Ce este viaţa?

A cerut învoire de la serviciu o oră şi un pic şi a fugit să-i ia rămas bun de la tanti Ruxandra…

În urmă cu un an şi 11 luni, îşi luase deja rămas bun. Tanti Ruxandra îi predase ştafeta de-a alerga să fie la timp la slujbă… Dar chiar azi ajunse târziu şi uitase de ea. Chiar acum, când ultimile zile mai era pe pământ cea care îi bucurase atâţea ani dimineţile pe cale…

Iartă-mă tanti Ruxandra! Iartă-mă!

Ajunse puţin înainte să înceapă slujba de înmormântare. Era bucuroasă că ajunsese la slujba înmormântării. Trăia, ce nu mai trăise până atunci în situaţii asemănătoare, fericire!

Avea încredinţarea că avea în cer încă o rugătoare.

Îi şopti: Şmechero! Ai plănuit bine să pleci ca să fii la hram în cer cu Maica Domnului!

Între timp, au venit preoţii şi cântăreţii. Începe slujba. Oamenii stau atenţi la cuvintele slujbei.

Slujba înmormântării curgea lin. Începu să-i privească atentă pe cei prezenţi. Văzu pe o femeie care de zeci de ani venea mereu la biserică, dar era cu chip cătrănit. Se înfioră. Se întrebă: poţi să mergi la biserică şi să nu poţi iubi pe oameni…? Sau poate că ea era cea cătrănită, cea care nu putea să rezoneze cu acea femeie…

Dar cu tanti Ruxandra cum putuse? De ce numai la vederea acestei femei, o cuprindea bucuria?

Poate aşa le este dat unora să aibă pe vino-ncoace, iar altora să-l câştige cu trudă…

Ce este viaţa omului?

Ce este viaţa omului? a fost întrebarea constantă din cuvântul preotului care a vorbit la final.

Cuvântul preţios care ea l-a pus la inimă:

În cântările şi în citirii înmormântării, se vorbeşte despre om altfel decât de vorbeşte oriunde în altă parte. Aici se spune ceva despre taina omului. Pentru că omul, prins adeseori în mrejele preocupărilor de toate zilele, trece uşor peste acest adevăr că el însuşi, că persoana sa, este taină. Unii oamenii secularizaţi ar zice că ar fi o enigmă, ceva necunoscut. Dar cuvântul potrivit este taină, un mistirion din limba greacă, care înseamnă mai mult decât mister în limba română.

Taină!

E foarte important ca noi să ne punem întrebarea ce suntem cu adevărat. Sunt eu numai ceea ce văd în oglindă? Sau haina mă face? Sau averea? Sau cele exterioare?

În Evanghelia de azi, am auzit ca prim cuvânt acesta: Că viaţa omului nu constă în mulţimea bogăţiilor sale.

A venit un om la Iisus şi i-a spus: Doamne spune fratelui meu să împartă averea cu mine, averea de la părinţi.

Mântuitorul i-a răspuns: Cine M-a pus pe Mine judecător peste voi sau împărţitor al vostru?

Şi învăţându-i pe oameni să se ferească de lăcomie, le-a spus că viaţa omului nu constă în mulţimea bogăţiei.

Foarte uşor oamenii trec peste lucrul acesta!

Trebuie să ne punem întrebarea: Ce suntem noi?

Îţi urmăreşti firul vieţii. Vezi cum treci peste diferitele trepte ale vieţii tale. Ai fost copil, tânăr, îmbătrâneşti şi te gândeşti ca un om normal că viaţa se încheie.

Ei, ce-i viaţa? Ce este omul?

Psalmistul spune frumos, adesându-i-se lui Dumnezeu în rugăciune: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l pomeneşti pe el?

Ce este omul?

Şi răspunsul la această întrebare este că omul este o taină. Omul este nu numai ceea ce vedem. Omul este mult, infinit mai mult. Şi fiind aşa, nu totul moare, cum spunea vechiul poet. Nu totul moare în momentul când sufletul se desparte de trup. În rugăciunea de la înmnormântare se spune că trupul merge în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul trebuie să se înalţe în corturile sfinţilor. Acesta este destinul lui, chemarea lui!

Noi avem o chemare foarte mare. Chemarea noastră este să ne ridicăm la Dumnezeu, să fim asemenea Lui. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu având ca potenţă, ca posibilitate de a deveni asemenea lui Dumnezeu. De aceea antropologia ortodoxă vorbeşte despre această chemare a omului de-a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu şi de a fi cu Dumnezeu în vecii vecilor într-o viaţă de-o bogăţie dumnezeiască. Nu numai fără sfârşit, în sens temporal, pentru că veşnicia este altceva decât un timp nesfârşit. Veşnicia înseamnă viaţă înaltă dumnezeiască, viaţă mai multă şi Mântuitorul spune că a venit ca oamenii să aibă viaţă şi mai mult să aibă, mai mult decât viaţa pământească. De aceea trecerea din viaţa aceasta a unui om credincios este o naştere, o naştere la cer, aşa cum putem vorbi la căpătâiul adormitei întru Domnul. Ea a trăit această taină şi a dorit să fie după voia lui Dumnezeu, ştiind că nimic necurat, nimic întinat nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi a fost mereu preocupată de sfinţire, de desăvârşire, după cuvântul Mântuitorului care spune: Fiţi sfinţi precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este! sau: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru este desăvârşit! Acesta este idealul! Un om credincios, deşi poate avea modele omeneşti, este bine să avem modele când ne formăm, dar ca credincioşi îi avem pe sfinţi modele şi mai ales pe Hristos Dumnezeu şi Om, care ne cheamă să mergem pe urmele Lui. Da. Ducându-ne şi noi crucea, descoperind lepădarea de sine, descoperind calea minunată a mântuirii prin urmarea Mântuitorului şi prin unirea cu El.

Am auzit încă o dată în Evanghelie acest cuvânt minunat al Mântuitorului: Adevărat, adevărat vă spun vouă, cine ascultă cuvintele mele şi crede în cel Care m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Primind cuvântul Mântuitorului, crezând cu credinţa pe care El ne-o dă ca un dar, noi avem viaţă veşnică. Cuvântul are din acest cuvânt al Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan, capitolul 5 este la timpul prezent. Noi primim viaţa veşnică prin unirea noastră cu Hristos, de aceea, având viaţa, avându-L pe Hristos Viaţa noastră, moartea nu mai este moarte, ci moartea este mutare, mutare din moarte la viaţă. Şi fiecare credincios spune triumfător în momentul acestei treceri minunate cu cuvântul apostolului Pavel: Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa? Pentru că moartea a fost înghiţită de viaţă, de Hristos, Care este viaţa noastră. De aceea, la înmormântarea unui om credincios, simţim pace şi bucurie. Participăm şi noi la bucuria la care sufletul plecat participă într-un mod de negrăit pentru noi. Adormita în Domnul poate fi într-adevăr considerată o femeie ajunsă la o înaltă măsură duhovnicească. Viaţa ei n-a fost trăită în zadar, n-a fost trăită fără grijă, ci cu preocupare pentru mântuirea sufletului.

Drum bun în veşnicie, tanti Ruxandra! a spus şi a zbughit-o spre autobuz ca să se încadreze în timpul acordat… Parcă avea aripi…. A ajuns la timp reintrând în mrejele preocupărilor zilnice…, dar altfel… aşteptându-şi propria plecare, pregătindu-se pentru ea.