Arhive etichetă: vis

Din seria Oameni minunaţi întâlniţi pe Cale: Anastasia Gavrilovici

Ne întâlnim zilnic cu oameni…

Personal mi se întâmplă să simt uneori un ceva faţă de o persoană nou întâlnită şi să mă apropii cu o deschidere totală…

abia mult mai târziu aflu secretul atracţiei….

Deunăzi, am întâlnit o tânără, un înger de fată…

Am schimbat câteva replici…

Ce binecuvântare şi internetul ăsta.

Ce n-am apucat să aflu despre Anastasia mi-a dezvăluit acest interviu

Poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp.”- interviu cu Anastasia Gavrilovici

Anastasia Gavrilovici: „Aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și cu ateliere de creative writing sau de critică.”

Anastasia Gavrilovici a fost redactor-șef adjunct Alecart, a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava și Facultatea de Litere a Universității din București. În timpul liceului, a fost olimpică la română. În prezent, este masterandă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.  A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care  „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă”, este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

În liceu ai fost redactor-șef adjunct Alecart, olimpică la română, ai câștigat multe premii la concursuri/festivaluri de poezie. Poți să ne prezinți, succint, evoluția ta după absolvirea liceului? Cine este astăzi Anastasia Gavrilovici?

Nu mi-e foarte clar cine este astăzi Anastasia Gavrilovici, cum nu mi-a fost niciodată. Olimpic, redactor, traducător, poet, critic literar, toate astea sunt, într-o oarecare măsură, niște etichete, niște vectori care indică, uneori cu precizie, alteori doar tangențial, lucrurile cu care își umple timpul un om, ce face el de dimineață de când se trezește și până să pună din nou capul pe pernă. Poți să fii toate astea în viața reală fără ca ele să surprindă reliefurile tale interioare, fără să garanteze că în codul tău genetic e înscrisă o vocație sau o direcție anume. Dar, dacă mă gândesc mai bine, ultimii patru ani, de când am terminat liceul și până acum, au avut o tectonică stranie, au fost de o frumusețe convulsivă, vorba lui Breton, în mare parte datorită poeziei și evenimentelor din jurul ei. Odată intrată pe orbita asta, ordinea a devenit pentru mine sinonimă cu dezordinea, dar nu în virtutea unui automatism boem, ci ca urmare a unei schimbări de puls, de ritm existențial. Am făcut liceul în Suceava, am dat la facultate la Sibiu pentru că începusem să colaborez cu revista Zona nouă, aveam deja prieteni acolo, o mână de oameni foarte vii care traduceau, făceau o revistă, un site, un festival, un cenaclu și m-au luat cu ei în povestea asta. Dar m-am îndrăgostit și, după un an de Sibiu, am venit în București, unde a început o viață și mai trepidantă. Am început să fiu redactor al revistei Poesis internațional, să scriu despre cărți, să merg la Institutul Blecher, la tot felul de festivaluri și evenimente, să traduc, să colaborez cu diferite publicații și siteuri din țară, să moderez evenimente, să consum poezia și să fac poezie în toate formele posibile. Am tras de mine să termin Facultatea de Litere, în care m-am simțit ușor alienată, dar care m-a ajutat să înțeleg mecanismul academic și, de ce nu, al constructului politic, educațional, social care ne caracterizează țara. Acum îmi continui studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”, iar ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Deși focalizarea mea academică de acum e pe film, studii de gen, fenomenologia imaginii și tot ce ține de cultura vizuală contemporană, poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp. Și sper s-o facă și de acum încolo.

Dacă ar fi să realizezi un portret al tău, apelând la versurile unui poet, care ar fi acelea?

„sunt/ prețioasă/ ca un diamant/ perfect/ zdrobitˮ (Livia Ștefan)

Foarte puțini olimpici la română mai frecventează spațiul literaturii după liceu (cei mai mulți au ales Medicina, Dreptul etc). La ce (mai) e bună olimpiada de română? Cu ce ai înlocui-o?

Am mixed feelings față de tot scenariul ăsta al olimpiadelor școlare, pentru că mi se pare că sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate. Deci, inevitabil, și a frustrării, când conștientizezi că ești mai degrabă un pion, un animăluț sfios și speriat care e scos din cușca locală și trimis undeva „să facă frumosˮ. Dacă am mers la olimpiadă și s-a întâmplat, doi ani la rând, să ajung la faza națională, n-am făcut-o din vanitate, din dorința de a face pe cineva mândru de mine, ci pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, să dau o formă mai clară lucrurilor care altfel ar fi fermentat în capul meu. Ca să fiu și mai sinceră, voiam să merg la olimpiadă pentru că eram învoită de la ore cu lunile, timp în care nu trebuia să lucrez decât la materia respectivă, româna în cazul meu. Iar asta pentru mine a fost esențial, pentru că așa m-am apropiat de profesoara mea de română, Ileana Boteanu, un dascăl minunat în adevăratul sens al cuvântului și un om extraordinar de care m-am atașat iremediabil. Ea mi-a pus încă din clasa a 9-a cărți fundamentale în brațe, mi-a vorbit despre poezia contemporană, despre literatură, mi-a citit primele poeme de adolescență, stângace, chinuite și patetice, a făcut prin orele de română și prin pregătirea pentru olimpiadă o falie temporală care mi-a permis să ard etapele, să metabolizez mai repede tot ce trăiam, citeam, simțeam. Aș fi vrut să o multiplic și să schimb sistemul de învățământ prin profesori ca ea. M-am cam îndepărtat de întrebarea inițială, dar acum mi s-a limpezit răspunsul: aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și ateliere de creative writing sau de critică.

Mi se pare că există o criză a gândirii critice, atât la liceu, cât și la facultățile de profil, în sensul că, puși față în față cu un text, tinerii nu sunt capabili să aibă o părere proprie, să interpreteze ceva la prima vedere și să aibă o poziție față de un text pentru că sunt anchilozați în formule de comentariu, într-o grilă de analiză tip bac și într-o neutralitate emoțională față de literatură, tocmai pentru că li se impune să producă răspunsuri fără să treacă nimic prin filtrul personal.

Care sunt cărțile pe care le-ai citit cu plăcere în adolescență și care, la o eventuală recitire, consideri că nu îți mai sunt aproape?

Cu siguranță nu aș mai putea citi „marile romaneˮ/ „marii autoriˮ, deși între 15 și 18 ani au însemnat destul de mult pentru mine, iar aici mă refer în primul rând la ruși, la Tolstoi, la Dostoievski, la Turgheniev. Balzac mi s-ar părea probabil moartea pasiunii. Stendhal, Flaubert, Proust sunt niște autori cronofagi, însă în liceu timpul încă „avea răbdareˮ, iar respirația mea era mai puțin sacadată, sângele mai domol, puteam să intru în starea aia și să plutesc printre povești de dragoste neîmplinite, falduri, decadentism rusesc și descrieri interminabile despre război fără să simt că eu nu sunt acolo, că nu mă identific cu modul de a trăi și a simți al personajelor ălora. Și nu e vorba aici de numărul de pagini. Detectivii sălbatici a lui Roberto Bolaño sau Cartea neliniștirii a lui Pessoa, operele complete ale lui Antonin Artaud sau primul volum din opera poetică a lui Ezra Pound sunt tot niște cărămizi, dar le parcurgi altfel, e altă sensibilitate acolo, catalizată de alt timp, modelată de un alt context socio-istoric și literaro-artistic. Iar ca poezie, Nichita Stănescu nu-mi mai spune astăzi la fel de multe, mai ales după ce i-am citit pe cei care i-au fost contemporani, pe M. Ivănescu și Virgil Mazilescu, de poezia cărora un tânăr se poate atașa mult mai ușor astăzi.

De ce ai sfătui un absolvent să dea/să nu dea la Litere?

Nu i-aș spune din capul locului să nu dea la Litere, dacă asta simte. Faptul că eu nu m-am adaptat, că m-am simțit inadecvată în locul ăla și că abia așteptam să termin ca să mă pot apuca de ceva diferit s-ar putea să fi fost un handicap al meu. Dar trebui spus din capul locului că dacă vrei să mergi la Litere fiindcă îți place să scrii și să citești ajungi să fii dezamăgit, pentru că te izbești de rigori fără sens și convenționalisme, de bibliografii doldora de cărți care mai mult te deformează decât te formează, te îndepărtează de literatură, de un discurs critic actual. Puține examene sunt relevante, puține materii îți pun rotițele minții în mișcare, puțini profesori știu să te facă să vezi sensul lucrurilor pe care le predau și care chiar își dau interesul. Au fost și aspecte care m-au instruit întrucâtva, dar nu simt că am învățat să scriu mai corect sau că știu mai multe pentru că am făcut Literele. Pe la jumătatea anului doi deja nu prea mai dădeam pe la cursuri, pentru că mi se părea că pierd timpul, că mă deprimă atmosfera aia în care informația avea consistența leșiei și plictiseala unui documentar despre cultura de porumb. Iar eu voiam să fac ceva concret, să fie dinamic, să fie aplicat, nu discuții aride și analize făcute pe un anumit calapod, care inhibă imaginația și te fac să detești ceea ce cândva îți plăcea. Dar tocmai fiindcă lucrurile stăteau în felul ăsta am început să am tot felul de activități legate de literatură, pentru a rezista în mediul ăla, pentru a compensa prin ceva.

Cum ai preda o oră despre poezie în liceu?

Aș aduce poeți contemporani pe care să-i cunoască și pe care să-i audă citind, aș încerca să le explic „că există și poeți viiˮ, cum spune Andrei Bodiu într-un poem. Mi se pare esențial ca tinerii să ia contact cu poezia contemporană în felul ăsta, ca să-și dea seama că toate formulele șarjate când se vorbește despre poezie, cele cu eul liric care își exprimă în mod direct sentimentele, cu genul literar în versuri prin care poetul nu știu ce face, sunt niște sintagme nefericite, care creează o distanță între cititor și text. Le-aș citi elevilor, le-aș povesti amănunte despre viețile poeților, cum o chema pe pisica lor, cât purtau la pantofi sau ce aromă preferată de înghețată aveau, lucruri care i-ar putea face să și-i apropie, să-și dorească să-i citească, să cunoască mai mult din lumea lor.

A vedea că poezia nu e doar un posibil subiect de bac sau o secțiune din manual, ci un organism viu, un meșteșug cu care se îndeletnicesc niște oameni la fel ca tine, cu obsesii și frici și slăbiciuni, te poate face să-i privești altfel și pe monștrii sacri pe care îi studiezi la școală.

Cu ce personaj ai prefera să pleci într-o vacanță? De ce?

M-aș înhăita cu toate personajele din Detectivii sălbatici a lui Bolaño, să trăiesc la voltajul ăla ridicat, să fie totul pe viață și pe moarte, să fiu o adeptă a realismului visceral. Iar după ce aș trece prin intensități și infernul poeziei și al dragostei și al experiențelor-limită, m-aș duce în barul în care stă Consulul din Sub vulcan a lui Malcolm Lowry, să-i ascult poveștile, suferințele, să plângem și să bem tequila până când asta ar anestezia totul și ar cauteriza orice rană.

Ce ai introduce în programa școlară de liceu la ora de literatură română?

Cât mai multă literatură contemporană. Sau scriitori ai generației trecute care au fost pe nedrept puși în conul de umbră al figurilor care sunt acum în manuale. Aș introduce mai multe scriitoare, pentru că discriminarea de gen e vizibilă și aici. Aș insera manifeste poetice care au împins scrisul spre un alt nivel, un alt mod de a face literatură. Pe mulți dintre scriitorii pe care îi cunosc și a căror activitate, intransigență și abnegație mi-au dat încredere în literatură, de la Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Angela Marinescu la Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman, Rita Chirian și alții asemenea lor. Pe lângă asta, aș vrea ca în programa școlară să existe lecții dedicate studiului comparativ, pentru ca elevii să nu trăiască într-o bulă, să poată vedea cam ce se făcea în alte țări la un moment anume din literatură și să poată avea o privire de ansamblu.

Cum te raportezi la poezia pe care ai scris-o în liceu?

Cu duioșie, ca la pește care se zbate în apropierea apei sau ca la un schior începător, care cade la fiecare doi metri. Cu un amestesc de jenă și amuzament, pentru că scriam o poezie destul de patetică și vorbăreață, uneori morbidă, crudă, teribilistă și cu multe referințe livrești. Dar și cu empatie, pentru că îmi dau seama că așa a trebuit să fie, aveam nevoie să urlu, să exorcizez niște lucruri, să mă iau la trântă cu tot ce simțeam și trăiam și cu tot ce nu puteam înțelege și accepta.

Stabilește o legătură între următoarele cuvinte: profesor, dragoste, mobilă, zvon, poezie.

Era un banc despre piesele de pe linia de asamblare că, oricum le-ai pune, tot mitralieră iese. Mi s-ar părea mișto să existe un zvon conform căruia un profesor, din atâta dragoste pentru literatură, să vorbească despre mobilă și tot poezie să iasă.

Cum îți dai seama că un poem este bun sau slab? Ai studiat în școală poezii proaste?

Nu erau poezii neapărat proaste, ci poate modeste, considerate în mod eronat reprezentative pentru un poet anume. Dar în școală am avut noroc că, la fiecare poet pe care îl studiam, profa de română ne citea și altele ale aceluiași autor sau ale autorilor din aceeași generație sau care aveau legătură într-un fel sau altul cu textul vizat de noi, iar asta estompa senzația că nu e chiar cea mai fericită alegere poezia din manual.

Cred că îți dai seama dacă un poem e bun atunci când e memorabil, când, la o săptămână, o lună, un an de când l-ai citit, te trezești că îți reverberează în minte un vers, o imagine, o secvență din el.

Descrie Alecart-ul prin zece substantive.

Cărți, libertate, calitate, actualitate, nonconformism, fainoșag, perseverență, dinamică, viață, pasiune.

Aici este articolul original: https://www.monitorulsv.ro/foto/AY0nvzyR/1

Mai multe despre Anastasia : https://www.monitorulsv.ro/Local/2014-04-08/O-eleva-a-Colegiului-Petru-Rares-s-a-calificat-la-etapa-internationala-a-olimpiadei-Lectura-ca-abilitate-de-viata

Ma bucur ca Anastasia lucrează ce n-am apucat să lucrez, să înfăptuiesc şi eu la vârsta ei…

Îţi mulţumesc Anastasia pentru darul de a te întâlni şi a mă bucura de moştenirea ce ţi-o agoniseşti şi pe care ne-o împărtăşeşti şi nouă.

Fii binecuvântată, draga mea dragă!

Două experienţe uluitoare cu copiii

Salutare, dragilor!

Astăzi, am trăit două experienţe uimitoare cu copiii, care m-au întors pe toate părţile.

Prima, a fost cu mijlocia mea, pofticioasa şi mâncăcioasa mea, care îmi seamănă atât de mult la acest capitol!!!

Nu-i chip să intrăm în magazin că îmi şi plasează o rugăminte, să-i iau câte ceva „împachetat”. Chestia asta mă termină pur şi simplu ….!!! dar încerc să rămân pe poziţie, amintindu-i că am intrat să cumpărăm cutare şi cutare, aşa cum am vorbit mai dinainte. Dar se pare că memoria îi face feste…. şi astfel, face ce face şi iar îmi plasează cererea… şi să nu te uiţi ce faţă de miloagă face, de-ţi rupe inima… şi eu ce teroristă cu sânge rece sunt şi rămân pe poziţie….!!!

De câteva ori, îmi tot cere un anume iaurt: un păhărel frumos colorat, care are un alt păhărel transparent deasupra cu fulgi de porumb în el… I-am tot explicat că chestia aia nu pot să i-o cumpăr, pentru că eu nu pot să cumpăr ambalaje, plasticuri… I-am cumpărat de mai multe un iaurt simplu la o cantitate suficientă, din care să mănânce toate trei şi fulgi de porumb la kilogram… Dar ce crezi că s-a liniştit? Mirajul ambalajului ispititor o cuprinsese atât de mult, încât nu s-a risipit nici cu mâncatul pe săturate din iaurtul cumpărat de mine. Aşa că ieri, când am intrat să luăm ceva din magazin, iar mi-a plasat cerea cu iaurtul buclucaş…, dar i-am răspuns liniştită:

„Azi e miercuri…! Mâine…”
Şi azi, joi, am ales să-i fac o surpriză şi am luat-o special şi am dus-o la magazin să cumpărăm iaurtul mult visat… Am lăsat-o pe micuţa la înot şi am avut timp să stăm doar noi două… O, Doamne, dacă-ai fi văzut-o!

A alergat direct la raft. ştia exact unde e… Îi urmăream reacţiile şi-mi venea să plâng şi mă gândeam: „Doamne, eu când eram copil, au fost zile în care veneam de la şcoală şi nu găseam nimic pe masă de mâncare, nicio firimitură de mămăligă şi mama era pe câmp la sapă. Ai mei nu au avut văcuţă şi cumpăram din când în când lăptic de la vecinii care aveau şi-mi amintesc ce bun era „chişleagul” acela în oale de lut de se răsturna oala şi chişleagul rămânea lipit de oală şi ce bucuroşi eram că aveam ce mânca, dar acum, copiii mei au iaurt, au lăptic, au mâncare, au pâinică la discreţie mereu, pâinică bună, integrală, proaspătă, mâncare proaspătă şi ei nu sunt fericiţi cum este acum acest copil cu acea cutie de plastic colorată în mână ….”
Când a luat cutia, i-am spus că asta e cutia pe care a dorit-o…, asta e mâncarea din seara aceasta şi altceva nu va mai primi…

„ Dar mami…, mai vreau ceva. mai vreau un corn cu ciocolată…..”. „Bine. Mergi şi ia-ţi unul…!”.
Pentru celelalte fetiţe, am luat o găletuţă de iaurt de 900g, care a costat cu 1 leu mai puţin decât cutiuţa mijlociei de 160g şi 1 kg de fulgi de porumb şi am mers la casă ca să plătim…
S-o fi văzut cu câtă nerăbdare a pus cumpărăturile pe bandă, apoi cum şi le-a luat pe ale ei în mână şi ce faţă avea… !!! Pur şi simplu nu-mi venea să cred… Doamne, eu cred că am o problemă… sau ce e să aibă atâta impact nişte imagini????!

Am plecat spre maşină şi pe drum mă gândeam cum să-i spun, ce să-i spun….????

Doamne, să-i spun înainte ceva sau după sau să nu-i spun nimic????

Am intrat în maşină şi am ajutat-o să-şi deschidă misterioasa cutiuţă…

„Uite, priveşte cât de puţini fulgi sunt!!”

Apoi a deschis păhărelul cu iaurt… Era pe jumătate gol….

”Vezi?… Ce mare pare din afară şi uite e jumătate doar”, i-am spus eu. Şi-a pus fulgii şi a început să mânânce cu poftă… „E atât de bun, de dulce, miroase aşa de bine……!!””
Nu am spus nimic…. Apoi, a luat cornul.. Înainte să înceapă să muşte, i-am arătat iluzia: am strâns de un colţ de corn, care s-a pleoştit, s-a făcut ca o clătită şi i-am arătat ce e de fapt: un clei umflat cu aer…

„Dar, mama… colegii mei mănâncă tot timpul aşa ceva şi mie nu mi-ai cumpărat decât odată…”

„O, copilul meu…, cum să-ţi explic… ? Ştii? E ca pe timpul mucenicilor.. Cum crezi că rezistau copiii mucenicilor când îi vedeau pe ceilalţi copii din jurul lor că se purtau altfel, că mâncau cărnurile jertfite idolilor??.. Ce să-ţi spun? Îmi imaginezi că pofteşti şi eu poftesc…multe, dar nu pot să-ţi cumpăr zilnic ceva care îţi face rău… Noi avem încă alternative sănătoase de mâncare… Îţi imaginezi ce greu le era mucenicilor? Mergeau la izvor să ia apă şi lângă izvor era un idol şi ostaşul şi dacă nu se închinau idolului, nu puteau să ia apă… şi răbdau… şi noi avem încă alternative mai sănătoase cu care să ne hrănim… Când îţi mai vine pofta de câte ceva împachetat, adu-ţi aminte că e doar imagine, plasticuri, prafuri umflate… Doar ai văzut cum era păhărelul acela, că era pe jumătate gol, ai văzut cum era de umflat cornul şi când l-am strâns s-a lipit şi s-a făcut ca o clătită mică…

Ce să-ţi mai spun? Chiar nu ştiu… Dar dacă era să le iau şi surorilor tale ce ţi-am luat ţie, ar fi costat mai mult decât am dat pe găletuţă şi pe punga de fulgi… Ai înţeles? Nu e vorba de bani, ci e vorba că îi dăm pe plasticuri…

Cumpărând chestii din astea ambalate, plătim şi ambalajele… „

„Eu am crezuut că-s gratuite…”

„Nu, nu sunt gratuite…, ci sunt incluse în preţ. Păi cum îţi explici că găletuţa asta, care e de 6 ori mai mare decât păhărelul tău a costa cu mai puţin de un leu decât păhărelul tău…? Restul banilor e pentru paharul acesta frumos de plastic.

Eu nu pot să dau bănuţii, pe care tati îi câştigă cu atâta efort, pe plasticuri…
Gustul acela şi culoarea aceea sunt date de prafuri. Tu azi dimineaţă ai mâncat un pahar mare de nectar de afine atât de delicios… Ce copil mai mănâncă ce mănânci tu? La asta de ce nu te gândeşti ?…”

„Am înţeles, mami!.

Dar să ştii că mai vreau fulgi…”

Şi i-am pus într-o caserolă fulgi şi am plecat spre locul de joacă din parc, ronţăind fulgii crocanţi de porumb.

A doua experienţă a fost cu copiii de la casa de copii

Când ne-am apropiat de parc, înainte să intrăm, am observat că parcul era plin de copii

…Erau peste toţi, săreau, zburdau.. era plin de viaţă parcul azi.., faţă de zilele trecute.
Fetiţa a fugit înainte şi s-a dus la locul ei, la nisip, să facă chifle integrale, ca mami…
Intru şi eu în parc şi dintr-o dată, aud: „Bună ziua!”, apoi încă un „Bună ziua!”…Răspund surprinsă şi cu drag….

M-am apropiat de unul dintre ei, care mi-a atras mai mult atenţia, şi l-am întrebat de unde este şi mi-a spus că e împreună cu toţi copiii de aici de la casa de copii…

„Aaaa..!!”

M-am aşezat lângă acel copil pe bancă. Între timp, a mai venit un alt copil, care era prietenul lui…
Le-am ascultat poveştile… Treceau în clasa a VII-a…

Ascultându-i…. dintr-o dată, mi s-a făcut dor de elevi, de catedră…., de pauze în care m-ai povesteam cu elevii…

Mă uitam la chipurile acelor copii…, la sufletul lor minunat.. şi le-am spus că sunt minunaţi, că sufletul nu are culoare…, că important e să aibă un vis… şi să ţină cu dinţii de el…şi Dumnezeu îi va ajuta să-l îndeplinească …, aşa cum m-a ajutat şi pe mine şi pe mulţi, mulţi alţi copii…

„Da, noi doi vrem să ne facem dansatori breakdance…” „Ce să vă faceţi?” „Dansatori breakdance. Nu ştiţi cum e? Uitaţi!”.

Şi mi-au arătat… (Ca să vezi ce „incultă” sunt!!!)… Măi, şi au un talent!!! Şi să cânte… Le-am spus că asta va fi salvarea lor…, că astea sunt darurile ce le-a pus Domnul în ei… şi să le cultive… că albilor le place muzica negrilor…

Şi unul dintre cei doi cu care povesteam, îmi zice: „Mă gândeam într-o zi cum ar fi să fiu alb şi nu am vrut, ci îmi place cum sunt…”.
Apoi, am vorbit de mama lor…

Le-am spus că mama lor le-a făcut un mare bine că i-a lăsat să trăiască… să îi mulţumească în gând pentru acest bine şi s-o ierte că i-a părăsit…atâta a putut să facă, săraca, şi acest puţin, că i-a purtat în burtică şi i-a născut şi nu i-a omorât, este pentru ei darul cel mai de preţ…..

„Da, da…!”, au aprobat ei.

Am vorbit şi de mâncare…

„O, doamna, noi ne bucurăm atât de mult de ce primim în Centru, de orice mâncare…!”.

„Da, am spus eu, eu mă mâhnesc uneori când fetele mele fac nazuri… şi ele mă au mereu lângă ele…

Dar ele nu pot şti cum e să nu ai… nu înţeleg…, dar voi şi eu ştim…

Măi dragilor., nu în ce ai stă fericirea, bucuria, ci în suflet, în ce gândeşti…în ce doreşti să faci spre bucuria altora… „.

Şi s-a mai alăturat încă un copil, ceva mai mare, şi a aprobat ce spusesem…
Sunase de mult ceasul că mezinuca a ieşit din bazin şi eu mă transpusesem în altă lume….

La revedere copiii, vă îmbrăţişez!!!!!

Şi mă gândeam ce daruri minunate şi ce taine mari sunt copiii…şi eu am ratat atâtea ocazii să le descopăr!!

Mulţumesc, Doamne, pentru înţelegerea acestor lucruri…. şi te rog să mă ierţi că nu m-am purtat cu băgare de seamă cu aceste nestemate, care sunt copiii…

După o dazamăgire din partea adulţilor…, s-a deschis o nădejde din partea copiilor…, la ei mai e nădejde de ecou şi modelare….

Mi-e dor de catedră…!

Visul de a profesa ca profesor n-a murit…, dar va trebui să mă nasc din nou spre altă abordare, spre altă viziune a lucrului cu copiii şi cartea UŞOR DE IUBIT, GREU DE DISCIPLINAT a venit la timp.

Dragilor,

De data asta, am scris mult, că n-am avut timp să scriu puţin… Iertare!