Arhive lunare: februarie 2018

Pe urmele cerbilor

Pe urmele cerbilor

IMG_20150108_044320

A te rupe din cotidian și a pleca într-un loc liniștit ca să-ți mai „tragi sufletul” este o chestiune deloc simplu de realizat, mai ales cât timp (mai) ai încă prunci… sau alte persoane care depind de tine…

A fost o vreme în care în acel timp când mă hotăram să plec, plecam… Acum…, lucrurile sunt oleacă mai complicate și deseori mi se întâmplă a fi nevoită a-mi tăia voia și a-mi „reconfigura traseul”…

Așteptasem cu sufletul la gură să vină vacanța de iarnă. Ne plănuisem să plecăm trei săptămâni la munte. Ne strânsesem lucrurile necesare acestei temerare călătorii…

La toate celea ne gândisem…, ne pregătisem să înfruntăm toate piedicile…

Cine s-ar fi putut gândi că vom fi împiedicați atât de zdravăn a pleca?

Trei săptămâni legați de cameră!!! Îngrijind pruncii să facă față vijeliei  și furtunii abătute asupră-le!!!

Ei, am trecut și prin această încercare! Iată că ni se ivește o nouă șansă: vacanța intersemestrială. Îmi era și teamă să mai plănuiesc, nu care cumva să audă Nenumitul și să ne facă iar vreo toroapă… Doar cu 2-3 zile, am dat sfoară în ceata fetelor că e rost de plecare la… munte…

Ce-i drept, eram cu inima strânsă. Știam „greutățile” care urmau a-mi testa înțelepciunea, răbdarea și hărnicia… am primit „verde” de plecare…

Eu, după cum vă spusei, eram cu inima cât un purice… Simțeam că nu va fi nici de data asta simplu de plecat. Pe lângă mulțimea lucrurilor cu care umplusem o sumedenie de trăiești, mai era și nesiguranța posibilității de a urca la locul mult dorit… ne pregătisem toate. Seară se lăsă repejor peste căsuța noastră. Pruncii erau deja în pat când zbârnâi telefonul:

„Drumul e destul de anevoios. Este gheață… Ne mai auzim mâine după ora 10”, se auzi vocea uneia dintre gazdele noastre. „Cu ajutorul lui Dumnezeu vom urca, fiți liniștită!”.

Și da, am dormit liniștită, cu gândul că voi avea motiv să mă scot de la îndeplinirea datoriei de însoțitor de grup…

Noapte trecu relativ repede. La fel și orele dimineții… încercăm să sunăm, dar niciun răspuns… Deja ne resemnasem când sună, în sfârșit, telefon de bună veste aducător:

„Porniți-vă. Am coborât cu o treabă. Vă aștept în sat” se auzi aceeași voce din ajun.

Pornim… nu mai condusesem de ceva vreme. Mă trezesc urcând pe autostradă neștiind pe unde se mai află vitezele a 4-a și a 5-a… mă cuprinsese o stare soră cu panica… „primordială”.

„Fetele, mai reușii să îngaim, ia dați drumul la o „Născătoare”! Nici n-apucară bine să înceapă să cânte la Născătoarea, că și dibuii drumul spre a 5-a și pe-aci ți-e drumul nene!

– Mami, parcă am ajuns mai repede de data asta, au zis fetele când am oprit mașina în curtea lui tanti Ioana.

-Ei, asta e diferența între să mergi cu Născătoare sau să mergi singur!

Reveneam pe locuri bătătorite… Anul trecut, pe vremea asta, eram pe acolo pentru întâia dată. Ce ne-am mai minunat! Acum, nici n-am mai băgat de samă împrejurimile… Gândul ne era deja ridicat sus la munte…

După un ceas de așteptare, călăuza noastră a venit. Ne-a îmbarcat în noul său jeep și cât ai spune de 30 de ori „Născătoarea” am și ajuns pe coarnele munților…

Munții semănau mai mult cu niște zebre. Aveau dungi albe de zăpadă veche bătucită și dungi maronii de iarbă uscată… și umedă.

N-am apucat să ne zbenguim prea mult că noaptea ne-a și  astupat cărările și ne-a tras la somn…

A doua zi, era sfânta duminică… Am mers cu toții la slujbă în biserica frumoasei mănăstiri de pe coasta unui munte…

Cântările divine ne-au umplut inima și ne-au odihnit sufletul… După agapa frățească, un somnic dulce îmi tot dădea târcoale, îmbiindu-mă să-mi prăvălesc capul pe pernă și să închid ochișorii. Când eram pe care să cedez acestor îmbietoare ispitiri, fetele năvălesc în cameră gâfâind:

-„Se pleacă la vânătoare! Se pleacă la vânătoare! La vânătoare de cerbi!”

Căscai atunci amândoi ochii și întrebai:

-„La vânătoare?”.

-„Ei, e un fel de a spune, zise un omuleț. Mergem în munte sus să vedem cerbii și mistreții și iepurii și alte vietăți de pe acolo”.

-„Vin și eu!”. Și cât ai spune „pește”, am și ajuns în curte gata echipată de asemenea trebușoară.

Ne-am urcat în remorca jeep-ului și am început a zbură pe crestele munților. Șoferul mâna așa de tare, de parcă n-ar fi fost gheață pe jos…

Când am ajuns la carieră, mașina se opri.

-„De acum, mergem pe jos în cea mai mare tăcere! Ne spuse călăuza noastră.

Nu știu dacă vă puteți închipui mai mare canon dat vorbărețului decât acela de a tăcea!?

În munte răsună orice șoaptă… Și nici n-apucarăm noi să punem picioarele pe pământ, că toate vietățile pădurii o și luară la goană. În zadar mă tot bunghii printre copaci, pe după tufele înghețate, pe după deluțuri. Nici urmă de cerbi…

Înaintam din ce în ce mai greu. Drumul era un patinoar fără margini pe lung… cei mai experimentați țineau de mână pe cei neîndemânatici de-a pluti pe gheață. După o vreme de căderi și ridicări ne trezim că drumul dispare și în fața noastră se deschide o poiană plină cu tufe de arbuști. Călăuza noastră ne face semn să ne apropiem de ea.

-„Aici l-am văzut pe acel urs fioros despre care v-am povestit vara trecută. Uite aici eram și el acolo. De cum m-a văzut, a început a răcni și eu am încremenit. Noroc că eram cu pădurarul, care numai ce a ridicat arma de pe umăr, că ursul a și luat-o la sănătoasa. De aceea am luat ghioaga asta și o țin aș precum ții pușca pe umăr…”.

Ehehei, gândii eu! Să vină acum Moș Martin, ar avea cu ce se desfătă la cină!

Dar nu se vedea nici țipenie de vietate pe acolo. Îl urmam pe călăuzitorul nostru printre arbuști. Cu cât urcam și ieșeam spre culmi, începu să bată un vânt rece biciuitor…

Mi-am ridicat gluga pe cap și am închis fermoarul hainei până peste bărbie.

Înaintam spre culmi. Deodată, grupul se opri și priviră mirați către bâta călăuzei.

-„Priviți, acestea sunt urme de cerbi… !”.

 

IMG_20150108_045504.jpg

Ajunși pe culme, cercetarăm împrejurimile. Nicio mișcare. Ne înșirarăm unul după altul și începurăm a coborî în sensul opus și apoi iar a urca… Mă trezii într-o altă poiană. În centrul ei era o iesle cu fân…

IMG_20150108_050510

În sfârșit, ajunserăm la casa căprioarelor!!! Ne uităm de jur împrejur. Excremente proaspete.

 

Semn că au fost adineauri pe acolo. Ne îndreptarăm în partea stângă. Pantelimona se luă însă după cineva care o luă în dreapta. N-am băgat de samă mișcarea.. La un moment dat, Pantelimona ne face semn cu mâna să ne ducem către ea. Dăm buluc…

-„Au plecat!!! Era așa de frumos cerbul cel mare! Avea pete albe pe corp și coarnele erau ca niște crengi ce erau la vârf tocite…!!!”.

-Mneee!!! Vrem și noi să-i vedem, am început cu toții a behăi…

-Asta e, dacă nu ați fost pe fază!

-Hai să mergem după ei tiptil-tiptil!

Ne luarăm pe urmele lor proaspete. Erau salturi uriașe… atât de rău s-au speriat sărmanele gingașe făpturi când au dat năvală străinii codrilor.

Am coborât în pădure. Am făcut un ocol cu gând să le ieșim dinainte. Se vede însă treaba că asemenea delicate ființe au avut atâta minte să-și piardă urma…

În zadar forțai privirea să străbată depărtările. Nici urmă de coarne de cerb la orizont! Ne mângâiarăm în schim privindu-le urmele copitelor și de prin zăpadă și „bombonicile ecologice” proaspăt confecționate și arătoase aruncate pe cale în semn de „mare prețuire”…

IMG_20150108_050921

Am revenit în poiana care a rămas vestită prin întâlnirea spectaculoasă cu ursul…

Unii din grup s-au cățărat în căsuța din copac.

IMG_20150108_045346

Eu am rămas jos, trăgând cu urechea la alte povești pe care călăuza noastră le depăna…

După o vreme, ne-am pornit pe drum la vale spre mașină. Nu-mi pierduse speranța de-a zări, fie și măcar așa o cât de mică vietate… Liniște deplină…

Cât timp am stat la munte, m-am tot bunghit după vietăți din pădure..

Când coboram încetișor cu mașina din Jina cu gândul la cât de repede trecu acea săptămână…, numai iaca, o vulpe argintie cu o coadă lungă și stufoasă trecu strada. Până s-au dumirit fetele unde să se uite, vulpea a și trecut pârleajul văzându-și de drumul ei…

Vacanța de iarnă din anul acesta, 2018, a fost minunată, cu toate punerile ei la încercare. Am tot așteptat să ningă. Și când parcă nu mai trăgeam nădejde de zăpadă, iaca unde nu se pune la fulguit încât de seara până dimineața, bărbile munților se albiră precum barba lui Moș Crăciun.

Mare bucurie pe copii!

-Ne duceți cu sania?! Ne duceți cu sania?! Ne duceți cu sania?! Îl tot bâzâiau copii pe gazda noastră.

-Da vă duc. Pregătiți-vă!

Ne fofolirăm bine și plecarăm. Parcă eram în sania Crăiesei zăpezii! De cum am intrat pe drumul din pădure,

parcă pătrunsesem pe un alt tărâm. Totul părea de basm. Beteala argintie care îmbrăcase brazii ne fascina privirile…

Ningea atât de frumos peste noi.

IMG_20150112_232135.jpg

Soferul șugubăț cum zărea crengi aplecate spre drum, cum potrivea sania să treacă pe sub ele ca să fie „sorcoviți” cum se cade cei din sanie…

-Ne bulgărim? Ne bulgărim? Începură copii într-un glas.

-De data asta, nu. Se grăbește Maxim să plece. Ne bulgăm când ne întoarcem acasă…

Și s-a ținut de cuvânt, pe toți blagoslovindu-i cu câte un pumn de zăpadă peste ochi…

Și totuși cerbii…

În timp ce urmam urmele cerbilor, îmi răsuna în minte cântecul

Mugea-adânc un cerb în codru

https://www.youtube.com/watch?v=sp91RzWHHS8

și cântecul minunat

Pui de cerb, pe care îl găsiți la minutul 36:30

https://www.youtube.com/watch?v=RrI4AFpvn0Q

Și dacă nu m-am învrednicit a vedea pe viu cerbii, mă mângâi și mă mulțumesc privind ce au filmat alții

https://www.youtube.com/watch?v=xcqW8P8Gb-w

Balada cerbului

https://www.youtube.com/watch?v=BfcvBsWuhRM

Colindul cerbului

https://www.youtube.com/watch?v=5xm1Zjo7USw

Despre minunat cor Prologos din Timișoara

https://www.youtube.com/watch?v=TmniCEE9sm0

 

Reclame