În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Preacucernici Părinţi şi iubiţi fraţi şi surori, Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

E minunată această sărbătoare a Sfinților Împărați Contantin și Elena în sânul şi în frumuseţea primăverii, pentru că sărbătoarea aceasta a însemnat o primăvară şi o istorie a Bisericii. După aproape 300 de ani de persecuţie din partea păgânilor şi a autorităţilor păgâne din Imperiul Roman care se întindea din Spania, de unde suntem acum şi până în Mesopotamia şi la marginea Indiei şi în nordul Africii şi-n Europa, incluzând pe vremea aceea parţial, până la 275 şi Dacia noastră, pe tot acest întins teritoriu a fost o prigoană cruntă împotriva creştinilor, deşi creştinii erau tot mai mulţi şi cu o pondere tot mai importantă în viaţa Imperiului. Chiar din perioada persecuţiilor avem mărturii istorice despre faptul că erau unităţi militare în care erau mai mulţi creştini decât necreştini şi despre victorii câştigate în lupte, prin rugăciunea creştinilor, despre importanţa creştinilor în viaţa publică peste tot în Imperiul Roman, cu toate acestea, oficial era prigoană.

Sigur, erau perioade de prigoană foarte acerbă şi perioade de relaxare a prigoanei. Dar, creştinii erau scoşi în afara legii. Ultimul mare împărat prigonitor, împăratul Diocleţian şi cei care erau împreună cu el, care stăpâneau Răsăritul au şi decretat că nu mai trebuie să fie creştini. „Non licet ese Cristianos”. Aceasta era legea. Nu este îngăduit să fie creştini. Astfel s-au forţat cu tot dinadinsul să stârpească creştinismul. Erau mulţi care afirmau că decăderea Imperiului se datorează faptului că romanii au părăsit zeii străbuni şi că revenirea la aceştia ar putea însemna o înviere a Imperiului.

Sigur, politica era cum era atunci, Imperiul era ameninţat pe de o parte de popoarele de Răsărit, pe de altă parte începeau migraţiile dinspre Răsărit înspre gurile Dunării, Imperiul până la urmă a trebuit să se resistematizeze: era împărţit la început în două, erau doi împăraţi. Eh, toate acestea erau desigur, mişcări politice care aveau o legătură mai mare sau mai mică cu ce se întâmpla pe plan spiritual. Or împăratul Constantin a fost mişcat de o hotărâre decisivă în favoarea creştinismului prin vedenia pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxențiu. El moştenise de la tatăl său stăpânirea peste o bună parte din Imperiu, parte dinspre nordul Italiei. În lupta sa cu Maxenţiu, care vroia să-i ia stăpânirea, Constantin s-a rugat şi se vede că s-a rugat, fiindcă ştia de la mama lui care fusese creştină deja şi care i-a spus cum să se roage. În urma rugăciunii, ne spune mărturia lui Iosif de la Cezareea, care a fost prieten cu împăratul – l-a avut episcop pe acesta şi este primul istoric al Bisericii şi a scris o carte numită „Viaţa lui Constantin” (Vitta Constantinis). În aceasta, ne spune cum în amiază, împăratul a văzut pe cer semnul Crucii. Deasupra Crucii era o inscriptie în limba greacă care însemna: „În aceasta vei învinge”. Împăratul a văzut aceasta foarte clar şi atunci a poruncit ca pe fiecare steag să fie pus exact semnul pe care l-a văzut el. Apoi steagurile, şi toate celelalte arme, toate au primit semnul Crucii. În mod minunat, împăratul a biruit uşor pe vrăjmaşi, l-a împuns la Tibru şi aceasta a asigurat stăpânirea lui Constantin, care apoi a refăcut, după toată decăderea din ultimul veac, a refăcut Imperiul Roman între graniţele sale cele mai largi într-o unitate în care imperiul nu mai avusese speranţă să mai aibă vreodată.

Deci nu zeii păgâni au adus unitate şi stabilitate Imperiului, ci Hristos. Şi atunci Împăratul, pentru că Roma, capitala Imperiului era toată plină de idoli şi cetăţenii Romei erau decăzuţi – cei care aţi citit despre viaţa în Roma Antică ştiţi că oamenii aceştia care erau, erau bogaţi şi „sugeau” sângele poporului şi ajungeau în foarte mari căderi. Împăratul a avut inspiraţia să mute capitala decăzută şi a mutat capitala la Bizanţ – un mic oraş care era să devină un mare oraş prin numele lui Constantin, Constantinopolis înseamnă oraşul lui Constantin în limba greacă. Constantinopolul a avut o faimă de o mie o sută şi atâţia ani. Nu ştiu câţi sunt exact, cred că vreo 1130 de ani. Deci a fost o reuşită, vă daţi seama, împăratul acesta era un om politic care n-a dat de înţeles în timpul domniei sale că va da aşa mari urme în istorie: câţi mari împăraţi n-au crezut că fac şi dreg, dar nu s-a ales nimica până la urmă, pe când pe vremea lui Constantin iată că îl pomenim cu veneraţie pentru ceea ce a făcut şi a întemeiat acest Imperiu Roman încreştinat în acea nouă capitală şi până azi Constantinopolul rămâne un punct de referinţă.

Deci, realmente împăratul Constantin a fost purtat de mâna lui Dumnezeu. Împăratul ştia că mare parte din supuşii lui erau necreştini şi nu-i obliga să fie creştini, numai că a început să arate frumuseţile creştinismului.  Pe atunci, nu aveau ei o zi săptămânală de odihnă, împăratul Constantin a spus: „Duminică este ziua de odihnă a creştinilor”. Iar cei care nu sunt creştini, să se odihnească şi ei. Astfel, a decretat ca ziua aceasta care era sărbătorită de creştini să fie ţinută chiar de soldaţii păgâni. Soldaţii creştini erau îndemnaţi de Constantin să meargă la Biserică, era un decret iar cei care nu sunt creştini erau invitaţi ca, în ziua aceea în care nu aveau instrucţie şi nu aveau nimic de lucru, să iasă pe câmp sau undeva într-un loc frumos şi să-l slăvească pe Dumnezeu în felul în care ştiau ei.

Nu împăratul Constantin a inventat ziua Duminicii, cum spun adventiştii, ci el a recunoscut ziua aceasta sfântă a creştinilor şi a Învierii şi a decretat această zi ca zi universal în Imperiu pentru odihnă. Până atunci, să ştiţi că oamenii nu aveau o zi săptămânală de odihnă, numai evreii aveau. Evreii aveau Sâmbăta, dar ceilalţi oameni nu aveau. Necreştinii aveau câteva sărbători ale zeilor, din când în când. Ei, toată legislaţia lui Constantin, toate actele sale imperiale au fost gândite în acest fel!

Constantin este și cel care a facilitat organizarea primului Sinod Ecumenic la Niceea. Era atunci tulburare mare creată de erezia lui Arie. Această erezie bântuia mai ales prin Asia Mică, ajunsese şi pe lângă Dunăre şi împăratul Constantin sfătuit de episcopii de atunci a zis: „Trebuie să se adune episcopii şi ei să hotărască acest lucru”. În 318, Părinţii de la Niceea, Biserica de acolo există până azi, e în ruine, e în Turcia şi puteţi să o vizitaţi dacă doriţi, e în Turcia în localitatea Iznik. Acolo, discutând despre învăţătura primită de la Sfinţii Apostoli şi de la părinţii de dinainte, s-a formulat învăţătura de neschimbat împotriva rătăcirii lui Arie, învăţându-se ceea ce noi recităm în Crez de fiecare dată: că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Lumină din Lumină, născut din Tatăl, din veci, născut iar nu făcut, că Arie zicea că este creat, că este de o Fiinţă cu Tatăl şi prin care toate s-au făcut. Celelalte articole din Crez sunt formulate tot la primul sinod ecumenic şi prin ele avem învăţătura de temelie, anume credinţa în faptul că Fiul lui Dumnezeu, cel de o Fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu Adevărat s-a întrupat din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt şi S-a făcut om, că a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri, șade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină cu Slavă, Să judece vii şi morţii. Aici, avem, vedeţi, ochiul învăţăturii creştine care a fost întotdeauna învăţat de Biserică, dar care acum s-a formulat  într-o formulă neschimbată şi S-a rânduit ca creştinii să recite Crezul acesta în rugăciunea particulară, dar şi în rugăciunea în Biserică.

Ar fi de meditat asupra unor lucuri. Lumea de azi suferă pentru că conducătorii nu mai sunt creştini. E un mare dar pentru popor ca Dumnezeu să-i dea un conducător politic, care să fie purtat de mâna lui Dumnezeu. Vedeţi că noi avem acuma politicieni cu milioanele şi toate milioanele acestea de politicieni ne duc din rău în mai rău, pentru că ei nu au frica de Dumnezeu ca temelie şi nu au lumina lui Hristos care să-I călăuzească. Atunci, toate astea care le fac, ei cred că le fac bune, dar de fapt le fac rele şi sunt în defavoarea oamenilor, Când spune Sf. Ap. Pavel că “[…] adevărata stăpânire este rânduită de Dumnezeu” e adevărat. La fel şi Apocalipsa, care a fost scrisă în vremea lui Diocleţian, prigonitor al Bisericii, găsim aşa: despre Domisian, despre regatele de atunci, despre împăratul de atunci: „Acest împărat îşi are puterea nu de la Dumnezeu, ci de la balaur”, de la diavol.

Deci normal ar fi ca stăpânitorii să-şi aibă stăpânirea de la Dumnezeu, cum spunea Apostolul Pavel. Dar, din cauza păcatelor oamenilor iată, în istorii de atâtea ori sunt stăpânitori care nu-şi au locul şi puterea de la Dumnezeu, aşa cum ar fi normal, ci o au de la vrăjmaşul, de la balaurul care este diavolul şi Satana cum spune Apocalipsa.

O sărbătorim împreună cu împăratul Constantin pe mama sa, Elena. Ce femeie era aceasta!? Ea a fost o femeie simplă. Era, practic, slujitoare la un han când a cunoscut-o Constantin Clor, tatăl lui Constantin cel Mare. Da’ se vede că avea aşa calităţi, încât omul acela, care era general pe atunci, a luat-o în căsătorie. Ea avea nu numai frumuseţe trupească, dar mai ales calităţi intelectuale şi morale şi spirituale.

Extraordinar! Eh, femeia aceasta l-a condus din ce în ce mai mult pe Constantin Clor spre Hristos iar pe fiul ei l-a crescut într-un mod în care prea puține mame se pot lăuda că au crescut un copil. Când a ajuns fiul ei împărat cu ajutorul lui Hristos, împărăteasa Elena a lăsat tronul, n-a mai vrut să fie împărăteasă și s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu. A plecat în țara Sfântă. Până astăzi, arhitecții sunt uimiți ce construcții s-au făcut în Țara Sfântă sub egida împărătesei Elena și a titlurilor ei. Poate mulți ați fost la Sfântul Mormânt. Să știți că acolo e un loc cu totul impropriu pentru construcție. Celelalte orașe au ocolit orașul acesta că s-a făcut așa un colț în locul în care era Golgota că nu se putea ajunge prea bine acolo. Era o râpă, o carieră în care era piatra și mai era un gol acolo unde se găsea o bucată mare de stâncă. Specialiștii spun până astăzi că Elena, împărăteasa Elena a avut niște idei geniale. Astăzi, recunosc ei cum a construit ea monumentul acela, primul monument al creștinătății.

Biserica Sfântului Mormânt e primul monument care era atât de propriu și de minunat în vremea aceea. Noi, ce vedem acuma nu este ce a fost odinioară. Știți că Biserica a fost dărâmată complet în anul 1055 din porunca unui sultan, Achim al II-lea. După aceea, au venit cruciații, după 1099, și au construit ei o Biserică mult mai mică. Biserica de astăzi este forma pe care au dat-o cruciații, nu-i Biserica lui Constantin. Dacă am avea aici niște planșe să vedem Biserica așa cum este ea, ar fi într-adevăr o vedere minunată. Ea era în centrul Ierusalimului, pe strada principală ce ducea la poarta Sionului. Biserica pornea de pe o stradă cu coloane iar centrul ei era Sfântul Mormânt.

Ei, împărăteasa Elena numai atât să fi făcut, Biserica Sfântului Mormânt, dar a făcut multe alte lucruri importante în Țara Sfântă și acestea au fost marcate de Biserici. Unde s-a născut Hristos există până azi Biserica Nașterii la Betleem și este, în linii mari, Biserica la fel ca pe vremea împărătesei Elena. Asta a făcut Elena! Ea n-a mai avut altceva în plan decât să slăvească pe Hristos iar fiul ei, Constantin a ajutat-o în toate acestea. Biserica i-a socotit toate acestea lucururi foarte importante. Biserica i-a socotit deosebiți. Deci atunci când ei au contribuit la proclamarea, la vestirea Evangheliei, ei au fost numiti „cei întocmai cu apostolii”, pentru că într-adevăr lucrarea lor a fost fundamentală pentru viața Bisericii. Împăratul Constantin a inaugurat secolul de aur al Bisericii, secolul al IV-lea, plin de minunate realizări. Cei mai mari teologi: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Atanasie cel Mare, atâția mari oameni ai Bisericii care au strălucit și strălucesc până astăzi, îi numim până astăzi „mari dascăli ai lumii și ierarhi”, toți aceștia sunt într-un fel sau altul rodul acestei reîntemeieri pe care împăratul Constantin și împărăteasa Elena le-au realizat.

E frumos numele Constantin. El înseamnă „constant” și trimite la constanța în fapte bune, pe Calea Domnului. Elena poartă un străvechi nume grecesc, care însă a fost împodobit cu harul sfințeniei de către aceasta. Iată cum nume care erau păgâne odinioară au devenit venerate prin faptul că ei au sfințit aceste nume! Permiteți-mi ca înainte de a o face părintele paroh, să vă felicit pe toți cei care purtați aceste nume.

Domnul să fie lăudat și pentru rugăciunile Sfinților și întocmai cu apostolii Constantin și Elena, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, Amin!

Cuvântul Părintelui Daniel Cucul, parohul bisericii ortodoxe din Villarrobledo Spania:

Mulțumim preacucernice părinte profesor!

Preacucernice părinte, iubiți credincioși! Iată, în această zi minunată ne bucurăm împreună de acest mare praznic, de prezența părintelui și a fratelui și de prezența voastră, mai ales cei care n-ați fost la lucru, mă bucur că am reușit să ne adunăm și putem să-i dăm slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mulțumim părintelui pentru timpul acordat, pentru seara minunată și pentru ziua de astăzi, ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să-l întărească și de acum înainte, să-i dăruiască preoție mântuitoare, pomenindu-ne și pe noi cum am zis și înainte, sănătate întregii familii și întregii comunități pe care părintele o păstorește cu atâta dragoste și cu atâta măiestrie.

Mulțumim doamnei Doina pentru prezența ei, pentru cartea pe care ne-a adus-o și sunt convins că cei care ați primit-o aseară ați aruncat o privire peste ea, peste cartea aceea minunată și datorită acestui fapt mulțumim și Bunului Dumnezeu și îl rugăm să ne ajute și să ne întărească în credință și să ne dăruiască putere pentru a putea merge mai departe în lumea aceasta.

La mulți ani tuturor celor care purtați aceste nume frumoase de Constantin și Elena, Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă fericire, pace și bucurii alături de cei dragi.

PS: Cu o seară înainte a avut loc conferința părintelui profesor Vasile, pe care o puteți urmări aici: