Salutare!

De-o vreme, mă preocupă viaţa scriitorilor. Sunt curioasă a-i descoperi ca oameni: ce fel au fost sau sunt, cum au scris sau cum scriu propriu-zis. În ce condiţii şi-au trăit viaţa sau îşi duc zilele. Vreau să-i cunosc ce fel de oameni sunt, dincolo de opera lor…, şi ce (sau cine) i-a mânat să scrie. Pe scurt, vreau să descopăr povestea vieţii scriitorilor şi să învăţ câte ceva din ele.

Ei, dar să nu credeţi că aceasta e lucru lesne de câştigat. Aceasta presupune timp. Mult timp investit… Timp să citeşti mult, dar şi ochi buni…

Contrar obiceiului de a vorbi despre scriitori în ziua naşterii lor, am ales a grăi despre scriitori în ziua adăugării lor la străbuni. Şi am ales asta, din multe motive, despre care, poate o să reuşim să vorbim altă dată…

Potrivit înaintaşei mele întru slujirea din acest privilegiat lăcaş, am întocmit o listă cu scriitorii din decembrie. I-am ales pe cei despre care am auzit câte ceva…

Iată lista:

SCRIITORI DIN DECEMBRIE

1.12.1892 – s-a născut Cezar Petrescu (m. 1961)

2.12.1935 – s-a născut Nicolae Labiş (m. 1956)

3.12.1991 – a murit Petre Ţuţea (n. 1902)

4.12.1987 – a murit Constantin Noica (n. 1909)

8.12.1876 – s-a născut Hortensia Papadat-Bengescu (m. 1955)

8.12.1996 – a murit Marin Sorescu (n. 1936)

13.12.1693 – a murit mitropolitul Dosoftei (n. 1624)

13.12.1983 – a murit Nichita Stănescu (n. 1933)

14.12.1962 – a murit Simion Mehedinţi (n. 1868)

15.12.1887 – s-a născut Cella Delavrancea (m. 1991)

22.12.1646 – a murit Petru Movilă (n. 1596)

22.12.1896 – s-a născut Sandu Tudor (m. 1962)

22.12.1956 – a murit Nicolae Labiş (n. 1935)

24.12.1889 – s-a născut Nichifor Crainic (m. 1972)

25.12.1941 – s-a născut Ioan Alexandru (m. 2000)

26.12.1962 – a murit Radu Stanca (n. 1920)

27.12.1897 – s-a născut Tudor Vianu (m. 1964)

28.12.1941 – s-a născut Ioana Em. Petrescu (m. 1990)

28.12.1951 – s-a născut Theodor Damian

29.12.1843 – s-a născut Carmen Sylva (m. 1916)

31.12.1889 – a murit Ion Creangă (n. 1 martie 1837)

După cum băgaţi de seamă, n-am subliniat zilele de naştere…

Aşadar, Luna decembrie este bogată în comemorări! Îi vom lua pe rând. Avem vreme că „armata-i lungă!”, vorba dnei Scherer:

Astăzi, cu ajutorul lui Doamne, vorbim despre Nichita Stănescu.

Nichita Stănescu s-a născut în 31 martie 1933 la Ploieşti şi a trecut în lumea veşniciei în 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost poet, scriitor şi eseist, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de critica literară şi de publicul larg drept unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparţine, temporal şi formal, neo-modernismului românesc din anii 1960-1970, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici (informaţii preluate de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu, accesat în 13 decembrie 2017).

Am început să pregătesc momentul comemorării lui Nichita Stănescu de ieri… Am cotrobăit prin rafturile bibliotecii şi prin paginile web ale internetului. Printre curiozităţi, am aflat cum că Nichita Stănescu ar fi fost „prieten cu păhărelul”. Acest lucru m-a mirat… Nu-l ştiam. Am stat oleacă şi am cujetat. Despre câţi poeţi am citit în ultima vreme, toţi au fost amicii lui Bachus… O întrebare s-a înfipt sub frunte şi nu-mi mai da pace: „Oare ce legătură o fi între (h)alcool şi poezie?”. Un gând zurliu mi-o fulgerat prin creier: „Aha! Acum ştiu! Cred că poezie făurea şi tata când stătea ore-n şir până hăt departe în noapte şi tot bolborosea singur pe scările dinaintea casei…!!!”.

Să revenim la Nichita Stănescu. Am început să citesc din poeziile lui. Ohohooo! De când nu mai citisem Nichita Stănescu!

Pe Nichita Stănescu îmi amintesc că l-am studiat minuţios în liceu. Şi acum văd lecţia scrisă cu etapele creaţiei şi volumele, dar, drept să vă spun, Nichita Stănescu nu mi-a plăcut! Spun şi eu acum cu ruşine, la fel cum mi-au spus elevii mei când l-am studiat pe Arghezi şi i-am întrebat cum le place: „Ştiţi, doamna, nouă nu ne place Arghezi, pentru că nu-l înţelegem…!”.

Astăzi, l-am citit pe Nichita Stănescu cu voce. Am recitit de mai multe ori fiecare poezie care m-a atras şi aşa, a început să-mi placă şi Nichita Stănescu.

Cu toată preocuparea şi fascinaţia descoperirii frumuseţii poeziilor lui Nichita Stănescu, întrebarea despre legătura poeziei cu alcoolul nu dispăruse… Am găsit ceva pe internet. Am citit în fugă, dar eram încă nelămurită.

Trecând pe la Mimilică, printre lucrurile ce le aveam de înfăptuit împreună, i-am spus, aşa, într-o doară, şi despre sus numita mea frământare…

Atât de minunat mi-a răspuns!!! Abia atunci am înţeles pe deplin cele ce mi se conturaseră firav printre rândurile citite în fugă pe internet… Mimilică a spus aşa de frumos, păcat că n-am avut inspiraţia să notez cuvânt cu cuvânt… Din clipa aceea, Mimilică a crescut în ochii mei. Mulţumesc Domnului pentru acest dar.

Ehehei! Iată ce înseamnă să-ţi faci veacul printre profesori şi intelectuali!!!

Mulţumesc, Mimilică dragă! Mulţumesc!

 

Câteva mărturii despre Nichita Stănescu:

„ – Să revenim la Bucureşti şi la Grigore Vieru. Atunci, acolo l-aţi cunoscut pe legendarul poet Nichita Stănescu?

– L-am cunoscut atunci, prin 1979, graţie lui Grigore Vieru. Ne-am întâlnit de câteva ori pe la atelierele unor pictori şi, fireşte, la restaurant. Îmi părea straniu omul acesta Nichita Stănescu, poate pentru că eu nu agreez oamenii care s-au împrietenit cu păhărelul… Stănescu m-a impresionat doar atunci când a început să recite din poeziile lui. Te cucerea imediat, uitai de fizicul lui mai puţin graţios şi de stropii care-i săreau uneori din gură. Era, într-adevăr, o legendă. El vorbea în versuri, scăpa nişte vorbe, nişte metafore strălucite, alţii, la asemenea întâlniri, se străduie să ţină discursuri ca să impresioneze, Stănescu nu avea aşa ceva, el se comporta foarte lejer, ca într-o familie. Graţie lui Vieru, l-am cunoscut şi pe poetul Marin Sorescu, care era un om foarte talentat şi curajos.

– Cum vi s-a părut poezia lui Nichita Stănescu la prima audiţie?

– Era altă poezie decât citisem sau auzisem până atunci. Dacă la Vieru poezia curgea lin, era melodioasă, era colorată nu ştiu cum, la Stănescu, poezia era cu ghimpi, cu schije fierbinţi de obuze. Eu îmi dădeam seama de măreţia acestei poezii, de suflul nou pe care îl aduce Stănescu în literatura română, dar nu eram obişnuit cu un asemenea gen de versuri, nu percepeam încă această poezie. Eram un tradiţionalist, un admirator al clasicilor, al lui Eminescu în mod special. Cred că aşa am şi rămas…

– Cum arăta omul Nichita Stănescu?

– Era destul de durduliu, voluminos, dezordonat, generos, zâmbitor, impulsiv, spectaculos. Într-un cuvânt, era mult… Iată că am început şi eu să vorbesc în metafore…!”

(Mărturii picante ale renumitului compozitor Eugen Doga, care l-a cunoscut pe Nichita Stănescu la Bucureşti, în 1979, când, împreună cu Grigore Vieru şi Ion Popescu-Gopo, lucrau la îndrăgitul film pentru copii Maria, Mirabela, co-producţie româno-sovietică, lansată în 1981. Fragmentul face parte dintr-un amplu dialog realizat, în 2006-2007, de scriitoarea Luminiţa Dumbrăveanu pentru cartea-document „Eugen DOGA: Muzica este prima şi ultima mea iubire”, Editura Prut, Chişinău, 2012, pag. 91-92) http://flacaratv.md/eugen-doga-despre-nichita-stanescu-cum-si-unde-s-au-cunoscut-marturii.html, accesat în 11 decembrie 2017

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, povestiţi-mi cum aţi ajuns acasă la Nichita Stănescu.

Florin Iaru: În primăvara anului 1977, noi, cei care aveam 23 sau 24 de ani, de la Facultatea de Filologie, Istoria Artei şi Filosofie, făcuserăm un cenaclu, viitorul Cenaclu de Luni. În cenaclul ăsta erau doi poeţi mai vârstnici decât noi cu un an sau doi: Călin Vlasie şi Viorel Padina, care îl cunoscuseră pe Nichita Stănescu. În clipa în care am aflat lucrul ăsta, am căzut pe spate. Ne-au zis: „O să vă ducem la Nichita“ şi, într-o zi din după-amiaza unei toamne din ’77, ne-au anunţat: „Azi vă primeşte Nichita“. Atunci, ne-am umplut buzunarele cu poezii şi, evident, am luat fiecare câte o sticlă de votcă, pentru că asta era regula: ca să intri în casa lui Nichita trebuia să ai la tine o sticlă de votcă. Pe vremea aia costa 25 de lei şi era votcă sovietică: Moskovskaya şi Stolichnaya. Casa lui era în Piaţa Amzei, într-o  curte interioară, iar el locuia la etajul patru, în două camere: un soi de sufragerie şi încă o cămăruţă, unde, de regulă, dormea. Îmi aduc aminte că avea un mobilier bonanza, adică un soi de bibliotecă de bucătărie, o masă rotundă şi trei sau patru scaune, dintre care unul cu un picior mai scurt. Şi acolo stăteau toţi.

Cine?

În primul rând, secretara lui, Loreta, dar şi Tomozei, şi Dan Laurenţiu. Uşa era deschisă, dar uneori Nichita se mai plictisea, voia să se odihnească şi le spunea celorlalţi invitaţi, care erau mai tineri sau mai timizi: „Închideţi uşa. Când sună cineva, vă uitaţi, mă anunţaţi cine este şi vă spun eu dacă scoateţi o vorbă sau nu“. În general erau primiţi cei care erau recomandaţi, iar din „vechea gardă“, cei care nu se certaseră încă cu Nichita. Dintre prietenii lui, cel mai dedicat era Gheorghe Tomozei, dar, uneori, Nichita se plictisea şi de el şi spunea: „Nu-i deschideţi lui Tomozei“. Când am fost prima dată, Vlasie şi Padina erau deja de-ai casei. Au vorbit de una-alta şi i-am ascultat o oră sau două. Nichita era genial! La un moment dat, Vlasie zice către Nichita: „Bătrâne, au venit puştanii ăştia. Nu vrei să-i asculţi şi tu?“. „Nu“, zice Nichita, şi ne mai lasă să fierbem două ore. Îi citim ceva, dar nu spune nici da, nici nu. Am ajuns la el şi a doua oară şi, încetul cu încetul, ne-am împrietenit. După aceea, au venit şi Nino Stratan, Mariana Marin, Magda Cârneci – foarte mulţi din generaţia noastră. Nichita avea o dărnicie pe care acum o înţeleg, deşi atunci nu o înţelegeam foarte tare. El nu spunea nimănui că nu-i place ce scrie, în timp ce noi făceam ierarhii: ăla e bun, ăla nu e bun.    „Era numai cu Dora şi era deprimat“ Şi aţi dus-o şi pe Dora la poet. În iarna lui 1977, eu şi Traian T. Coşovei mergeam în Pitar Moş să jucăm badminton, că acolo era o sală cu plasă. Aşa am întâlnit două fete: Tudoriţa şi Felicia, adică Dora şi Felix, care ne-au bătut la badminton de ne-au ascultat cu urechile. Pe urmă, am aflat că erau campioane. După ce ne-am împrietenit, le-am dus la Nichita. Am ajuns, fetele au stat cuminţi şi, mai târziu, când am zis: „Hai să mergem că s-a făcut seară“, Nichita a spus: „Dora rămâne aici“. Dar m-am întors după ea, iar Nichita a fost extrem de gelos pe mine şi m-a ţinut în gelozia asta din ’78 până prin 1983, în primăvară. Nu voia să mă vadă, deşi eu nu avusesem nimic cu Dora, pentru că eram îndrăgostit de altă fată. În ’83, în mai, auzind că Nichita şi-a rupt piciorul, m-am dus cu Doru Mareş la el, pe la 22.00. Ţâr la uşă. Fâş, fâş, fâş în spatele uşii. „Ia să vedem, deschide?“ Deschide. Era numai cu Dora şi era deprimat. Am stat pe balcon până la 23.30 şi am vorbit despre moarte –  lipsea spectacolul pe care îl făcea de regulă în faţa publicului. Nu-l mai văzusem aşa.

Despre ce discutaţi, de obicei?

Despre poezie, metaforă, cer, despre copacul Gică din faţa balconului lui. Eu n-am fost acolo, dar pot să spun că este o istorie apocrifă: cum stătea sprijinit de calorifer, Nichita a zis: „Ce mi-aş dori să aud o melodie“, iar legenda spune că a început să cânte caloriferul. Noi am interpretat aşa: Băieţii de la ascultare i-au dat o melodie lui Nichita. A fost tot timpul ascultat pentru că la el se strângea multă lume. „Cu cât bea, cu atât era mai strălucitor“

A avut curaj să vorbească de rău regimul comunist?

Niciodată. De altfel, am fost supăraţi pe el în ’81, când i-a dat un interviu Sânzianei Pop la Televiziunea Română şi a zis aşa: „Poetul să meargă în fabrică să vadă cum sar scânteile din strungă“. Şi s-au dus prietenii la el şi i-au amintit că n-a fost în viaţa lui într-o fabrică. „Da, bătrâne, dar dacă asta mi-au cerut să spun, asta am spus“. Îi era frică de oficialităţi. Dar nu şi-a turnat colegii şi n-a scris delaţiuni.

Ştiaţi că era bolnav?

Toţi ştiam că ficatul lui era în piuneze. Ţin minte că, la începutul toamnei lui ’83, era multă lume la el şi, spre deosebire de dăţile obişnuite, nu mai stătea în sufragerie, ci în camera mică, cu încă doi sau trei poeţi. Iar Dora era cu nişte oaspeţi. Nichita mi-a zis: „Adu-mi nişte votcă“. Dora îi pusese interdicţie. I-am spus: „Nichita, mi-e imposibil, n-am cum să-ţi aduc“. „Te duci la Salonul spaniol şi îi spui barmanului să-mi pună nişte votcă în Pepsi. După aceea, să pună capacul la loc.“ I-am adus. Indiferent că-i dădeam, că nu-i dădeam, ar fi găsit o soluţie, pentru că depindea de asta.

Povestea Agopian (n.r. Ştefan), care l-a cunoscut mai bine şi mai demult, că dimineaţa, când mergea la mare să-şi refacă ficatul şi spiritul, Nichita avea nevoie de alcool. Până atunci era morocănos, dar imediat cum turna un pahar, se liniştea. Mulţi dintre cei care devin alcoolici devin răi sau îşi pierd minţile, dar el cu cât bea, cu atât era mai strălucitor. Era şi un soi de conspiraţie a scriitorilor în jurul lui Nichita: „Cine bea mai mult decât Nichita şi cine e şi mai spiritual decât Nichita bând?“.    A reuşit careva? Nu, era foarte greu.

Spuneaţi că Dora încerca să-l ferească de alcool. Cum se descurca?

În general, într-un cuplu e o chestiune de putere: cel celebru îl domină şi îl conduce pe celălalt. Dora era o fată ascultătoare. Sigur că a încercat din răsputeri să-l ferească, dar presiunea lui era atât de mare, încât ea s-a adaptat şi a devenit boemă odată cu el. De exemplu, în casa lui exista un singur costum pe care îl purtase o singură dată. El spărgea toţi banii pe care îi câştiga şi cumpăra mai mult pentru alţii. Poate şi pentru că avea o existenţă asigurată din tirajul cărţilor şi din salariul de la „România literară“.

Dependenţa de alcool a venit în urma unor dezamăgiri?

Nu. Trebuie să-ţi imaginezi (că atunci era, n.n) o lume în care nu se ieşea cum ieşim noi acum şi nici nu aveai ce să vezi la televizor. Lucrurile se terminau repede. (Băutul lui Nichita Stănescu şi al poeţilor, n.n.) Era o întrecere: un fel de a scurta viaţa şi a mări strălucirea într-o lume lipsită de strălucire, închisă. Nu pot să spun că astăzi artiştii nu mai beau, dar nu au timp numai pentru asta. Foarte puţini beau la rupere.

Nu v-am întrebat când l-aţi citit întâia oară pe Nichita.

La 19 ani, la sfârşitul liceului. În anii 1969 şi 1970, Nichita era în culmea gloriei. Când am dat de el, am dat de partea cea mai grea: cele „11 elegii“, din care n-am înţeles nimic, dar această lipsă de înţelegere îi creştea cumva aura. Găseam în fiecare frază înţelesuri la care probabil nici el nu se gândise. În facultate era, într-un fel sau altul, obiect de cult – în timp ce Adrian Păunescu era rău privit, Nichita era un soi de mic bastion al credinţei în literatură şi în valoare.

(Interviu Florin Iaru, scriitor: „A fost tot timpul ascultat, pentru că la el se strângea multă lume“, http://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-nichita-stanescu-prietenul-tuturor-putini-l-au-cunoscut-adevarat-1_5997c50b5ab6550cb820ac27/index.html, accesat în 11 decembrie 2017)

„O tempora, o mores! Ce timpuri, Doamne, ce pasiuni, ce gusturi literare mai erau pe atunci!… Cel mai curios e că amalgame de opere, autori, curente, respectiv, gusturi – de felul celor prezentate, extrem de sumar, mai sus – convieţuiau în bună pace. Cine citea cu regularitate Săptămâna lui Eugen Barbu nu era suspectat a fi incapabil să disece şi eseurile din Secolul 20; cine se topea de dragul lui Love Story ajungea cu siguranţă să prindă şi mesajul magico-realist din Toamna Patriarhului; cine adora poezia civică, naţionalistă ori sentimentală a lui Adrian Păunescu nu era catalogat ca un ageamiu printre Ne-Cuvintele lui Nichita Stănescu.

Îndrăznesc să afirm, de fapt, repet, că şi în acele vremuri – mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut –‚ Nichita Stănescu era şi la noi, între Prut şi Nistru, un poet realmente popular, iubit de mulţi, de foarte mulţi… Această axiomă s-a învederat şi atunci cînd a venit poetul la Chişinău, ca participant la „Zilele literaturii sovietice” – erau acele „Zile…”, în fond, un festival internaţional de poezie. Evenimentul adunase poeţi din mai toate republicile sovietice (erau 15 de tot), precum şi din vreo 10 ţări comuniste, „frăţeşti”, aceştia fiind antrenaţi în diferite „activităţi de creaţie”, cum ar fi nişte vizite pe la fabrici sau în colhozuri – pentru a-şi recita versurile în sânul clasei muncitoare, dar şi pentru a gusta bucatele şi vinurile moldoveneşti, cum s-a întâmplat după vizitarea casei-muzeu a fabulistului Alexandru Donici, de lîngă Orhei. Manifestarea de vîrf a constituit-o totuşi, credem, recitalul de poezie, ţinut de scriitorii invitaţi, într-o seară, la Filarmonica din Chişinău. Un regulament ad-hoc prevedea că fiece poet îşi spunea o poezie în limba sa, iar alta era citită în traducere rusă. Nu am nici o îndoială că Nichita Stănescu era în acea seară declamatorul cel mai aşteptat. În sfârşit, a apărut pe scenă şi a început: „Nimic nu este altceva…”.

NIMIC NU ESTE ALTCEVA

Nimic, nu este altceva.

Piatra îmi este verişoară

Rudă de tată îmi este pomul

Râul se trage din ochiul maică-mii

Nimic nu este altceva.

Cel de ieri şi cu cel de mâine

sunt fraţi de timp.

Cel de sus şi cu cel de jos

sunt fraţi de aer,

Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer

e siamez cu mersul norilor pe ape;

starea de tristeţe

e logodnică cu bucuria

iar jalea îmi încoronează

cu o aură de dinţi albi

râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.

Moartea calului

se odihneşte în fundul ochiului meu.

Moartea acestei toamne

se reazemă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă

întocmai cu naşterea.

Nimic nu este altceva.

Ce am simţit înainte de a mă naşte

voi simţi şi după ce nu voi mai fi.

Cum a fost atunci aşa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.

Totul este totul iar eu sunt tu.

Nimic nu este altceva.

Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tineri, aplaudau oameni în vârstă; ţin minte, erau în sală şi unii profesori de ai noştri de la Universitate, unii care nu-şi manifestaseră niciodată, în niciun fel, ataşamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulţi spectatori au perceput, neîndoios, aceste cuvinte ale lui Nichita ca pe un adevăr repetat pentru noi: dacă „nimic nu este altceva…”, nici Basarabia nu poate fi alta decât românească!

Sub imperiul unor emoţii deosebit de tari, am decis atunci, cu o colegă de promoţie, Aurica Sârbu, că trebuie să-l vedem cu orice preţ pe Nichita îndeaproape. În acest scop, am recurs la un „tertip”: i-am solicitat un interviu pentru Literatura şi arta unei poete de la Riga, Daina Avotina [a se citi: avuotinea, cu acccentul pe prima silabă]. Astfel puteam intra cel mai sigur în hotelul „Codru” (proprietate a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti!), unde era cazat şi Nichita Stănescu. Mare i-a fost mirarea poetei letone când ne-a văzut în următoarea zi, în faţa hotelului, cu două buchete de flori. A trebuit să-i spunem adevărul adevărat: lăsăm pretextul, adică interviul, pentru altă ocazie, eventual, pentru când voi veni la Riga, iar acum vrem să-l vedem pe poetul român.

„Cum adică – să-l vedeţi?”, ne-a întrebat nedumerită Daina Avotina. „Pur şi simplu să-l vedem…, să-i dăm aceste flori, să-i spunem că ne este foarte drag, să-i mulţumim pentru poezie…”, i-am răspuns. „E şi la noi în Letonia o fascinaţie a poeziei, o fi existând chiar şi un cult pentru unii scriitori, dar aud prima dată ca cineva să dorească pur şi simplu să vadă un poet”, ne-a mărturisit doamna de la Riga. Poate tocmai de aceea ne-a înlesnit numaidecât trecerea în hotel, la etajul trei (ruseşte!), ne-a condus până la camera în care stătea Nichita Stănescu şi criticul literar Mircea Tomuş, redactorul-şef al revistei Transilvania din Sibiu. Mircea Tomuş ne-a şi deschis, Nichita ni s-a înfăţişat tot atunci, întorcându-se spre noi de la geam. A luat braţul de crizanteme, le-a mângâiat cu un surâs de copil, surâzând a ascultat „declaraţia de dragoste”, pe care am făcut-o, stângace – lui, poeziei sale. Apoi a dus o mână la buzele sale luminate de zâmbet, iar alta a ridicat-o făcând un rotocol spre tavan. Am înţeles ce vrea să ne spună: că aici totul se interceptează şi că ar fi mai bine să nu vorbim prea mult. Am mai stat un minut în tăcere: doi basarabeni şi doi regăţeni, atât de mult uniţi, prin limbă şi simţire, şi atât de mult despărţiţi de vizibile şi invizibile bariere politice.

Atunci, la Chişinău, l-am mai văzut o dată pe Nichita Stănescu – într-o seară, târziu, la Gara Mare, mergea cu trenul la Moscova, ca să asiste la lansarea unui volum de poezie a sa tălmăcită în limba rusă. Îl conducea foarte multă lume, dintre scriitorii pe care îi mai întâlnisem pe străzile capitalei basarabene era Pavel Boţu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi etc. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Leonida Lari – nu ştiu cum s-a întâmplat, am condus-o tocmai eu acasă, locuia la un cămin în cartierul Botanica şi era extrem de răvăşită.

Mulţi dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu povestesc de obicei despre o lumină emanată de chipul său. Mie (dar şi colegei mele, cu un ochi la sigur mai ager) mi-a rămas în memorie o sfârşeală de pe faţa poetului. Poate şi pentru că atunci când l-am văzut la hotel Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil şi de singurătate, posibil în compania fumului de ţigară şi a aburilor de vin moldovenesc. Şi doar mai erau încă şapte ani până la 13 decembrie 1983. (Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu, http://flacaratv.md/marturii-pretioase-personalitati-pe-care-le-a-cunoscut-vlad-pohila-poetul-nichita-stanescu.html,accesat în 11 decembrie 2017

 

Azi dimineaţă,

am rezonat cu cele spuse în:

A treia elegie

de Nichita Stănescu

1. Contemplare

Dacă te trezeşti,

iată până unde se poate ajunge:

 

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.

Iată până unde poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

 

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastru călătoreşte.

 

Iată pînă unde poate ajunge

albastrul treaz:

 

Deodată devine gol pe dinlăuntru

ca o arteră fără sânge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd.

 

1. Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

 

Camera se varsă prin ferestre

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.

 

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,

mi se petrece-n iris.

 

Mă amestec cu obiectele până la sânge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe

spre o altă orânduire.

 

O, scurtă tristeţe, rămâne

de jur-împrejur o sferă de vid.

Stau în centrul ei şi unul câte unul

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.

 

III. Contemplare

Deodată aerul urlă…

Îşi scutură păsările în spinarea mea

şi ele mi se înfing în umeri, în şiră,

ocupă totul şi nu mai au unde sta.

În spinarea păsărilor mari

se-nfing celelalte.

Frânghii zbătătoare le târăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborât peste pietre fluorescente,

mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-ngheţată, neînnegrită.

Fluviul de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuţite

barbarii, migrând mereu spre ţinuturi

nordice şi nelocuite.

 

1. Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt

şi-ar curge pe fluviu

tot misterul lui…

 

Dar mai degrabă,

ea, privirea, ne ţine

la un capăt al ei fructificaţi.

 

Suge din noi cât poate,

părând a ne-arăta

îngerii copacilor şi ai

celorlalte privelişti.

 

Copacii ne văd pe noi,

iar nu noi pe ei.

 

Ca şi cum s-ar sparge o frunză

şi-ar curge din ea

o gârlă de ochi verzi.

 

Suntem fructificaţi. Atârnăm

de capătul unei priviri

care ne suge.

 

1. Contemplare

Se arată fulgerător o lume

mai repede decât chiar timpul literei A.

Eu ştiam atât: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

 

Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.

 

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

 

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

 

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât-că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

 

Gravitaţie a inimii mele,

toate-nţelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gândule.