Dragilor,

Scriitorul este un om aparte. Prin dăruirea sa față de public își consacră un statut privilegiat în conștiința celor cărora se adresează.

De copil, m-au fascinat cărțile. Fiecare carte pe care o deschideam mă introducea într-o lume atrăgătoare, care mă ajuta să depășesc situația concretă în care ființam. Pătrundeam în acea lume cu mare curiozitate și, pe măsură ce înaintam în lectură, alte zări mi se deschideau.

Fascinația față de autorii de cărți a venit mult mai târziu. Abia în liceu. Îmi amintesc și acum seara aceea minunată, în care am fost invitată cu întreaga clasă să mergem în sala de clasă. Mi s-a părut tare ciudată invitația și așteptam să descopăr răspunsul la întrebarea: Oare de ce ne cheamă diriga în clasă la ora asta?

Era ora 19, după vecernie. Am intrat cu sfială în clasă. Pe fiecare bancă, ardea câte o lumânare-pastilă. Treizeci de lumânări! Treizeci de ochi care mă priveau și-mi înfiorau carnea. M-am așezat cu grijă în bancă. Era o tăcere de pol. Nu scoatea nimeni niciun sunet. Am stat așa o veșnicie și la un moment dat, doamna dirigintă a năvălit înăuntru. Când a ajuns în față, la catedră, a stat ca în extaz privindu-ne. Treizeci de suflete așteptau cu nerăbdarea dezvăluirea tainei. 60 de ochi o sfredeleau întrebători.

• V-am invitat aici ca să trăim împreună un moment de reculegere în memoria Părintelui profesor Dumitru Stăniloae… Astăzi, s-a împlinit un an de când Părintele a plecat la Doamne.

Am stat așa o vreme în acea atmosferă cerească ce ne cuprinsese pe toți. Despre Părintele Stăniloae auzisem și citisem o carte de dialoguri cu sfinția sa. Fusese profesor. Poate chiar și doamnei diriginte îi fusese profesor. Auzisem anul trecut de moartea sfinției sale. Ce mare om! Ce mare om! Abia în facultate, am reușit să-mi cumpăr Tratatul de dogmatică scris de sfinția sa… Acea seară a fost cel mai minunat moment din tot liceul…, care, ca prin minune, l-am retrăit acum în timp ce scriu… A fost prima legătură cu un autor de cărți. O legătură mai presus de viață și de moarte, o legătură înveșnicită…, rememorare a amintirii unui om pe care nu l-am întâlnit în carne și oase, ci l-am întâlnit printre filele unei cărți și cu care am stat la taifas ore-n șir…, de parcă ne știam de când lumea…

Trăirile acestea aveau să se repete după 23 de ani…, când aveam să mă întâlnesc din nou, în lumea cărților, cu un alt mare scriitor, cu Ioana Postelnicu.

Era într-o superbă duminică de vară. Vara lui 2017! Stătusem cu toții la Masa cea Mare, trăsesem mașina sub poala brazilor și ne savuram, care pe unde, deliciosul desert: cireșe. De unde eram cățărată, priveam cu nesaț acel tablou minunat. Doar mașinile care treceau pe drum sau vreun motor ce escalada muntele îmi intrerupea din când în când gândurile care hălăduiau hăt departe la primele imagini asemănătoare văzute în viața mea.

Dintr-o dată, o voce de copil mă aduse din nou cu picioarele pe pământ.

• Mami, hai să vedem dacă sunt frăguțe! spuse Rafi
• Hai, copilul meu!

Și am pornit în goană, sărind peste pârâiaș și afundându-ne în pădure.

• Uite, mami, am găsit frăguțe! zise Rafi, întinzându-mi un buchețel cu picățele roșii.
• Mmm, ce bune sunt!
• Mmm, lecker! Lecker! (Delicios!), zise Rafi (germanista mea!)
• Rafi hai să vedem dacă s-au copt murele!
• Da! Da! Haide!

Și începem să urcăm. Am ajuns în poienița care o descoperisem anul trecut. Murele însă nu erau încă coapte. Un indiciu că ne aflam la sfârșit de iunie sau început de iulie…

• Hai să urcăm mai sus, poate mai găsim frăguțe, îi spun micuței.

Urcăm și cotrobăim prin iarbă. Descoperim tupilatele frăguțe și le băgăm la concasor. La un moment dat, mă întorc. În spatele nostru era un om îmbrăcat într-un halat. Atunci, am rostit cu uimire:

• Uau! Cum ați apărut aici? Ați coborât din cer? Căci nu v-am auzit venind în urma noastră!
• Nu am căzut din cer. Sunt de pe aici…
• Atunci, Bună ziua! îngaim eu.
• Bună ziua! răspunse el. Am venit după ciuperci.
• După ciuperci?
• Interesant! Mai sunt ciuperci la ora asta? Am văzut că sunt deja trecute.
• Mai sunt! Mai sunt!
• Ce fel de ciuperci?
• Iuțari.
• Iuțari? Ce-s aia iuțari?
• Niște ciuperci albe…
• Pe unde se găsesc?
• Pe aici. Haideți să vi le arăt!

Urcăm și ne afundăm în pădure. Intr-adevăr, în pădure era plin de iuțari. Am început a culege iuțari.

• Vă place să citiți? mă întrebă la un moment dat omul misterios.
• Foarte mult.
• Ce ați citit?
• Multe cărți.
• Dvs?
• Și mie îmi place să citec. Am acasă multe cărți. Am citit mult la viața mea.
• Interesant!
• Cu ce vă ocupați.
• Acum sunt la pensie.

Și mi-a povestit cum făcea naveta cu bicicleta la Făgăraș… și multe alte minunății. Din vorbă în vorbă, ne trezim că ieșim din pădure și o priveliște uluitoare mi se deschide inainte în mijlocul căruia trona maiestuos biserica schitului Sfântul Ioan Iacob.

• Ua! Ce fain!
• Da! Da! confirmă interlocutorul meu. Este foarte frumos pe aici. Uitați, acolo este un cătun. Cătunul Trăinei.
• Un cătun?
• Da, un cătun. Sunt doar câteva case.
• Foarte interesant! Cât de mult aș vrea să merg și eu acolo să văd acel cătun.
• E fain acolo! Pe drum sunt mulți cireși.
• Ua! Ce tare! Așa culegem și cireșe. La anu…
• Uitați, pe acolo am văzut odată trecând un urs, îmi spune nenea arătându-mi un deluț. L-am confundat cu un câine și l-am fluierat. Doar după felul cum s-a întors mi-am dat seama că e urs…
• Sunt urși pe aici?
• Da, sunt. Odată a venit unul și la noi în curte. Dar era scăpat de la grădina zoologică.
• Cum așa?
• Eram în șură când a intrat în curte. A trecut prin curte și s-o tot dus. L-au prins până la urmă și l-au dus înapoi.
• !

Era așa de frumos în acea poiana! Lanul de iarbă! Florile acelea!!! Verdele, culorile! Toate au creat în sufletul meu o stare atât de intensă, care mă traspuse într-o altă lume. Exaltam. Dintr-o dată, omul misterios spuse:

• Ați citit Plecarea Vlașinilor?
• Vlahilor poate?
• Nu, vlașinilor. Este o carte foarte frumoasă scrisă de Ioana Postelnicu, care s-a născut aici la noi, la Poiana Sibiului. De fată, se numea Eugenia Banu. S-a făcut și film după cartea aceasta. Sunt de fapt două cărți: Plecarea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor.
• 

  
• ! Interesant! N-am auzit de această scriitoare! Și doar am făcut Facultatea aici, la Sibiu! Cum de nu mi-au pomenit nimic profesorii de această mare scriitoare despre care îmi spuneți dvs.?
• Ioana Postelnicu scrie atât de frumos despre neamul nost, despre apărarea credinței noastre dreptslăvitoare și despre transhumanță!!!
• Am să caut aceste cărți negreșit și am să le citesc. Mulțumesc foarte frumos!

Nu aș mai fi plecat din poiana aceea. Era o priveliște uluitoare! În stânga, era un gard ce îngrădea o livadă ca o cetate. În dreapta, era omul misterios, căzut din cer, iar în spate, Rafaela, care nu mai dovedea să adune flori și să chicotească de veselie.

Dintr-o dată, vraja se rupse.Telefonul sună. Se aude glasul minunat al soțiorului care întreabă:

• Pe unde umblați bucuriilor?
• Suntem aici aproape. Venim imediat!

Intrăm în pădure și coborâm urmând ca într-un vis călăuza noastră.

• Să vezi unde am fost, tati! Să vezi cu cine ne-am întâlnit! Cu un om căzut din cer, spuse Rafi făcând ochii mari, mari!!!

N-am mai avut răbdare și am dat căutare pe internet. Am descoperit că Ioana Postelnicu a scris mai multe cărți. Ardeam de nerăbdare să citesc cărțile descoperite de acel om misterios, care a dispărut fără urmă. În pofida faptului că i-am salvat numărul de telefon, pot doar să vorbesc cu mesageria vocală…

A doua zi, luni, am mers pușcă la biblioteca județeană și am împrumutat cele două volume și, timp de două săptămâni, am petrecut ca într-o transă. Nu mai citisem niciodată ceva asemănător. Da. E drept că nu mai citisem de multă vreme o carte de literatură, dar ceea ce citeam nu se asemăna cu cele citite în cărțile lui Sadoaveanu sau ale altui scriitor despre care auzisem sau studiasem la școală. Un gând mă chinuia: De ce nu mi-o fi zis nimeni la școală de Ioana Postelnicu?

Mă apucase așa un drag și-un dor de Ioana Postelnicu, încât aș fi fost în stare să merg la capătul lumii s-o întâlnesc și să-i vorbesc. Aveam a-i pune atâtea întrebari!

Întâlnirea nu a întârziat. Peste 4 luni, am întâlnit-o în paginile cărții Seva din adâncuri.

Aici, mi-a vorbit tainic, povestindu-mi despre ea, despre cum a scris Vlașinii, despre tăcerea oamenilor de litere…, despre toate.

Așa am cunoscut-o pe Ioana Postelnicu, care mi-a devenit călăuză și model în dorul meu de scriere.

În acerastă zi a trecerii ei la strămoși o pomenesc cu drag.

Voi mai scrie…