De cum am deprins a descifra buchiile din Abecedar, a început a mă munci un dor nestins, acela de a cunoaşte tainele cărţilor, a tuturor cărţilor… De-ar fi fost după mintea mea, n-aş mai fi făcut nimic pe lumea asta în afară de-a citi şi a scrie… Nu era o altă îndeletnicire umană care să mă atragă mai cu dorire ca cititul cărţilor şi scrisul… Nesaţul meu de citit era aşa de mare pe cât de mare e căldura zilelor fierbinţi de vară şi pe cât de lungi noaptile de iarnă… Eram în stare să citesc toată ziua neincetat, fără oprire, de n-ar fi fost pârdalnica de burtă, care, după câteva ceasuri bune de profundă cufundare între coperţile ademenitoare ale cărţilor, nu mi-ar fi dat ghes şi nu m-ar fi mânat spre bucătărie pentru a găsi ceva de mâncare sau dacă buna mea măicuţă n-ar fi fost atât de copleşită de treburi şi nu ar fi fost constrânsă să strige la mine să mai las încolo cărţile şi s-o ajut …

Ca să mă pot bucura de lectură, era musai să mă ascund. Să mă furişez departe de casă, să nu mă vadă nimeni. Îmi luam trăistuţa cu cărţi şi mă strecuram pe furiş din casă. Traversam tiptil, tiptil ograda, treceam binişor drumul, deschideam portiţa de la grădină, o închideam la loc cu grijă ca să nu se vadă că a fost dechisă, treceam cu băgare de seamă pe lângă iaz, pentru a nu trezi cucoanele broaşte care stăteau cu burta la soare şi mă căţăram iute, ca o pisică, tocmai în vârful vişinului înflorit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă caute acolo. Cine ar fi putut gândi că un copil poate să se ascundă într-un vişin înflorit şi să stea acolo ore-n şir. Dacă ar fi fost plin cu roade, ar fi fost altă poveste, dar aşa… Ce să faci printre flori?

Ei, ce să faci?

Câte nu se pot întâmpla printre florile unui vişin!

Îmi amintesc atât de bine clipele acelea de petrecere în vişinul înflorit…

Era ca pe vremea asta… Era luna aprilie…, când pomii toţi zac sub povara florilor…

Vişinul înflorit se preschimba dintr-o dată în castel. Un castel cu turn înalt, care te ridica spre alte zări. De la acea înălţime, cutreieram nestingherită lumea în lung şi-n lat şi vedeam atâtea frumuseţi despre care mama, şi alte persoane care treceau pe sub coroana vişinului, n-aveau nici cea mai mică bănuială…

În vişinul înflorit, eram pe rând prinţesă, mare înţeleaptă, pasăre liberă care zbura pe cerul senin, lipsită de griji, de frici, de planuri şi de frământări. Trăiam acele clipe cu mare intensitate.

Ele s-au imprimat în fiinţa mea şi le păstrez ca pe o comoară de mult preţ.

Acum, acest vişin nu mai există. Nu mai există nici iazul şi nici grădina de peste drum nu mai este a noastră…

Am revenit în sat. Nu mai văzusem satul cum arată primăvara de aproape 30 de ani. Era aşa schimbat… Doar liliecii lui moş Vasile rămăseseră la locul lor. Erau pe scuturate…

Viaţa merge înainte. Alţi vişini vor înflori şi alte doiniţe se vor cânta prin jurul lor…