Arhive etichetă: viata

Am pierdut încă un om drag!

Dragii mei dragi,

nu știu voi cum sunteți, dar eu tare mă mai atașez de oameni și mai ales de oamenii care mi-au oferit un ajutor real atunci când am avut nevoie. Așa s-a întâmplat cu o doamnă doctor.

Pe doamna doctor despre care ste vorba aici am cunoscut-o în urmă cu peste zece ani. Am dat de ea într-o noapte când am alergat cu fetița cea mare la urgență. După câteva experiențe mai puțin plăcute cu medici pediatri în disperarea noastră de părinți tineri, iată de data asta am întâlnit un medic altfel. Deși era noapte târzie, doctorița aceasta ne-a vorbit atât de cordial, ne-a lămurit și ne-a dat alternative; ne-a ajutat să ne ridicăm deasupra fricilor și ne-a salvat copilul de șirul de antibiotice lunare….

Anii au trecut. Puiul nostru a crescut, au venit încă alți doi pui. În toți acești ani, am tot vorbit la telefon cuaceastă doamnă doctor. Îmi plăcea s-o sun de ziua onomastică a fetiței dumneaei. Anul trecut, am sunat din nou, dar n-a răspuns nimeni… M-am tot gândit la ea… Mi-era dragă doctorița aceasta, cum rar mi se întâmplă să-mi fie dragă vreo doctoriță!

În seara aceasta, mă aflam la Spitalul de copii cu mijlocia mea, cu Pantelimona, ca să primească ajutor pentru a-și ține spatele drept și doctorul s-a mirat de numele ei și a spus: ”Pantelimona?! Ce nume rar!…”.  În acel moment, așa dintr-o dată, mi-am adus aminte de mirarea doamnei doctor, despre care am povestit mai sus, când a văzut fișa Pantelimonei imediat după ce am născut-o. Ea mi-a spus atunci: ”Vai, ce nume i-ai pus!”. Desigur, i-am spus povestea numelui, cum Sfântul Pantelimon ne-a salvat prunca și că eu am încredințat-o lui s-o păzească toată viața. I-am povestit acelui doctor, fără să-mi dau seama de ce fac asta, faza cu mirarea doamnei doctor… Atunci, doctorul mi-a spus:” Oare știți că a murit? ??? ”.

Am rămas fără grai… Nu știam. Și nici nu credeam că poate fi adevărat. Era tânără, avea în jur de 45 de ani… și era așa plină de viață de fiecare dată când o vedeam. Era imposibil să moară. Îmi aduc aminte de o întâlnire la bazinul de înot când a venit s-o ia pe fiica ei… Deși era ora 19, nu am văzut la ea nicio urmă de oboseală din aia în care respingi discuțiile… O priveam cu cât drag o ajuta pe fiica ei să se îmbrace…, cum se apleca în toată măreția ei și cu toate acele podoabe și în acea ținută elegantă….

Dar acum, Doamne, ea a murit…, a plecat… Nu-mi vine să cred! Refuz să cred asta.

Am ajuns acasă și i-am povestit soțului…., apoi am căutat pe internet despre ea… , să mă conving că e adevărat că a murit. Am găsit-o în lista medicilor de la Spital… și într-o listă de întâlnire cu colegii la 25 de ani de la absolvirea liceului.  Doar atât….. Nicio poză, niciun comunicat de presă, niciun rând despre ea….

Am sunat pe cineva care o cunoștea mai bine și mi-a spus că într-adevăr doamna doctor a murit anul trecut, în toamnă, căci avusese probleme cu ficatul… Așadar, doamna doctor pediatru, doctorița mea de nădejde, nu mai este, n-o s-o mai aud, n-o s-o mai văd, dar o să-i păstrez amintirea și recunoștința!

Această veste m-a provocat la meditație…, la multă meditație…  mai ales că am visat-o aseară și pe mama, care e moartă de 4 ani… și care în vis înviase și mă luase de mână și pluteam…. și pentru prima dată am simțit atât de profund dragostea ei de mamă…. și cum m-a mângâiat pe obraz….

Și mă gândesc acum: Da, oricând pot muri… Dar durerea mea nu e că voi muri, durerea mea e că nici n-am apucat să trăiesc…., să trăiesc cu adevărat din toată inima, fără să mă las dominată de frici și îngrijorări…

O doamna doctor! Ce-i viața asta? După atâta faceri de bine, la atâțea oameni, ce imagine aveți acum? Cine-și mai amintește de dumneavoastră? Familia, da familia! Și restul?

Veșnică să vă fie pomenirea! Dumnezeu să vă ierte!

Mai dragilor, de-o fi să mor așa, pe nepusă masă, să mă pomeniți în rugăciunile voastre, căci dragostea e mai puternică decât frica și deschide cerul.

Pomeniți-o și pe doctorița care mi-a deschis și alte perspective asupra tratării bolilor copiilor…. Mulțumesc

 

Răspunsuri la neliniştile şi fricile mele din zilele trecute în legătură cu ce se întâmplă în lume la ora actuală

Dragii mei dragi

Evenimentele mondiale dureroase la care asistăm noi oamenii obişnuiţi, de la distanţă, trezesc tot felul de reacţii….

Mie mi-au trezit milă, neputinţă, frică, chiar groază, groaza de atrocităţile omului fără Dumnezeu cel adevărat şi fără iubire de om.

Cândva, am citit undeva că „omul este lup pentru om” şi zilele acestea, auzind povestind pe unii şi pe alţii şi văzând şi imagini despre evenimentele cu refugiaţii, am trăit groaza acestei posibilităţi.

Aveam o stare atât de apăsătoare ….. care, corelată cu greutăţile fiecărei zile…., era o povară prea grea de purtat pentru mine şi astfel am venit la Doamne şi la Măicuţa Sa… E unica scăpare…

M-am prăbuşit în genunchi….. Am vrut să citesc Paraclisul Maicii Domnului, acela frumos din Psaltire.., al doilea paraclis…., şi citeam atât de mecanic… Citeam şi nu înţelegeam nimic…

Gândurile…, greutatea zilei…, solicitările ei, mă copleşeau… M-am înfiorat. Nu trăisem ceva asemănător, nu-mi puteam închipui că poate fi adevărat ce spunea cândva o măicuţă că acum, în perioada istorică în care trăim, e mare osteneală să citeşti un acatist cu mintea adunată de la cap la coadă…. Citeam…aşa… şi la un moment dat am ridicat privirea la Maica Domnului din cele două icoane minunate pe care le aveam în faţă: cea de la Poceaiv, cu urma piciorului Maicii Domnului şi icoana Prodromiţa cea nefăcută de mână şi i-am spus: „Maica Domnului tu auzi ce citesc eu aici, căci eu nu pricep nimic din ce citesc…, nu simt puterea cuvintelor?”.

Asta se întâmpla vineri, înainte să merg să rezolv o problemă grea, care mă măcina de două luni… şi care mă strivea sub povara ei. Eram atât de neputincioasă….!

Sâmbătă dimineaţă, am figit la Doamne la biserică şi mi-am mărturisit, în Taina Spovedaniei, fricile, i le-am dar Lui să le poarte…şi L-am rugat să-mi răspundă la frământări…

Şi mi-a răspuns… Mereu îmi răspunde, dar e nevoie să „fiu pe fază”!

Astfel sâmbătă, mi-a spus Domnul în evanghelia citită la sfânta liturghie: „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile care se află în stăpânirea Tatălui….” şi prin Părintele ne-a spus să ne strângem în Biserică în jurul Sfântului Potir…

Duminică dimineaţa, am pornit spre Mediaş şi, cu darul lui Doamne, am ajuns înainte de citirea evangheliei de la utrenie. S-a citit minunata pericopă din evanghelie despre întâlnirea cu Domnul pe drumul spre Emaus (Evanghelia după Luca 24, 13-35).

În drum spre Mediaş, discutasem cu soţul despre tulburările mele sufleteşti, despre atrocităţile islamului, despre faptul că suferinţa e semnificaţia pe care o dă fiecare durerii cu care se confruntă…şi, în timp ce se citea evanghelia, mă gândeam la Apostoli, la trăirile lor de după evenimentul Răstignirii Domnului, la frica cu care se închiseseră în casă..., la neliniştile lor, la confuzia şi nedumieririle lor…., la tot chinul lor sufletesc din acele zile, pe care le acum, atât de simţit, în discuţile celor doi cu străinul care li se alăturase pe cale …. Şi dintr-o dată, se aude vocea Domnului, acea voce mustrătoare:

O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu mintea!!!!”. Oare nu trebuia ca Hristos să pătimească toate acestea ce le povestiţi, ca să intre în slava Sa? (….)
………………….
După ce ne-am închinat în biserică (în catedrala din Mediaş)

IL1296F26

şi am pus prescură şi pomelnic, am ieşit să ascultăm slujba afară şi să-i vedem şi pe prietenii noştri când vor sosi şi nu m-am abţinut să nu-i spun soţiorului:

„Ai auzit? Şi uceniici au avut temeri şi frici…, dar noi îl avem pe Duhul care ne învaţă toate şi ne ajută…., e adevărat că pot fi şi confuzii de duhuri…, dar le putem deosebi după roade….”.

A început Sfânta Liturghie…. şi mă rugam pentru prietenii noştri, ca să ajungă şi ei…

S-a citit deja evanghelia ….

Am primit un alt răspuns:

Oricine ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea

Cel ce se va ruşina de Mine în acest veac desfrânat şi păcătos….

Şi am văzut decăderea lumii, lumea care m-a tulburat atât de mult zilele trecute….şi m-am gândit: „Cu cine mă compar, de cine mă tem, de cine mă complexez? De nişte păcătoşi şi desfrânaţi?…..

Modelele mele să fie sfinţii…

Dacă cauţi să înţelegi ce se întâmplă acum, să susţii dreptatea, „drepturile omului”…, suferi…, e absurd ce se întâmplă cu nevinovaţii.., celor nedreptăţiţi…, dar dacă cauţi să înţelegi de ce ţi se întâmplă…, nu poţi îndura…, e absurd…, e nebunia lumii, dar noi nu suntem din lume şi de aceea ne urăşte pe noi lumea şi nu ne poate suferi şi caută să ne înebunească cu tot dinadinsul, să ne robească, să ne deturneze de la calea noastră..

Să ne rugăm şi să ne ţinem de Domnul, asta să facem”.

În sfârşit mirii au sosit. Cât de minunaţi sunt!!!

Am intrat în biserică pe o uşă laterală şi m-am furişat într-o strană din partea stângă, aproape de sfântul altar, de unde îi puteam vedea pe miri… La un moment dat, am ridicat privirea şi am îndreptat-o spre partea dreaptă a sfântulului altar şi m-a izbit statura impunătoare a sfântului mucenic Iacob Persul, acel sfânt mucenic căruia i s-au tăiat pe rând fiecare bucăţică din fiecare mădular şi după fiecare tăiere era întrebat dacă se leapădă de credinţă…., şi mi-a străfulgerat prin minte: „Ce poate fi mai groaznic decât să mori cu încetinitorul? Şi acest sfânt s-a rugat să poată mărturisi până la capăt… „. Astfel, l-am rugat să se roage pentru mine şi frica de chinuri s-a stins. Apoi, alt gând s-a dus la sfântul zilei, la sfântul Eustatie, care a pierdut pe soţie şi pe copii, soţia care a suferit frica necinstirii de acel păgân, frica ce mă bântuia şi pe mine…şi cum Domnul a izbăvit-o…. şi cum s-au regăsit apoi toţi….

Sfânta Liturghie curge lin.

Am rostit cu toată inima dimpreună cu toţi cei prezenţi Crezul şi inima mea s-a umplut de credinţă şi încredinţare că Domnul este viu. Că este şi va fi cu noi şi pe deasupra îi avem şi pe sfinţi în ajutor, grabnici ajutători.

Apoi s-a auzit acea chemare dulce a Domnului prin corul bisericii:
„Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi povara Mea.
Zic vouă celor săraci cu duhul, zic vouă celor nemângâiaţi, zic vouă tuturor: Veniţi, veniţi…!!!!”
Şi am alergat să-l prind de mânuţă pe soţior şi să mergem la Doamne, ca să luăm viaţa, nădejdea, pacea, bucuria, Trupul Său cel sfânt, ca să ne fie spre viaţa cea veşnică, spre sănătate, spre bucurie şi veselie… şi m-am bucurat şi apoi m-am veselit….. şi am mulţumit şi mulţumesc, lui Doamne al nostru minunat!

Şi apoi, predica părintelui dinainte de împărtăşire, din care vă împărtăşesc frânturi:
„Oricine voieşte”:

Domnul ne respectă libertatea de decizie, care se opune predestinării, acelei expresii populare „Ce-ţi este scris în frunte ţi-e pus”. Un neadevăr care ne blochaeză viaţa multora dintre noi… Noi alegem să răspundem chemării la viaţa ca binecuvântare sau la cea ca blestem…, să ascultăm voia Domnului sau de voia lumii…

Urmarea lui Hristos e cu obstacole şi tocmai ele sunt greutatea zilei, crucea, pe care e nevoie s-o luăm… şi cu El s-o purtăm…

Să cerem credinţă, să zicem ca Sf Petru: „Doamne, scapa-mă că pier…!!!”

Lepădarea de sine nu e renunţare la demnitatea ta de persoană, ci la exacerbarea iubirii de sine..

E nevoie de un echilibru între iubirea de sine şi de aproapele, pe care să-l iubim ca pe noi înşine..
Urmarea lui Hristos e frumoasă, căci Domnul ne-a făcut pentru El şi, aşa cum spunea Fericitul Augustin, neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru El.

Martirul:

cel ce doreşte să-şi mântuiască sufletul, viaţa, o va pierde…

Au existat în vechime categoria lapsilor, a celor lepădaţi de la credinţă.
Păcatul e lepădare de Dumnezeu. De fiecare dată când îl facem, ne lepădăm.. să plângem cu amar ca Petru.

Domnul a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..
Calea o găsim în Biserică, adevărul în Învăţătura Domnului, Care ne dă viaţa…

În Apocalipsă se vorbeşte despre cele trei categorii de oameni: calzi, reci şi căldicei. Despre cel căldicel Domnul a spus că-l va scuipa din gura Sa.

Temă de casă:
să ne analizăm viaţa şi să vedem în care categorie ne-am încadrat… şi de acum să ardem în credinţă...

Mulţumesc, Părinte drag, pentru acest cuvânt!

Apoi, cuvântul Părintelui Alexandru Barna de după Cununie, din care mi s-a întipăritcâteva frânturi:

Alte confesiuni au rânduieli în care mirii rostesc cuvinte „Da” sau „Te iubec”…, dar la noi, la ortodocşi mirii tac… (culmea, fusese pentru prima dată când văzusem un mire care dădea răpunsurile la ecteniile din cadrul slujbei Cununiei)…, pentru că iubirea se învaţă, se arată în fapte şi aşa, după legănat de copii şi nopţi nedormite, are valoare acel „te iubesc”… „.
(Da, da… şi eu am probat asta…!!!)

Împreună să lucraţi poruncile Domnului, a mai spus Părintelui Alexandru

E foarte important acest „împreună”. Individualitatea, separarea, singurătatea e moarte şi am simţit groaza aceasta a separării, a fiecare pe cont proprie…, când s-au învârtiti la cântarile Cununiei „Isaia dănţuieşte”…fără să se ţină de mâini….. (mi s-a dat să văd asta ca să preţuiesc acest „împreună” şi unirea….şi am fost ridicată din separare… (persoanele care suferă de deprimare, depresie cred că vor înţelege mai multe decât am putut cuprinde în aceste sărmane cuvinte).

Nădăjduiesc să vă transcriu exact cuvintele minunate ale acestui cuvânt, într-un alt articol…, căci acum timpul nu mai are răbdare cu mine…

Pacea Domnului să coboare şi să rămână cu noi astăzi şi în veci. Amin
Vă îmbrăţisez cu dor şi drag.

Entuziasmul e firea mea. Cand imi lipseste, parca nu mai traiesc

Dragilor

sunt o fire entuziasta, debordanta si de aceea caderile sunt caderi mari…

Uneori, entuziasmul imi navaleste in toata fiinta si greu il pot coordona si directiona… In ultima vreme, am invatat sa-mi directionez entuziasmul in lucruri constructive pentru cei din jur… Zilele trecute m-am lasat umbrita de niste lucruri si parca-mi pierdusem entuziasmul…

Azi, John Maxwell mi-a vorbit despre entuziasm

http://johnmaxwellteam.ro/entuziasm

si mi-am amintit de entuziasmul meu adormit parca… Mi-a placut mult cand John a spus ca tatal lui va fi viu pana va muri….

Au fost aproape doua saptamani in care, desi traiam, ma miscam, nu am fost vie…., amortisem in durerea unor evenimente triste. Azi am inviat, Domnul a randuit sa pot spala unele depuneri depuse pritren cutele sufletului meu…

Cuvantul lui John a fost un impuls in plus… Vi-l daruiesc si voua cu speranta ca veti prinde energia trimisa de acest om, care, desi nu este crestin ortodox, dar, spre umilinta si incurajarea mea, este viu….

Astazi, cand s-au implinit 3 ani de cand mama a plecat la Doamne, imi amintesc cu drag de ea, de optimismul ei, de entuziasmul ei debordant, de frematarea si de harnicia ei.

Iti multumesc mama pentru ce mi-ai daruit.

Odihneste-te in pace, mama mea draga!

DSC00111

Îmi trăiesc viaţa modelând-o după Ghidul lui Doamne

Dragilor

A fost un timp în care am aşteptat să mi se dea că eu sunt săracă, că eu n-am… am aşteptat şi am plâns cu am,ar că de multe ori nu am primit ce am aşteptat de la cei care erau rânduiţi să-mi dea, să mă ajute: părinţii mei, părinţii duhovniceşti….

A venit vremea să iau în considerare unica şansă pe care o am şi pe care o are orice om pe lumea asta: moştenirea divină. Cu toţii am primit toit ce e necesar ca să ne lucrăm mântuirea şi să fim fericiţi cu doamne pe pământ, depinde de noi să folosim ce am primit de la doamne şi să ne trăim viaţa ca binecuvântare sau ca blestem …( tot bodogănind că soţul o făcut şi o dres, că de nu ar fi copii ăştia…m-aş duce mai mult la biserică, că părintele e nuştiu cum, că la strană se cântă nu ştiu cum, că la serviciu sau la locul de lucru …e nuştiu cum, că de aş avea şi eu o echipă ca a lu nuştiu care…, atunci aş fi, as avea…. scuze sunt…, dar sunt fără temei…)
Astăzi de mă veţi asculta, zice Domnul….

Astăzi a venit ceasul să-mi trăiesc viaţa şi să nu mă mai las trăită de ea, să nu mă mai las influenţată de stările sau ideile altora, ci să mă ghidez după învăţăturile Domnului şi ale Bisericii noastre şi nu după unii şi alţii….şi să fac ce pot, aşa cum îmi spune Părintele meu când mă duc şi-i spun că n-am reuşit să fac ce am dorit.., binele acela mult, ci să fim credincioşi pe puţinul încredinţat, puţinul ce-l pot face, pe care îl aduc seara înaintea lui doamne..şi multul, îl face Doamne…

Aşa să ne ajute Doamne al nostru drag.

O zi şi o săptămână binecuvântată să ne dea Domnul. Amin

PS: eu învăţ foarte mult de la un om cu multă experienţă, e drept că e pastor…, nu e ortodox, dar are o foarte mare experienţă de viaţă.Vă recomand să ascultaţi cuvântul despre care a vorbit de astăzi: PROACTIV

http://johnmaxwellteam.ro/pro-activ

Clubul femeilor care se bucura de viaţă în ciuda rănilor primite se lărgeşte

Dragilor

Ieri am aflat încă o poveste minunată a unei femei uimitoare: divorţată cu doi copii…
În timp ce ascultam povestea aceasta, m-am făcut atât de mică …

Dar am gresit pentru că am scăpat nişte resturi din obiceiul de a judeca….atunci când mi-a spus să nu cumva să mă mai plâng că-mi este greu,,,,,,, mie care am soţior…

„Da. Aşa este, dar tu ţi l-ai ales pe cel pe care l-ai lăsat…!!!”

Uf, Uf….că repede mai scap porumbelul!!!

Ideea e că de cele mai multe ori ne trăim rezultatele alegerilor conştiente sau inconştiente, dar tot alegeri se chiamă cumva…

Acum, când am început şi eu să fiu mai atentă la ce fac şi gândesc, văd cum mi le fac toate cu mâna mea….

Văd cum aleg să-mi fac un car de nervi intrând în jocul copiilor sau reacţionând la un ton mai răguşit de-al soţului…, văd cum îmi stric ziua acceptând un gând rău sau de nemulţumire, văd cum îmi ratez odihna bună de noapte mâncând seara târziu sau „belindu-mi” ochii la calculator să nu cumva să pierd ideile geniale….

Şi apoi pufăi că ce greu îmi e….

Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!

Dragilor,

astăzi, la bisericuţă s-a citit preafrumoasa povestire despre minunea potolirii furtunii de pe mare:
„În vremea aceea, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare

s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor?

S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?”. (Matei 8, 23-27)

Părintele nostru ne-a spus că atunci când valurile vieţii ne împresoară şi ne tulburăm, să ne aducem aminte de cuvintele Domnului:

„Puţin credincioşilor pentru ce v-aţi îndoit?

Da, da…

Uneori, facem şi mai rău, nu ne îndoim, ci Îl dăm de-o parte pe Doamne şi spunem:
„Stai acolo! Mă ocup eu de problemă! Eu ştiu ce am de făcut!” şi sfârşim prin a ne afunda şi mai rău.

Însă, Domnul are atâta răbdare cu noi!

Astăzi, în timp ce asculatam Sfânta Liturghie, mă gândeam şi mă rugam:

„Doamne, cât sunt de păcătoasă, că tare mult mai greşesc cu gura…, nu-mi tace şi nu se satură de mâncare…. şi Tu, Doamne mă primeşti la Tine de fiecare dată când vin.

Cu fiori mă apropii de Sfântul Potir. Mă ştiu vinovată şi nevrednică, dar ştiu că Tu mă poţi învrednici. Numai la Tu îmi eşti nădejdea şi prefer să mă trăsneşti Tu, decât să mă biciuiască Satana cu deznădejdi şi frici….”.

Astăzi, cea mai grea ispită este ispita deznădejdii şi a fricii. Ne vedem nenorociţi şi căzuţi din demnitatea umană, terfeliţi şi solicitaţi peste măsură şi descurajarea vine ca un tăvălug să ne strivească.

Inchipuieţi ce cădere poţi să suferi când te laşi copleşit de provocările vieţii, disperat să-ţi agoniseşti pâinea, să-ţi plăteşti ratele, să-ţi cumperi de mâncare, să-ţi plăteşti taxele şi vine copilul tău, lumina ochilor tăi, la tine şi-ţi cere şi el partea lui de atenţie şi tu te apuci şi strigi la el? Doamneee, mântuieşte-ne că pierim!!!

Da, Domnul ne mântuieşte, dar cu o condiţie să ţinem cârma cu încredere în El, să facem sfânta cruce şi să spunem „Doamne, ajută” şi să vâslim înainte cu încredere că Domnul este în corabia vieţii noastre, chiar dacă nouă ni se pare că a aţipit un pic, că ne-a lăsat singuri. El e acolo, e chiar lângă noi, e chiar în noi şi când Îl chemăm, crezând că nu mai putem vâsli, se ridică şi porunceşte valurilor şi atunci se face o linişte mare şi ne întărim şi aşa putem să mergem mai departe.

Ce ar fi viaţa noastră fără provocări la creştere?

Ar fi monotonă.

Crezi că aş fi făcut ceva dacă nu m-ar fi aruncat Doamne, prin soţior, pein copii, prin semeni în apă? Aş fi stat toată ziua şi m-aş fi văitat cât de grea e viaţa şi cât de nenorocită sunt.

Copiii m-au forţat cumva să cresc. Niciodată n-aş fi avut interes să fac şcoala de şoferi şi nici maşină n-aş fi cumpărat dacă nu i-aş fi avut pe puii aceştia ai mei cu care a trebuit să mă descurc singură acasă…

Da, îmi este greu…! Comoditatea mea ar fi preferat să stau cu fundul pe scaun la catedră…

Mă bucur că sunt forţată să fac lucruri care de bună voie nu le-aş face…

Iubesc provocările!

Durerea mare e că gura asta s-a învăţat să tot zică… şi se să vaite adesea…, dar îmi pare rău că prima dată zic „Tulai” şi apoi zic „Doamne, ajută…”.

De un timp, am început să schimb placa şi să pun înainte pe Doamne, pe Doamne, ajută-mă,

Doamne, luminează-mă. Uite, Doamne, în ce situaţie sunt! Ce să fac?

Şi acţionez, după primul sau, uneori, după al doilea gând, ca să constat, uneori, că nu prea a fost inspirat gândul, dar a fost mai bine că am acţionat decât că am stat cu mâinile în sân să mă vait…

Şi uite-aşa, viaţa e palpitantă, e vie şi cu Doamne Doamne răzbim noi cumva la lumină.

Curaj!

Mântuitorul sparge mentalitatea, tiparele şi discriminările vremii şi vorbeşte cu o femeie lucruri adânci, dezvăluindu-i o taină minunată

fotini_si_mantuitorul3

Dragii mei dragi

împărtăşesc din nou cu voi cuvintele minunate pe care l-am primit şi mi-au umplut inima.

Cuvântul Părintelui Prof. Vasile Mihoc din duminica femeii samarinence

„ (…) În finalul evangheliei se spune cum acei samarineni consideraţi pierduţi de către iudei mărturisesc că au văzut ei înşişi că Iisus este Hristosul Mântuitorul lumii.

Această mărturisire este punctul culminant al Evangheliei şi la aceasta şi noi trebuie să luăm aminte, pentru că lumea de astăzi îşi ia mulţi alţi falşi lideri şi mulţi falşi învăţători şi de aceea merge înspre pierzare. Lucrurile sunt atât de nenorocite şi oamenii de peste tot de pe planetă, pentru că au lepădat, cum spune Isaia, pe Hristos izvorul apei celei vii şi caută apă acolo unde nu poate să găsească şi îşi sapă loruşi, cum spune Isaia mai departe, puţuri crăpate sau cisterne crăpate care nu ţin apă.

Întâmplarea (din această evanghelie a acestei zile de duminică, n.n) se petrece în Samaria şi Mântuitorul trece peste discriminările la modă atunci. Era ură între iudei şi samarineni, erau tot felul de incidente între ei, uneori sângeroase, de aceea iudeii evitau să treacă prin Samaria când mergeau la Ierusalim. Ori Mântuitorul face lucruri prin care contrariază această mentalitate.
În primul rând El şi ucenicii Lui trec pe de-a dreptul prin Samaria şi în al doilea rând cere femeii aceleia samarinence, spre surprinderea ei, să bea din vasul ei. Asta n-ar fi făcut un iudeu credincios, pentru că samarinenii erau consideraţi spurcaţi şi vasele lor erau spurcate. Cum să bei din vasul unui samarinean?

Şi în al treilea rând, Mântuitorul vorbeşte cu o femeie, altă atitudine care nu era acceptată atunci.

Vedeţi, avem aici în această Evanghelie trei provocări prin care Mântuitorul ne învaţă ceva, ce n-am prea învăţat bine nici astăzi, că în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu, sau samarinean, sau elin, barbar, sau scit, (sau femeie, n.n). Nu? Ci toţi sunt făpturile Lui şi oamenii care fac discriminări, ar trebui să înveţe odată pentru totdeuna de la Hristos că acestea trebuie depăşite.

Până astăzi oamenii se omoară pe tema asta: că ăla e evreu, că ăla e arab, că e urcainian, că ăla e rus…. Se oamoară!!!! În jurul nostru, astăzi!!! Pentru că oamenii n-au învăţat de la Hristos că lucrurile acestea trebuie depăşite cu curaj.

Mântuitorul a avut curaj să facă aceste lucruri. Putea să arunce cu pietre după El, puteau să-L omoare, asta se întâmpla, se întâmplau incidente, dar iată Mântuitorul le dă o lecţie ucenicilor cum trebuie să facă: mergeţi în cetatea Sihar, cumpăraţi ceva de mâncare şi ei au venit cu ceva de mâncare. Siharul, vă spuneam, că era un semn al dispreţului iudeilor faţă de samarineni. De fapt numele oraşului se numea altfel, (Cecem…?, în lb ebraică) dar ei l-au numit Sihar care înseamnă „beţivăneală” (sper că am înţeles bine, n.n). Iudeii batjocoreau pe samarineni cu această denumire scâlcită a numelui cetăţii lor. Mântuitorul ne învaţă altă cale, şi El poate să vorbească femii samarinence despre lucruri mari şi adânci şi după aceea i-a descoperit apoi taina ei, pe care n-avea de unde s-o ştie un străin, cum a trăit ea (cu 5 bărbaţi). Dar Mântuitorul îi vorbeşte despre adevărata închinare: Vine vremea, şi acum este, vremea care a adus-o Mântuitorul, când adevăraţii închinători depăşesc aceste mentalităţi, nici aici nici în Ierusalim, ci oriunde se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, căci astfel de închinători vrea Dumnezeu.

Vedeţi? Într-un cuvânt, este totul spus aici. Până astăzi noi suntem condiţionaţi de tot felul de mentalităţi din acestea înguste. Ori Tatăl, Care este Tatăl tuturor, vrea ca prin închinare să descoperim exact acest lucru, să descoperim închinarea în adevăr, nu în superstiţie, în adevărul Lui mântuitor. Hristos este adevărul. Şi în Duhul Sfânt. Închinarea aceea în Duhul Sfânt, în care Duhul Sfânt ne mişcă inima şi o transformă. Şi în continuare auzim în Evanghelie despre purtarea Duhului Sfânt, când femeiea se miră când Mântuitorul îi cere să bea. Ce-i spune Mântuitorul? Dacă-ai fi ştiut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi cere să bea, tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat să bei apă vie. Ea credea că este vorba despre apă din aceasta din fântână, ca să nu mai trebuiască să mai vină la fântână să scoată. Dar Mântuitorul vorbea despre apa Duhului Sfânt. Hristos este Cel care ne dă apa vie a Duhului Sfânt, care se face în cel ce o bea, izvor curgător spre viaţa cea veşnică.

Vedeţi, acum suntem în preajma Rusaliilor şi acum nu rostim Rugăciunea Împărate ceresc, pentru ca să dorim apa aceasta a Duhului Sfânt şi evanghelia din ziua aceasta ne vorbeşte despre taina aceasta a Duhului Sfânt, apa pe care ne-o dă Hristos.

Oamenii sunt însetaţi. Ei nu ştiu de ce au nevoie. Oamenii cred că au nevoie de lucruri pământeşti şi luptă pentru ele şi sunt supăraţi că nu le au destul. Ori acestea, oricât ar fi acumulate, nu pot să satisfacă însetarea noastră adâncă pe care o avem în suflet. Şi însetarea aceasta este după apa Duhului Sfânt. Şi când primim această apă nu mai însetăm după cele pământeşti. Şi apa aceasta se face în noi izvor curgător de viaţa veşnică.

Iată cum Mântuitorul ne descoperă această mare taină a vieţii duhovniceşti (spirituale, sufleteşti, n.n) de care am putea vorbi toată viaţă fără să terminăm, dar e important ca noi înşine să experimentăm acest lucru, să bem noi înşine din această apă, să gustăm din această apă şi să privim cum viaţa noastră se schimbă, cum perspectiva noastră se schimbă şi cum nu ne mai putem lăsa aşa de uşor ispitiţi de false fantasme sau de, ştiu eu, de false idealuri, de care atâţea oameni cred că merită să-şi dea viaţa pentru ele.

Sfinţii Apostoli au învăţat de la Mântuitorul. În Faptele Apostolilor capitolul 8, ni se spune că ei au mers şi au vestit Evanghelia şi în Samaria. Mai întâi Apostolul Filip şi apoi Petru şi Ioan şi o mulţime de samarineni s-au întors la Hristos. Vedeţi, ei au învăţat să depăşească graniţele, să nu mai facă discriminări şi au fost surprinşi cum Duhul Sfânt lucrează şi în Samaria şi că sămânţa pe care a semănat-o Mântuitorul acolo, a rodit. Căci ce le spune Mântuitorul: „Vă trimit la seceriş, vă trimit la secerat unde nu aţi semănat. Altul este Cel care seamănă şi altul este cel care seceră”. Apostolii au mers ca secerători şi au secerat roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

E minunată această Evanghelie! Şi e minunat să doreşti apa Duhului Sfânt! Femeia aceea a făcut o rugăciune către Mântuitorul. Nu prea înţelegea bine ce spune: „Doamne, dă-mi această apă!” şi a primit apa Duhului Sfânt. Tradiţia spune că această femeie după ce a fost botezată s-a numit Fotini „cea luminată” şi că a murit martiră. Noi o pomenim în calendar ca sfântă pe femeia samarineancă!

Dar repet, ea a făcut această rugăciune, pe care n-a înţeles-o, dar s-a smerit şi ea şi şi-a dat seama că acest iudeu vine cu o altă perspectivă asupra mântuirii: „Dă-mi această apă, ca să nu mai însetez!”.

Iată că Mântuitorul Iisus Hristos se face şi pentru samarineni şi pentru toţi oamenii, izvor de apă vie care curge viaţa veşnică. Din această apă vie suntem chemaţi ca şi noi să ne adăpăm şi să descoperim această apă şi harul Împărăţiei lui Hristos Dumnezeu. Amin”.

Ei dragii mei dragi! Ne puitem întreba acum:

Şi unde găsim această apă? În Biserică. Şi cum ni se dă? Prin Sfintele Taine, şi mai cu seamă prin Sfânta Împărtăşanie. Dar noi suntem încă fixaţi şi ţintuiţi în obiceiuri păguboase, după cum spunea ÎPS Lurenţiu în duminica Slăbănogului:

„Am împărtăşit astăzi foarte mulţi copii, şi este o bucurie mare pentru noi, pentru că le dăm ceea ce ei au nevoie, îl dăm pe Hristos. Copiii nu au păcate voite, ei se pot împărtăşi până la 6 ani continuu, în fiecare duminică şi sărbătoare.
Dar trebuie să trecem în faza a doua: noi cei care îi aducem pe copii la Împărtăşanie să ne fie şi nouă dor, să se trezească în noi pofta aceasta, foamea şi setea aceasta după Dumnezeu, şi nouă.

Adică noi ne împărtăşim o dată pe an, de două ori pe an. Zice: Oooo, noi …sau chiar cei care se împărtăşesc în cele 4 posturi, zice: am făcut un lucru extraordinar: De 4 ori!!!! Auzi?
Din păcate, în cărţile acestea ale noastre de îndrumare, omeneşte fiind, aşa, apelând la (ţinând cont de, n.n) neputinţa omului, se merge aşa în scădere: „Fiecare credincios este obligat să se împărtăşească de 4 ori pe an. Şi pe urmă se adaugîă: dacă nu măcar de ’două sau măcar o dată şi n-o mai adăugat, e adevărat că n-o mai adăugat, dacă nu măcar o dată în viaţă”.

Dar poţi să ştii când pleci?

Dar ţinând cont că Împărtăşanie este hrana cerească, trebuie s-o dorim.

Vreau să reţineţi astăzi două lucruri: să reţineţi că este o interdependenţă între boală şi păcat. Multe din păcatele noastre pot să aducă boli grave şi puteţi să vedeţi simplu de tot: dependenţa de alcool, este şi păcat, dar duce şi la o boală finală:ciroză. Pleci dincolo. De ce pentru că ai vrut tu?
Şi în al doilea rând, pentru ca noi toţi să avem un ajutor atât de puternic şi să rămânem statornici în viaţa noastră, să trezim în noi foamea şi setea după Dumnezeu. Deci atât doar să ţineţi minte: să vă feriţi de păcate pentru ca să nu suferiţi şi de suferinţe fizice, de boli, pe care Dumnezeu le îngăduie ca avertisment sau, uneori, ca ispăşire şi în al doilea rând, dacă vom încerca să trăim starea aceasta de legătură continuă cu Dumnezeu, aşa cum avem programate firesc în ritmul nostru biologic, mâncarea. Aşa cum atunci când nu ne este sete şi nu ne este foame, acesta este primul semn că suntem bolnavi, şi o experimentăm cu copii. Ei nu ştiu să spună, dar când îl vezi că nu mai mănâncă, te duci şi întrebi doctorul să vezi ce are.

Dar ori pe noi cine ne întreabă, pe ce doctor întrebăm dacă nu ne este foame şi sete după Dumnezeu, decât…ocazional…, cât mai rar sau tot aşteptând.

Să nu aşteptăm să vină de sus chemarea înainte de a fi pregătiţi pentru plecarea din lumea aceasta.

Există un secret. Un secret al vieţii creştine: să fii pregătit ca şi cum ai muri mâine, dar să fii atât de bucuros şi de statornic şi vesel, ca şi cum ai trăi veşnic. Amin”.

Să ne dea Doamne bucuria Lui astăzi!

fotini_si_mantuitorul3

icoana luata de aici: http://www.doxologia.ro/sarbatoare/sfanta-mucenita-fotini-samarineanca

Mulţi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, ci ne facem aşa o părere…. şi alegem să trăim, fie o viaţă de blestem, fie o viaţă de binecuvântare

Dragilor

Domnul mereu îmi vorbeşte şi mă învaţă cum să-mi trăiesc viaţa …
Aseară am ajuns la Sfântul Maslu, la sfârşit de Sfântul Maslu, şi Domnul iar mi-a vorbit prin gura Părintelui meu …şi m-a şi binecuvântat prin aghiasma înviorătoare, tot prin Părintele, care nu s-a zgârcit să mă stropească, ba ne-a şi spus că ar fi bine să facă rost de mătăuze mai mari, aşa cum folosesc unii preoţi din Rusia. (Îi puteţi vedea pe aceşti preoţi în filmuleţele ce sunt postate la finalul articolului).

Dialogul lui Iov cu Dumnezeu
(Iov stă pe gunoi şi „se ceartă cu Dumnezeu”, n.n).

job

Dumnezeu îi dă un răspuns la revolta lui Iov, care nu e păcătoasă în sine, dar e îndrăzneaţă, în ea ne regăsim şi noi uneori. Oameni, care mereu se întreabă de ce Dumnezeu îi pedepseşte, de ce Dumnezeu nu face milă cu ei cum face cu alţii, se simt dezavantajaţi şi ajung la o stare nepotrivită în faţa lui Dumnezeu, o stare de oameni necredincioşi, pentru că ei cred că pricep, când de fapt nu pricep.

Ei, în cartea Iov, găsim această această discuţie dintre Dumnezeu şi Iov care îl arată pe Iov că de fapt nu pricepe cum merg lucrurile.

Şi noi de multe ori nu pricepem, de cele mai multe ori, gândurile lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care are o altă perspectivă decât noi:  „Căile Mele nu sunt căile voastre, spune Dumnezeu, şi gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”.

Aş vrea să citesc acest răspuns a lui Dumnezeu către Iov, de la Cartea Iov cap 38
Şi a început să citească (.. …). Ce minunate cuvinte! Le puteţi găsi în Biblia ortodoxă on line
„… şi apoi Părintele încheie citirea cu cuvintele: „şi atunci eu însumi Te voi preamări pentru toate”… şi a făcut o pauză mai lunguţă, apoi a zis:

E aşa un imn al creaţiei… (am înregistrat de afară şi acum când reascult înregistrarea ca s-o transcriu, se aud păsărelele…Ce minunat! Mai mult rezonez acum cu acel imn …)

Şi Iov a răspuns în cap 39: „Ştiu că poţi să faci orice.. (…) Mă pocăiesc în praf şi cenuşă”.
Vedeţi, continuă Părintele, din cartea Iov, ni se spune că Iov a fost încercat din ispită, din ispita celui rău. Relele lumii pot să vină din păcat, relele noastre pot veni din păcat, dar şi din lucrarea celui rău, pe care însă Dumnezeu o îngăduie, şi dacă El o îngăduie, o îngăduie tot spre mântuirea noastră.

Ce minunat este când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu!

Iov a început să-L cunoască pe Dumnezeu. Până atunci avea impresia că-L cunoaşte, dar L-a cunoscut când s-a întâlnit cu El în suferinţă.

Când îl cunoşti pe Dumnezeu, ştii că toate căile Sale sunt înţelepte, toate lucrările Sale sunt minunate şi atunci descoperi şi în viaţa ta că, ceea ce ţi se părea că este spre pedeapsă, este de fapt calea mântuirii şi viaţa ta devine cu totul altfel. Şi atunci începi să vezi cum lucrează Dumnezeu.

Foarte mulţi oameni au impresia că ştiu ceva (despre Dumnezeu, n.n), dar de fapt nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi nu cunosc modul de a lucra a lui Dumnezeu.

Îşi imaginează un Dumnezeu care nu există. Şi atunci deciziile lor sunt eronate, căile pe care le iau sunt greşite şi vezi cum lucrurile nu merg cum trebuie şi lipseşte cu totul progresul din viaţa lor, viaţa spirituală în special.

Este mare lucru să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, să te încredinţezi că eşti pe mâna Lui. Şi înţelegând că Dumnezeu este în toate lucrurile Sale minunat, vei descoperi că Dumnezeu este minunat şi în viaţa ta, în lucrările care le face în tine şi cu toţi ai tăi, pentru că planurile Sale sunt cu toul minunate şi măreţe”. A încheiat Părintele.

Şi am găsit de cuviinţă să vă împărtăşesc şi vouă acest minunat cuvânt.

Şi pentru că eu am, în special, doi maeştri de la care învăţ zilnic,

Şi ca să se întregească minunat cuvântul Părintelui Vasile Mihoc, mai adaug încă un cuvânt al măicuţii mele Siluana, pe care l-am găsit în timp ce căutam azi dimineaţă ceva pe internet.
E un răspuns la întrebarea:

Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El. De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte? (semnează: o ratată)
Copila mea iubită,

Poate că, din cauza durerii şi a atitudinii pe care o ai faţă de durere, încă nu eşti pregătită să afli răspunsul pe care îl ceri. Poate că întrebi doar pentru a te asigura că poziţia ta e îndreptăţită. Dar dacă doreşti un răspuns, eu Îl rog pe Domnul să mă lumineze ca să ajung la inima ta.
Aşadar:

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea se poate trăi şi altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie așa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţii care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa.

Dacă acum, te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.

Ţi se pare că poruncile Lui sunt nori şi sunt grele.

Ele (poruncile, n.n) sunt pur şi simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăieşti cum ne cere El.

De exemplu: tu nu poţi să nu cârteşti când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu ştii să faci altceva şi nu te-a învăţat nimeni să fii atentă şi la durerea celorlalţi pe care nu o poţi simţi pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputinţă, Domnul îţi dăruiește porunca:

Binecuvintează pe cel ce-ţi face rău. Nu judeca!

Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poţi, vei descoperi că nu mai cârteşti şi că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Aşa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă răneşte, îmi face rău, mă doare!”

Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu ştii de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimţire sau ură, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă… Tu eşti judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi şi pe mine să mă înveţi cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Desigur e doar un exemplu. Poţi găsi alte cuvinte.

Dacă nu ai puterea să rosteşti asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poţi. Ajută-mă!”

Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică şi să-L laşi să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtăşanie, să te înveţe mai multe, cum ştie El.

Şi multe, multe se vor schimba, mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie aşa cum vrem noi.

Alfel, oricât ai urla şi ai bate din picior, nimic nu se schimbă, pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

Cu dragoste şi rugăciune, Maica Siluana (http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1578).

Şi încă un cuvânt al maicii Siluana:

Viaţa ca binecuvântare

„Făcând din sesiunea a şaptea (a Seminarului cu iertarea, n.n) un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe.

Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă!

Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu?

Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS: http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/10/189-viata-ca-binecuvantare-este.html)

Aici puteţi vedea o stropire adevărată cu aghiasmă…


iov1bookjob

Eu (Hristos) sunt Pâinea vieţii!

emaus01

Hristos a înviat, dragilor!

Astăzi din nou Părintele nostru ne-a vorbit despre Pâinea vieţii.
Şi ne-a mai spus că numai în Hristos este bucurie. Numai cu Hristos ne putem bucura cu adevărat.

Da, da…!

Durerea este că Îl primim de atâtea ori pe Hristos în noi şi totuşi nu suntem bucurie.
Mă întrebam astăzi de ce se întâmplă acest lucru. Cum se poate să te împărtăşeşti şi să ai răutate în tine imediat ce te împărtăşeşti?

Un răspuns: Hristos nu acţionează magic. El este un Domn delicat. Nu ne forţează, nu ne obligă. „Cine vrea”. Păi, dacă am venit la biserică şi m-am împărtăşit, nu înseamnă că vreau? Nu-i destul…că m-am rugat din toată inima „să-mi fie Împărtăşania spre trezirea sufletului…”? Şi de ce, totuşi, am răspuns cu răutate?

Pentru că încă Hristos nu a luat chip în mine…încă mai reacţionez..

Da, da… e nevoie de o permanentă rugăciune şi atenţie… o foarte mare atenţie la mişcările inimii…

O mică neatenţie, o întoarcere către omul vechi şi gata…, harul se retrage… Devenirea ca Dumnezeu, asemănarea, este o lucrare permanentă. Nu te Împărtăşeşti şi gata te pui pe-o tânjeală, ci e nevoie de o împreună lucrare permanentă şi de acea trezvie (atenţie, veghere) despre care vorbesc Părinţii Bisericii.

Schemele de indaptare sunt înrădăcinate adânc în suflet… intrăm în ele pe pilot automat, neţinând seama că nu se cade să răspundem aşa, şi că în noi este Hristos.

Dar ştii care este aspectul pozitiv? Avându-L pe Hristos în tine, îţi dai seama mai repede de greşeli, conştiintezi neputinţa…şi plângi …şi ceri iertare…şi iar te ridici…

Şi avem nădejde că moartea ne va prinde întru ridicare, nu în cădere.

Doamne ai milă de mine!

Astăzi, cu ajutorul lui Doamne, am prins din timp începutul lucrării schemei şi am fost cu mare luare aminte şi l-am rugat pe Doamne să mă ajute să nu-i fac jocul şi m-am uimit cum am putut schimba cursul răutăţii, cum acea izbucnire, acel „îmi vine să…” l-am putut stăpâni şi, după primul cuvânt răutăcios, scăpat de sub control, nu au mai urmat alte răutăţi.

Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, Cel ce ne-ai hrănit din Darurile Tale cele bogate şi ne-ai odihnit în mila Ta în această zi „liberă” de 1 mai 2015!

emaus01

Vindecare prin iertare?

Vindecare de ce?

De boală. Cred că ştiţi că boala e de două feluri trupească şi sufletească. Nu te simţi bine, te doar trupul şi mergi la doctor. Dar noi mai avem un suflet. Te poate durea sufletul? Da. Este oare o boală a sufletului? Da. Cum a apărut boala?
Dumnezeu ne-a făcut bine, de ce suntem bolnavi? Boala e consecinţa faptelor noastre.

Sănătatea se dobândeşte prin vindecare. Ai avut o boală, te-ai vindecat şi acum eşti sănătos. dar de fapt sănătatea ce e?
Sănătatea e starea aceea de început, aşa cum ne-a creat Dumnezeu.

Noi credem că dacă ne spune doctorul că am născut un copil de nota 10, suntem liniştiţi că e sănătos. dar nu e.

De ce? Pentru că se naşte cu o fire căzută din harul lui Dumnezeu, ruptă de Dumnezeu, bolnavă, sufletul lui e bolnav. Am moştenit o fire bolnavă şi de aici concluzia că toţi suntem bolnavi, mai mult sau mai puţin.

Când mi se face o nedreptate sau mi se întâmplă ceva rău, e firesc să mă întristez, să mă necăjesc. Dar asta nu-i păcat. Asta e neputinţa firii mele rupte de Dumnezeu, căzută din har.

Păcat e ceea ce mă îndeamnă să fac ceva rău: să mă răzbun, să-i zic vreo două…
Dar eu nu pot să fac altfel decât îmi vine.. eu nu pot să fac binele decât împreună cu dumnezeu.

Dar rănile mele sufleteşti m-au slăbănogit…nu sunt mulţumită de mine, nu-mi place de mine…eu nu-L pot vedea pe Dumnezeu ca prieten…am nevoie de vindecare..şi asta se poate face prin iertare.. iertarea mea şi a celorlalţi şi a lui Dumnezu.
Cum pot face asta?

Un posibil răspuns îl voi primi azi la ora 17.30 când vei veni şi-mi vei povesti cum ai făcut tu ca să te vindeci…vino şi-mi povesteşte, te aştept!

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2015/03/24/seminar-gratuit-cum-ne-putem-vindeca-iertand/