cei mici. Pe drum am discutat cu soţul că le vom spune că vom achita fonduri şi alte „taxe” când vom putea…, că m-am săturat, nu mai vreau să mai trăiesc în stres. Că „ce dacă” nu plătim acum şi plătim când avem….?

Ne-am dus, unul la un copil, altul la celălalt. Toate bune şi frumoase…., cu scântei multicolore… din discuţii aprinse…, până la lista cu plata fondului clasei… Atunci au năvălit stresul, deprimarea lui „nu am, nu pot” …. şi atunci le-am răspuns acestor atacuri: „Şi ce dacă?” „ Şi ce dacă nu dau banii? Ei, în clipa aceea, am simţit o mare uşurare sufletească, o slobozire….. Desigur, între timp, şedinţa de la mijlocia s-a terminat şi a venit şi soţiorul meu în clasa mezinei şi a rezolvat problema, a rupt dintr-o parte şi mi-a dat să plătesc fondul clasei, zicându-mi „cu ajutorul lui Doamne, om vedea cum om mai face!”.

Ne-am întors acasă în pace. Primul impuls a fost să mergem să cumpărăm pe credit rechizitele, dar am zis să vedem ce mai găsim prin casă şi am scotocit în lucruri şi am mai găsit ceva caiete, culori, creioane, ascuţori, gume…şi încet le-om lua pe toate… Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să ies din acel stres al urgenţei….

Dar cel mai mare stres a fost cu toaleta de la şcoală pentru mezinuca…

De care am scăpat azi dimineaţă când m-am dus, înainte de a intra în clasă, cu ea la toaletă şi am lăsat-o să se descurce singură. Şi-a pus hârtie pe capac, apoi cu o mână ţinea sulul de hârtie şi cu cealaltă să-şi ridice hăinuţele, când să se aşeze, a căzut hârtia jos…, a luat-o şi a pus-o la loc, eu feţe, feţe, năduleşi…

Şi la urmă de tot: „Şi ce dacă?” . Am făcut ce am putut acum. De acum Te las pe Tine…, poţi Tu s-o fereşti să nu ia microbi, să nu se îmbolnăvească… La grpdiniţă, cu toată dezinfectarea, tot mi-a făcut infecţie… Nu mai rezist acestui stres.., Doamne, ia-l…..
Te rooooooooooooooooooooooog!!!! Şi l-a luat. Am simţit asta când a ieşit acel năduf din mine….
Dragilor,

Nu e nimic urgent în afară de a-ţi păzi pacea lăuntrică şi a te ruga…..Am băgat de seamă că o inimă paşnică şi plină de rugăciune e mai eficientă decât una agitată….
Când eşti în situaţia în care trebuie să faci ceva şi, pur şi simplu, nu ai cu ce sau cum, întreabă-te:

Şi ce dacă nu fac, ce se întâmplă? Se sfârşeşte lumea? Îmi cad laurii? Mă arată lumea cu degetul? Suferă copilul? (Dar i-am pus în gardă: rugaţi-vă să ne ajute Doamne să vă putem asigura cele necesare! Cu ajutorul Domnului, o să aveţi cele necesare. Nu vă compara cu nimeni, sunteţi unice şi veţi primi ce aveţi nevoie la vremea cuvenită, numai să vă rugaţi pentru noi)

Şi ce dacă? Şi vorba, învăţătoarei mijlociei, „până nu curge sânge, nu-i grav!”….Şi apoi, chiar să ne taie capul…, cu atât mai bine, scăpăm de nebunia lumii acesteia!

Dragilor aveţi credinţă şi păstraţi-vă pacea sufletului. Domnul este şi va fi cu noi până la sfârşit. Rugaţi-vă şi pentru noi! Ceea ce şi eu fac pentru voi.

Fiţi binecuvântaţi!

MĂ BUCUR CĂ SUNT FEMEIE!

Dragele mele

Permiteţi-mi să mă folosesc de contextul social care „a creat” o zi în care se rosteşte mai mult cuvântul femeie şi să vă transmit câteva gânduri despre bucuria mea de a fi femeie.

Mult timp am trăit sub tirania unor gânduri rele. Credeam şi simţeam că a fi femeie e un lucru umilitor. Că femeiea nu ştie altceva decât să poarte în pântece şi apoi să cureţe la cratiţe. Că e un obiect în mâna puternică a bărbatului, că ea trebuie să stea sub ascultare şi teamă dominantă.

Frica şi fuga de durere şi de responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită să trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare.

Eu cred că nu numai femeia trebuie să se jertfească, ci şi bărbatul. Dar vedeam prea mulţi bărbaţi care se purtau ca şi cum lor li s-ar cuveni totul, că lor trebuie să li se dea, că numai ei au nevoi. Eram răzvrătită mai ales atunci când auzeam cât de încriminată era femeia în caz că greşea, era numită „curvă” un cuvânt cumplit de greu pe care îl detest. Mă răzvrăteam că atunci când se face un avort este încriminată numai femeia. Şi mă gândeam de ce?

Este oare liberă femeia, sau nu? În ce constă libertatea ei?

Femeia a fost roabă mii de ani. Şi aşa sărmana a rămas cu o spaimă, cu o teamă de bărbat. Ea putea fi vândută, chiar omorâtă de bărbatul ei. Ea nu avea nicio apărare de la nimeni. Dar la un moment dat, Domnul a rânduit „eliberarea” ei socială îndrumându-l pe Sfântul Constantin cel Mare să ridice în discuţiile „puternicilor lumii” situaţia socială a femeii şi a copiilor ei. Şi astfel, în anul 313, femeia este scoasă de sub stăpânirea socială, exclusivă a bărbatului şi i se dă libertate socială.

Astăzi observ că, cu toată această libertate, unele femei aleg sau acceptă să fie „roabe”, să se umilească tot mai mult. Îmi amintesc că am cunoscut o femeie care stătea cu un bărbat şi îi făcea menajul şi îi satifăcea şi „nevoile” sexuale, fără să fie căsătorită, fără să aibă vreo siguranţă. Acceptase situaţia aceea că „n-avea unde se duce”, că-i murise bărbatul sau se despărţise de el, nu mai ştiu exact. Şi am întrebat-o: „dar nu aveţi copii?”. „Ba da, dar nu vreau să stau cu fiică-mea”, că nu ştiu ce are, sau cum e. Mă gândeam în sinea mea: iată, preferă să „slugărească” pe acest bărbat fără nicio pretenţie! M-am uitat atentă la chipul ei şi am văzut o schimonosire de durere. I-am spus că există soluţii dacă vrea să fie liberă, că are o demnitate, că …. Dar ea spunea într-una, „ce să fac, n-am încotro!”.

Unele femei aleg să fie slugi şi nu înţeleg ce înseamnă slujirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu Care ne poartă de grijă! Se comportă de parcă ar fi slugi. Şi totul se întâmplă prin atitudine. Deşi Hristos a liberat-o pe femeie din blestem, din robia bărbatului, făcând-o slujitoarea iubirii, unele femei nu înţeleg încă acest lucru. Printre aceste femei m-am numărat şi eu cândva. Nu puteam înţelege cum se poate trăi altfel. Ceea ce puteam să fac atunci era o ură nestăvilită pe „soarta” femeii. Şi am negat şi n-am acceptat chemarea de femeie atunci.

Frica şi fuga de durere şi responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită s-o trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare. Dar Domnul m-a ajutat să mă vindec făcând

Acum, mulţumesc domnului, sunt fericită că sunt femeie. Mărturisesc că sunt o fiinţă împlinită şi preţioasă. Domnul a pus în mine tot ce am nevoie ca să ajung la asemănarea cu El. eu, femeia, nu sunt jumătatea nimănui. Am fost creată desăvârşită, bună. În potenţă am totul, am chipul lui Dumnezeu pe care îl folosesc pentru a-mi lucra asemănarea El la care sunt chemată. Modelul suprem la care privesc este Femeia care a răspuns la chemarea dumnezeiască cu „fie mie!”.

Nu sunt inferioara bărbatului şi nici egala lui, şi nici măcar rivală. Pământul e mare şi larg şi încăpem cu toţii, cei atât de diferiţi şi atât de minunaţi. Bărbatul şi femeia sunt deopotrivă împăraţi şi slujitori.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Conştientizăm îndeajuns oare că destinul întregii omenirii e legat de cuvântul Fecioarei Maria: „Fie mie după cuvântul tău!”, spus îngerului care i-a adus vestea naşterii Mântuitorului lumii? Acel răspuns a schimbat destinul întregii omeniri şi a intervenţiei lui Dumnezeu în lume. O femeie a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume!

Femeia înseamnă „o împărăteasă dăruitoare”, după cum frumos spunea Pr. Arsenie Papacioc. Femeia trebuie respectată cu orice chip. Dar în primul rând e nevoie să ne respectăm noi înşine, să ne preţuim darurile primite şi să le apărăm cu orice chip. E nevoie de educaţie. Dacă ne preocupăm să ne înţelegem pe noi, să ne lucrăm desăvârşirea, perfecţionarea, putem schimba lumea, după cum spunea cineva: dacă educi un bărbat, educi un bărbat, dar dacă educi o femeie, educi un neam, o generaţie! Şi a avut dreptate. Părintele Cleopa spunea odată: „daţi-mi mame sfinte, şi voi schimba faţa României!”

Multe dintre noi femeile suntem căsătorite. Adesea ni se pare că „celălalt” ne umbreşte fericirea. Până nu demult îmi priveam soţul ca pe o persoană care are multe datorii la mine. Trebuia să fie atent, să mă iubească, să-mi dea totul, să-mi ghicească gândurile şi să le împlinească. Dar într-o zi am înţeles că iubirea nu are pretenţii şi atunci mi-am schimbat atitudinea la 360 de grade. Am început să dăruiesc.

Eram permanent nemulţumită şi găseam motive să reproşez, dar mi-am dat seama că e absurd. Soţul meu e om şi asta înseamnă că e limitat, că e vulnerabil. Numai Dumnezeu e perfect şi acest Dumnezeu perfect a făcut pentru mine special un om minunat, pe soţul meu. Din zecile de femei din jurul lui el m-a ales pe mine. Şi pentru aceasta îi sunt recunoscătoare soţului meu şi lui Dumnezeu.

Până nu mi-am dat jos ochelarii prejudecăţilor şi visărilor tinereţii,  nu am putut vedea minunăţia din soţul meu, îi vedeam mai mult neputinţele, defectele şi nedesăvârşirea. Uneori mă enerva felul lui de a fi, tăcerea lui. Dar iată după un timp destul de lung de căutare, am descoperit o metodă de a-mi „crea” soţul pe care mi-l doresc. Această metodă e simplă şi cu putere, e dată de însuşi Domnul.

Iată metoda: când nu vă place ceva (ceva care vă e vrăjmaş, adică vi se împotriveşte dorinţelor, simţămintelor), binecuvântaţi! Ori de câte ori îl auzi şi-l vezi pe soţ, roagă-te aşa: „Doamne binecuvintează pe soţul meu (numele, neaparat!) şi-l miluieşte!”.

Îmi povestea o femeie că la început nu putea să-i spună numele soţului în această scurtă rugăciune, aşa de mult îl dispreţuia. Dar s-a forţat un pic şi a început să aplice metoda fără prea mult drag şi a observat că pe parcurs se întâmplă ceva în inima ei: a început să-l vadă pe soţul ei într-o altă lumină, iar el a început să fie mai atent cu ea.

Aşadar funcţionează metoda, i-am spus? Da! E dumnezeiască această metodă şi dă roade, am să spun despre ea tuturor femeilor pe care le întâlnesc!

Am înţeles că eu nu sunt mântuitorul nimănui, şi cu atât mai puţin al soţului meu. Domnul este Mântuitorul şi Dătătorul a tot binele.

Fie ca în această zi şi în toate zilele ce ni le v-a mai dărui, nouă femeilor, Dumnezeu să preţuim darurile primite cu atâta generozitate de la Doamne!

Fiţi binecuvântată femeie, suflet minunat!