Arhive etichetă: tata

Satul meu e-n sărbătoare!

Ziua de 21 mai, ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este ziua satului Boţeşti din judeţul Vaslui,

satul binecuvântat în care am văzut lumina pentru cea dintâia oară…

M-am născut în sat şi am vieţuit acolo paisprezece ani. Au fost cei mai bogaţi ani ai mei care au rămas veşnici în amintirea mea.

Universul satului era mare…

Iar de hram, de ziua Sfinţilor Împăraţi el se lărgea şi mai mult prin oaspeţii din satele învecinate care popseau în biserica noastră

şi a celor care veneau ăn casa noastră veşnic deschisă către drumul principal.

Ziua aceasta a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era cu totul şi cu totul specială. era hramul bisericii şi ziua satului.

Fiecare gospodină gătea mâncăruri alese şi îndestulătoare pentru cei ai casei şi pentru oaspeţii care treceau prin sat întâmplători sau invitaţi anume la acest eveniment.

Veneau oameni din Micleşti, din Chirceţti, din Gugeşti, şi chiar din Codăieşti, Bălţaţi şi Tătărani… Şedeau la slujba de hram şi apoi la masă la cei care-i invita.

La noi acasă în această zi întotdeuna erau oaspeţi. Cine erau acei oaspeţi nu-mi mai amintesc, dar mi-l amintesc negreşit pe Unchiul George din Micleşti, finul bunicii dinspre mamă… În dorul naşei lui, venea la naşa ai tânără, adică la mama.

Mama îl ospăta şi-l omenea cu un pahar cu vin.

Îmi mai amintesc şi de tanti Viroana,

sora bunicii Ştefana, care venea pe jos prin păduri şi peste dealuri de la o depărtare de zeci de kilometri…

Ce mare bucurie trăiam atunci…!!!

Viaţa m-a purtat prin lume pe diferite cărări. Am revenit mereu în sat cu dor şi drag. Erau reveniri scurte de o zi-două…

Mă aşteptau părinţii şi fraţii mai mici…

Apoi, m-au aşteptat doar părinţii

Şi mai apoi, mă aştepta doar buna mea măicuţă.

Cum auzea că am oprit maşina, ieşea în prag şi deschidea braţele să mă cuprindă şi să mă conducă în casă direct la masa încărcată cu bunătăţi.

Ce mare bucurie să mâncăm împreună şi s-o ascult povestindu-mi o mie şi una de poveşti minunate din sat…

Timpul a trecut peste sat şi peste noi…

În 2012, veneam acasă şi mama avea să mă întâmpine pentru cea din urmă oară.

Când s-a îmbolnăvit, fraţii au adus-o la Sibiu şi n-a mai plecat în sat. S-a mutat de tot la noi… în cimitir.

În acest an, 2019, am revenit în sat în a treia zi de Paşte…

Nu mă aştepta nimeni… Nu ştia nimeni că vin..

Doar zambilele mi-au zâmbit…

Satul se adunase în biserica din Porşăni şi apoi în cimitir…

Hristos a înviat şi niciun mort nu mai este în groapă!

Sibiul şi Boţeştiul sunt acum aproape.

Ardealul şi Moldova se îmbrăţişează…

Nicio lacrimă de durere, nicio umbră. Totul e lumină şi bucurie.

Locuri şi oameni tranformaţi de har şi de vreme…

Amintiri.

La mormântul naşului a venit şi un reprezentant al familiei Brînză. Preotul îi cheamă pe membrii familiei care sunt deja Sus.

Eu îi chem pe cei care încă mai sunt aici JOS

Haideţi fraţilor să mergem acasă. În sat e sărbătoare azi!

Cuvântul Părintelui meu, Vasile Mihoc de la vecernia din duminica tuturor sfinţilor „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine

Dragilor

cu ajutorul lui Doamne, am reuşit să transcriu acest minunat cuvânt al părintelui meu. O să-l revăd adesea….

Vi-l dăruiesc cu drag mult!

„ Aţi auzit dimineaţă sfânta evanghelie. A fost alcătuită din trei pericope: de la Matei cap 10, primele două şi a treia de la cap. 19 de la Matei.

Ei, în a doua pericopă s-a spus un cuvânt, care pe mulţi îi derutează: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Trebuie să înţelegem că nu putem iubi cu adevărat pe cineva pe pământ, dacă nu avem iubirea faţă de Hristos. Iubirea faţă de Hristos ne învaţă şi celelalte iubiri. Nu poiţi spune cu adevărat că îl iubeşti pe al tău, pe copilul tău, pe fratele tău, pe aproapele tău, dacă nu-l iubeşti pe Hristos, pentru că dacă n-ai descoperit Iubirea pentru Hristos, nu ştii să iubeşti. Iubirea ta rămâne una trupească, exterioară. O iubire care nu face bine, o iubire care nu face cel mai mare bine. Când îl iubeşti pe cineva în Hristos, atunci înţelegi cât de mare ste bine pe care Hristos vrea să i-l facă celui drag al tău şi că hristos îi poate face acest mare dar şi prin tine, prin cuvântul tău, prin exemplul tău, prin dragostea ta.

Noi în Hristos descoperim iubirea şi Sf. Ap. Ioan spune acest lucru lămurit: „În El (adică în Hristos), am cunoscut iubirea. Că El şi-a pus sufletul Său, viaţa Sa, pentru noi”. Hristos ne-a învăţat această iubire jertfelnică. O iubire nejertfelnică nu este iubire.

Vedeţi, oamenii declară dragoste, dar până la o adică şi când au de jertfit ceva, nu mai sunt în stare să se mai jertfească. Copii care vorbesc foarte frumos despre mamă, când mama cade la pat, ei nu mai sunt în stare s-o îngrijească şi caută să se scape şi vezi pe un părinte pasat de la un copil la altul sau vezi atitudini din acestea când copii socotesc că a îngriji pe un părinte în neputinţă este un lucru prea greu pentru ei. oamenii aceştia ar avea de învăţat de la Hristos ce înseamnă iubirea. Iubirea cea adevărată este cea care se jertfeşte. Hristos şi-a dat viaţa pentru noi. În El am cunoscut iubirea, că El şi-a pus viaţa pentru noi.

Şi când învăţăm de la Hristos iubirea, învăţăm să ne punem şi noi viaţa pentru cei din jurul nostru şi sigur, în primul rând pentru cei dragi din familia noastră.

Hristos ne învaţă iubirea, de aceea când Mântuitorul spune despre această iubire mai mare, el de fapt ne arată că întru El descoperim adevăprata iubire. Nu poţi pretinde că-l iubeşti pe copil, dacă îi dai numai cele pământeşti. Îl iubeşti cu adevărat dacă vrei ca el să ajungă la cel care mai mare bine, care este Împărăţia cerurilor. Aceasta este iubirea în Hristos. Iubindu-l în Hristos, îl ajuţi şi-l pregăteşti, şi-l educi şi îl călăuzeşti spre această iubire şi spre acest cel mai mare bine, care este Hristos şi Împărăţia Sa şi viaţa sa cea veşnică. Mântuitorul de fapt continuă acest cuvânt spunând: Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Adică jertfa. Crucea înseamnă jertfă. Pe Hristos suntem chemaţi să-L cunoaştem în aşa fel, încât să-L iubim cu o iubire jertfelnică. Prin aceasta se disting sfinţii, sfinţii pe care îi pomenim astăzi. Sfinţii s-au jertfit, sfinţii au suferit. Dacă căutăm în viaţa lor, vedem că sfinţii au suferit pentru Hristos, chiar şi cei care nu au murit ca martiri, au fost în stare să lepede toate amăgirile lumii, toate ispitele de dragul lui hristos. Viaţa lor a fost marcată definitiv de întâlnirea cu Hristos.

Nu poţi fi credincios până nu te-ai întâlnit cu adevărat cu Hristos şi până când nu ai fost pătruns de iubirea Lui şi până când cu voia ta nu ai luat crucea ca să mergi după El.

Câte lucruri minunate nu ne învaţă această evanghelie!

Şi ea ne vorbeşte şi de răsplată, care este luată din capitolul 19 de la Matei. Pun Apostolii această întrebare, era în alt context, e adevărat,

„Doamne, iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Chiar în viaţa aceasta Dumnezeu ne face bucurii, ne dă daruri, pe care lumea niciodată nu ni le poate da. El ne dă harul Lui prin care toată viaţa noastră este minunată şi trăim în bucurie, o bucurie şi o pace şi o bogăţie, pe care lumea niciodată nu ne-o poate da şi sigur nu ni le poate lua atunci când le-am primit. De aceea, fiind cu Hristos, care este viaţa noastră, care este nădejdea noastră, care este plinătatea darurilor şi a bucuriilor, noi nu mai avem nevoie de altceva şi nu putem decât să-I mulţumim Lui din toată inima.

Iată cu aceste cuvinte, intrăm în Postul Sfinţilor Apostoli care în anul acesta este de 3 săptămâni, până în 29 iunie şi aş dori ca în postul acesta să descoperim câte ceva din taina acestei mari iubiri, pe care Mântuitorul o are faţă de noi, şi a arătat-o faţă de noi prin Jertfa sa şi pe care şi noi suntem chemaţi s-o descoperim în mod practic şi s-o trăim în realaţia cu Dumnezeu, dar şi în relaţia cu semenii noştri, cu cei de aproape sau cei de departe.

Bunul Dumnezeu să primească sfânta slujbă, să ne binecuvinteze, să ne dea un post cu spor duhovnicesc”.

Doamne, ce lumină s-o făcut!

Dragilor

azi dimineaţă am avut o uimire înţelegătoare!

Şi iată cum:

Azi e ziua în care ni se ridică gunoiul. Aveam prin curte tot felul de chestii, plasticuri, cartoane, tot felul de mizerii. Unele erau puse acolo grămadă, altele împrăştiate. Am început să le adun şi să le pun, selectiv, în saci şi în pubelă. Am avut ceva de lucru! Am scos pubela şi sacii la poartă, apoi am măturat încă odată toată curtea.

Când am terminat totul, am dat să urc pe scări în casă, dar m-am întors să privesc curtea şi atunci am avut aşa o uimire şi, fără să vreau, am exclamat: „Doamne, ce lumină s-o făcut!” şi m-am gândit că aşa e şi cu sufletul: adun, adun tot felul de chestii, ba un cuvânt greu, ba o privire mai nuştiu cum, ba o întâmplare neplăcută.. le strâng acolo şi în ritmul acesta nebun în care îmi duc viaţa, nu am răgaz să fac curat şi fără să bag de samă, sufletul e umbrit, chiar sufocat. Dar vine o vreme, un timp în care conştientizez şi începem să fac curat şi cer iertare şi primesc iertare şi dau iertare şi atunci începe să se facă lumină, tot mai multă lumină şi vine încet bucuria. Şi o nouă înţelegere a lucrurilor…

Aseară, în timp ce citeam acest articol http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/482 , mi-am adus aminte că numai mama îmi spunea Doiniţa. Aşa m-a uns la inimă numirea maicii „Doină, Doiniţă…!”. Şi m-am gândit la mama…şi pentru că soţiorul meu minunat era lângă mine şi, deşi îi promisesem că nu-l mai întrerup de la lucru, i-am citit şi lui acest articol, pe care i l-am scris maicii Siluana în anul 2006 şi apoi i-am spus: „Cât mă bucură cum mă numeşte maica…! Mă gândesc la mama …O ce bine ar fi fost să fi putut să vorbesc cu mama cum vorbesc uneori cu mama ta..! Uite, ieri am vorbit cu ea şi a înţeles…”.

După ce i-am spus soţiorului asta, m-am înfiorat… şi am gândit: „Doamne, de ce mai am resentimente faţă de mama? Oare pentru că nu am iertat-o definitiv…sau încă rana nu e vindecată complet…”.

Da, încă mai e nevoie să mă mai rog pentru mama…

Acum, însă, renunţ pentru totdeauna la pretenţia şi dorinţa mea ca trecutul să fi fost altfel…

Îmi accept trecutul aşa cum a fost şi îl binecuvintez pe Dumnezeu că a îngăduit să mă nasc şi îi mulţumesc mamei că m-a primit şi m-a adus la lumina acestei vieţi.

MAMA SI TATA 10947583_676448435799970_154975012_n

Vă mulţumesc, dragii mei părinţi, că m-aţi născut pe acest pământ!

Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dăruit „lumina cea adevărată”!

Ooo, cât de neputinsioşi suntem noi oamenii!

Mă gândesc la relaţia mea cu proprii copiii… Poate, fără să vreau şi fără să-mi dau seama sau poate din nepăsare…, îmi rănesc emoţional proprii copii. Dar ce de bine este că L-am aflat pe Doamne, Vindecătorul meu minunat!

Doamne miluieşte-ne şi vindecă-ne! Îţi mulţumesc pentru această înţelegere ce mi-ai dăruit-o aseară şi azi şi Te rog, iartă-mi nedesăvârşirea şi ajută-mă să cresc sufleteşte şi duhovniceşte dimpreună cu soţiorul şi copilaşii noştri!
Îţi mulţumesc. Fii binecuvântat, Dumnezeul meu!

Fii binecuvântat şi tu, cititorule drag, suflet minunat!

INVITAŢIE LA BANCHETUL COMUNIUNII CELOR DE AICI CU CEI DE DINCOLO

E vineri şi primesc o invitaţie importantă pentru mâine la un banchet minunat. Accept!

Totul e dar şi abundenţă. Invitaţia este pentru toţi. Nu ţine de nicio vrednicie, dar nici de indiferenţa pregătirii răspunderii nu e vorba.

Vine fiecare cu ce poate, după preferinţe.

Iubitorii de prăjituri vin cu prăjituri, mai ales cu cea care era preferata celui drag plecat dincolo. Unii vin cu colivă, care mai de care mai „înflorată”.

Alţii preferă fructe şi pâine. E mai simplu aşa şi mai sigur că place. E sănătos aşa!

Masa e plină, ba chiar se suplimentează cu încă două.

Unii sunt mai râvnitori şi vin mai devreme, iar alţii încă mai au ceva de aranjat la colivă.

Alţii, însă, gâfâind, ajung înainte de imnul inedit „de la mulţani” în veşnicie cu Hristos Cel înviat.

Începe citirea catalogului. Filel sunt multe. Când îşi aud numele cei apelaţi răspund cu prezent şi feţele li se luminează.

Parcă îi aud zicând: „Suntem cu toţii aici. Vă aşteptam!”.

Vine la rând şi fila cu ai mei. Prezent, prezent, prezeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeent.

Tata mă întreabă:

          – Ce mai face mamă-ta, o mai doare piciorul?”

          – Dar de unde ştii că are probleme cu piciorul?

          – Păi am văzut-o ieri când s-a gândit la mine şi i-a zis lui N să aduci ceva de pomană azi la parastas.

         –  Aha!

          ….. Linişte

         –  Cum eşti tată? Ţi-e bine acolo?

          – Când mă pomeşte părintele mi-e bine. Să vii mai des, să vii tot timpul, la aceste pomeniri, că mare bucurie şi uşurare este pentru noi cei plecaţi de lângă voi aceste pomeniri. Şi când toţi cântă „Hristos a înviat din morţi, niciun mort nu poate fi trist, toţi sunt vii şi în lumină. Cântaţi mai des pentru noi „Hristos a înviat din morţi…”

          – Da! Am înţeles.

          – E minunată întâlnirea aceasta. Pentru un timp suntem cu toţii lalolaltă. Noi privim la voi şi ne bucurăm să vă vedem, iar voi vă rugaţi pentru noi şi ne simţiţi alături. E o mare taină şi o mare mângâiere pentru noi cei plecaţi şi pentru cei care sunt încă pe pământ şi înţeleg şi cred în taina comuniunii viilor cu morţii. Dar numai în Biserică, numai în Hristos. Şi din gustarea celor pe care le puneţi pe masă şi bucuria dăruirii, ne „hrănim” şi noi.

          – Da, aşa este, tata! Azi am simţit prezenţa celor pomeniţi de părintele pe pomelnic. Erau toţi prezenţi.

          – Acum plec.

          – Pe sâmbăta viitoare!