Fost-a când Domnul a chemat-o la Sine pe măicuța noastră Siluana o seară călduță de început de vară.

Se apleca vremea și noi, obosiți de truda zilei, ne întinsesem în așternuturile noastre să ne odihnim.

Nu bănuiam că măicuța trăia durerile nașterii spre viața de veci, că sufletul ei se desprindea de trup pentru a urca la Cer…

O știam pe măicuța noastră că este la Iași și că ne veghează de acolo întru rugăciune.

În vifornițe, îi trimiteam câteva rânduri în care concentram toată durerea și-i ceream sfat și rugăciune.

Măicuța ne răspundea prompt de fiecare dată. Cele câteva rânduri de răspuns ungeau cu balsam rănirile pe care ni le provocam în zburdălnicia noastră zilnică.

Brațele sale ne cuprindeau drăgăstos și ne mângâiau,

iar când se întâmpla să sărim calul, nu pregeta a ne mustra, a ne spune verde-n ochi și a ne arăta unde se află buba adevărată, pe care noi de multe ori o acopeream, cosmetizând-o.

Măicuța ne-a susținut mereu de când am cunoscut-o… Și au fost ceva ani! Ne povățuia să iubim și să iertăm. Să-L iubim pe Doamne și pe semeni. Să ne iertăm pe sine și pe aproapele.

Ne-a iubit măicuța și ne-a susținut până la sfârșit. Ne-a susținut și în încercarea care ne-a cuprins pe toți anul trecut, în 2020, când am trăit greaua perioadă când am fost ținuți departe de Biserică, de Sfintele Paști. În acele momente, a stat de vorbă cu noi prin intermediul tehnologiei, prin transmisiune directă și ne-a vorbit despre dragoste

După ce a fost slobod a merge la Biserică, am mai prins la inimă… Așteptam cuvântul măicuței. Ne obișnuisem să-l primim destul de des… A venit un scurt cuvânt de încurajare în altă provocare… Ne-a îndemnat în acel cuvânt la rugăciunea lui Iisus.

O știam pe măicuța bolnăvioară, dar văzând-o on line, ascultându-i glasul plin de putere, credeam că este bine…, știind că măicuțele o îngrijesc și o menajează destul de mult… Așteptam moment prielnic ca să mergem la Iași s-o vedem față către față și să primim cuvânt special pentru noi, pentru ale noastre frământări…

Au venit Sfintele Paști. Bucurie mare! Am sorbit cu nesaț slujbele și ne-am înfruptat din bunătățile Praznicului rostind mereu, așa cum ne-a învățat măicuța: Doamne simt în gura mea bunătatea Ta, slavă Ție, Doamne! Doamne simt în gura mea bunătatea Ta, fii binecuvântat!

Ne tot uitam pe site-ul măicuței și pe alte pagini unde se mai postau cuvinte de-ale măicuței, doar, doar ne-o mai vorbi ceva (nou) măicuța… Se tot postau buchețele din transmisiunile vechi… Ne cam spusese ce a avut de spus…, ceea ce i-a dat Doamne să ne spună… Era nevoie să le punem în lucrare…

Așteptam Sfânta Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt. Îl așteptam pe Împăratul Ceresc Mângâietorul, Care Se ascunsese puțin pentru ca noi să-L dorim mai cu adevărat…

Cele 40 de zile de după Înviere trecuseră atât de repede… Fusese un Paște continuu pe care L-am sorbit cu nesaț zi de zi, încercând parcă a umple golul din anul de lipsă, cu mulțumire petrecând și gândind că poate ne aflam atunci pentru cea urmă oară în Biserică…

A venit și Duminica vindecării orbului din naștere.

Vindecarea unui orb din naștere…! Cine a mai auzit? Din veac nu s-a deschis ochii vreunui orb din naștere! Dar iată că Hristos a făcut posibil aceasta, desființând formula Asta sunt, alta mama nu mai face…. cu care ne justificam adesea necreșterea…

A sosit și luni. O nouă săptămână ni se deschidea înainte:

Luni, 7 iunie: Sfântul Teodot, episcopul Ancirei

Marți, 8 iunie: †Aducerea moaștelor Sfântului Teodor Stratilat

Miercuri, 9 iunie: Sfântul Chiril al Alexandriei        

Joi, 10 iunie: † Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor; Sfântul Mucenic Timotei, episcopul Prusei, Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina fecioara, Sfânta Muceniță Pansemnia

Vineri, 11 iunie: Sfântul Apostol Vartolomeu; Sfântul Luca al Crimeii    

Sâmbătă, 12 iunie: Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare

Duminică, 13 iunie: Sfânta Mucenică Achilina – Ap. Fapte XX, 16-18; 28-36; Ev. Ioan XVII, 1-13, glas 6, voscr. 10

Joi are să fie Înălțarea! ne-am spus cu bucurie. Apoi vor fi Rusaliile…

Marți a urmat pe luni… Ne-am luat cu lucrul la serviciu și ziua a trecut repede.

Miercuri. Ajun de praznic, de vecernie cu Litie! Am pregătit cele trebuincioase zilei și am plecat la serviciu. Pe drum, am deschis telefonul. Aveam un mesaj… În mesaj, scria că cu o seară înainte, măicuța noastră Siluana a plecat la Domnul.

Greu m-am dezmeticit după ce am citit mesajul… L-am sunat pe omu meu și i-am spus că măicuța a adormit.

M-aș duce la maica, am zis.

Mergem la Iași!

Mergem la ea s-o trezim… Asta e cea mai tare ghidușie de-a maicii…

Ne-a tot așteptat maica să venim. Așa că a apelat la o telegramă pentru a ne putea rupe puțin dintr-ale noastre și-a veni la ea…

Eram în stare să plecăm atunci pe loc… Dar era nevoie să ne aranjăm treburile pe la serviciu și să cerem învoire… Drumul era lung. Trebuia să trecem munții… Am stat și am cugetat cum era mai bine să procedăm.

Cu binecuvântarea măicuței, s-au aranjat toate. Am plecat a doua zi după Sfânta Liturghie. Am apucat drumul Mediașului și al Sighișoarei. Am cotit apoi spre Bălăușeri.

La Praid, am făcut popas și ne-am luat un drob de sare, sare adevărată… Ne gândisem zilele trecute să mergem după sare pentru a ne prepara cu ea alimente lacto-fermentate… Iată că s-a aranjat și aceasta!

Am continuat spre Gheorghieni și am urmat drumul mai departe.

Ne-am potolit oleacă setea cu apă de la izvorul 10 din Borsec

și ne-am continuat drumul.

Am intrat în Toplița și așteptam cu nerăbdare să vedem indicatorul pentru mănăstirea Sfântul Ilie.

Într-un târziu, am realizat că nu eram pe drumul pe care-l știam… Ne rătăcisem prin Toplița?

La un moment dat, am nimerit la spartul… hramului unei biserici de pe un deal…

Am continuat drumul.

În Petru Vodă, ne-am abătut oleacă la stânga spre a merge la mănăstire. Când am ajuns în curtea mănăstirii, s-a pornit o ploaie bogată…

Așa că am stat de ploaie sub cupola mormântului Părintelui Justin

ca apoi, să pornim din nou la drum.

Spre seară, când cerul se unea cu întunecoșii brazi, am intrat pe drumul ce duce spre mănăstirea Văratic…

Am ospătat din bunătățile pregătite de gazda noastră și apoi ne-am întins picioarele canonite a sta îndoite vreme de 7 ceasuri… Noaptea a trecut ca o clipă…

Vineri. Dimineață răcoroasă de munte.

Am ieșit pe cerdac și am fost întâmpinată de cântecul păsărilor.

Răcoarea dimineții și trilurile păsărelelor m-au învigorat și mi-au întărit sufletul pregătindu-l pentru cele ce aveau să vină. Am stat o vreme să ascult concertul acela inedit al păsărilor locului. Erau atâtea glasuri necunoscute care slobozeau melodii atât de încântătoare auzului… La noi, doar mierlele ne-ncântă… Și uneori vreun sticlete rătăcit, iar aici, concertau atâtea voci… Am fost atât de absorbită de acel moment încât n-am simțit recele din spate…

Ah, oprește Doamne clipa!

Aveam puțin timp la îndemână. Timp concentrat!

Așa că am dat fuga la cimitir ca să primesc binecuvântarea Părintelui Calinic

și a măicuțelor mele dragi și scumpe, Elpidia și Sofia.

Apoi, am trecut dealul la mănăstirea Agapia, unde îmi rămăsese un loc în care n-am ajuns în 2019…

Cimitirul…

Schimbări. Biserica de la Bogoslov se vedea de jos din fața Seminarului…

Zidurile cele noi ale cimitirului îți dădeau impresia că ai rătăcit drumul, că nu urci la Bogoslov, la cimitirul din Agapia, ci parcă te plimbi pe undeva prin Grecia, ori pe la Hozeva…

Era musai să ajung la cimitir. Acolo, mă aștepta măicuța Pulheria, cea care, în anul 1994, când am pășit pentru prima oară pragul bisericii din Agapia, m-a întâmpinat cu zâmbetu-i specific…

Am pășit cu sfială în locul acela binecuvântat în care veneam, în timpul când am fost la liceu, să mă liniștesc și să citesc sau să-mi învăț lecțiile.

Am locuit o vreme chiar pe aleea cimitirului, la maica Fevronia… Îmi luam trăistuța cu cărți și caiete și fugeam la Bogoslov. Așa se numea cimitirul din Agapia, Bogoslov, de la hramul bisericii din cimitir, Sfântul Ioan Evanghelistul sau Bogoslovul…

În biserica cimitirului, începea a se sluji în ziua de 8 mai, ziua pomenirii semnului minunat de la mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul, și se termina în 26 septembrie, ziua trecerii sale în veșnicie. În aceste zile, urcam cu preoții Seminarului, cu profesorii și cu colegele și săvârșeam slujba. Apoi, veneam în fiecare duminică să cântăm la Sfânta Liturghie. Îmi plăcea să urc în clopotniță și să bat toaca…

Am căutat clopotnița aceea de atunci… Nu mai era… Acum, se zidise una nouă…

Da, timpul trece…

Vegetația abundentă năvălise printre cruci. Am început a căuta mormântul maicii Pulheria…

Oare unde o fi înmormântată măicuța Pulheria?

Am scos telefonul și am sunat-o pe prietena mea, o fostă colegă de liceu și am întrebat-o. Aceasta m-a tot ghidat:

Mai la deal, mai la vale… Nu, mă, nu te duce în dreapta, ci caută acolo lângă biserică. Acolo îmi amintesc că era mormântul maicii ei… Și cred că acolo au înmormântat-o…

Nu e, mă, nu e nicio maică Pulheria pe aici. E imposibil să aibă un mormânt năpădit de iarbă și buruieni, că doar are ucenică și cred că aceasta îi îngrijește mormântul… Nu-l găsesc și pace! Ah! Și voiam să-ți fac o surpriză, un cadou surpriză, că a fost ziua ta în 8 iunie și n-am apucat să te sun…

Hai, mă, mai caută…. Nu e nimeni pe acolo să întrebi?

Nu e, mă!

Of! Of!

A, uite că a răsărit o măicuță… Ia, uite!

Și am îndrept camera spre micuța măicuță care răsărise acolo ca din senin, de parcă fusese trimisă de cineva anume… Colega mea a recunoscut-o și i-a spus pe nume… Parcă și eu mi-o aminteam, îmi aminteam chipul, numele însă îl uitasem…. Ah, uitarea aceasta e mai grea decât moartea…!

A, măicuță, săru-mâna! a spus prietena mea

Vino să vă arăt mormântul! a rostit măicuța cu glas dulce.

Ua, uite-o pe maica Pulheria

Maica noastră Pulheria! Iată-ne, maică. Eu aici și M on line…

Bucurie mare!

Ah, cât de vie am simțit-o atunci pe măicuța Pulheria!

Bă, Brînză, bă, mi-ai făcut o bucurie!!! Cel mai fain cadou, mă!

În Agapia, a rânduit Domnul să mă întâlnesc și cu alte măicuțe scumpe sufletului meu. Tare mult am dorit să mă întâlnesc cu măicuța stareță… Mă aflam pentru a doua oară acolo și nu a fost rânduit să mă întâlnesc… Cine știe, poate a treia oară… Dacă o mai fi a treia oară…

Am trecut și pe la casa măicuțelor unde am stat în gazdă în timpul liceului… Măicuța Fevronia nu mai era. Trecuse la Domnul de ceva vreme. Am găsit ucenicele. Una dintre ucenicele de pe timpul acela. Una era mai nouă…

Măicuțele ne-au dăruit dragoste și bunătăți mănăstirești…

Cu inima dând pe-afară de bucurie, am pornit spre Iași. Drumul din Târgul Neamț spre Iași îmi era cunoscut. Îl străbătusem adesea în cei cinci ani de liceu, ba cu mașina, ba cu trenul, sau cu autocarul… Am trecut și prin Moțca, satul meșterilor ceaunari și cazangerii… Aș fi vrut să ne putem opri să-i întrebăm pe meșteri de un sistem de scos aerul din borcanele cu alimente puse la lacto-fermentare, dar nu mai era vreme pentru din-ăstea…

Am trecut și prin Pașcani… Mi-am amintit că aveam acolo o colegă din anii mai mari care se căsătorise și devenise preuteasă pe vremea când eu eram în anul cinci… Fabrica Pakmaya era încă în picioare.

Nu știu dacă perdelele de Pașcani or mai exista…

Traversând orașul Târgul Frumos (Mișto) și ajungând la marginea lui, am exclamat:

Uite, acolo, stăteam la ocazie spre a merge la Iași….

Trecurăm și prin Lețcanii despre care parcă pomenise Creangă în Amintiri…

Am intrat în Iași. GPS-ul ne-a amețit și ne-am pomenit într-o parcare. Am luat-o la picior și am dat un ocol ca să găsim locul unde se odihnea măicuța. L-am găsit la umbra teilor înfloriți… Era  la câțiva pași în spatele parcării unde ne oprisem…

Am venit măicuță să te mai vedem…

Am intrat cu sfială în biserică la Talpalari. Era liniște.

Puțini oameni se aflau acolo la ora aceea, și câteva măicuțe…

Ne-am apropiat de sicriu încetișor. Măicuța dormea. N-am putut să ne aplecăm și să-i șoptim că am sosit… și s-o atingem puțin ca să se trezească. Era închisă bine în sicriul cu geam… I-am privit fățuca și mânuțele transparente. Am simțit cum acestea parcă au răzbit prin sticlă și ne-au mângâiat obrajii înlăcrimați…

E adevărat măicuță? Ni s-a spus cum că ai murit…,  dar noi știm, te-ai retras ca să te odihnești oleacă… Prea te-ai obosit alergând după noi…

Am întrebat de maica Sofronia. Cineva mi-a arătat-o. Ședea ghemuită într-o parte…

Îmi făcusem o imagine anume despre măicuța Sofronia. O confundasem sau o asemănasem cu altă măicuță ceva mai împlinită la trup… Când colo, ce să vezi, o copilă micuță și subțirică cu fața și cu ochii înroșite de atâta plâns…

Sărut mâna, măicuță Sofronia.

A tresărit… și a ridicat privirea…

Sunt eu, Doina…, Doina de la… Sibiu…

S-a ridicat din genunchi și m-a cuprins cu brațele-i micuțe și calde topindu-mi tot frigul de orfan…

La ieșire, era o altă măicuță…

Maica Nectaria!!!

Doamne ajută! Sunt maica Efremia!

Da, da…, Maica Nectaria, așa vă știu de la Caraiman…

Da, da! A trecut ceva vreme din 2013… Serviți ceva… Ce doriți: apă, fructe…

Am luat o portocală… Am așezat-o cu grijă în traistă pentru a o duce acasă și a o mânca împreună cu copilașii pe care îi lăsasem în grija bunicii…

Înmormântarea era a doua zi…

Oare unde am putea să ne odihnim la noapte un pic?

Nu prea avem loc pe aici…. Sunt în oraș locuri de cazare…

Aha, o să căutăm…. Până una, alta, vom da o fugă acasă, în satul natal…, la mormântul tatii și la casa părintească…

Ne-a prins seara departe de Iași… Am poposit pentru odihnă la mănăstirea Movila lui Burcel…

Sâmbătă

În zori, am căutat a mă înviora cu o mică plimbare, sorbind cu nesaț aerul de pe Movilă.

Pentru a păstra mai mult aer din acel loc minunat, am cules oleacă de cimbrișor cu gând să-l împart cu măicuța Siluana…

Ne-am adunat lucrurile și am pornit-o spre Iași.

Se întrezărea o zi însorită. Ne-am grăbit să ajungem din timp la mănăstirea Frumoasa, unde urma a fi înmormântată măicuța noastră. Am ajuns pe la ora 7 fără ceva.

Eram printre primii ajunși. Am găsit și parcare, și încă la umbră!  

Am intrat în incintă și ne-am minunat de frumusețea Frumoasei…

Am căutat informații despre istoria mănăstirii.

Ba am întrebat și pe maica stareță de ce se numește Frumoasa și ni s-a spus pentru că e frumoasă…

Nu prea m-a mulțumit răspunsul… De ce i se spune Frumoasa tocmai ei, căci frumoase sunt toate mănăstirile….

Ne-am mai învârtit prin jurul bisericii. Am stat puțin și în fața mormântului maicii Rafaela…

Pe la ora 7 și ceva, a sosit sicriul…

La ora 8, a început Sfânta Liturghie.

Era cea din urmă Sfântă Liturghie când trupul măicuței mai era în mijlocul nostru… Mă aflam aproape de sicriul măicuței. Cu darul lui Dumnezeu, am prins momentul când au deschis capacul și am putut să-i cuprind mâinile…, mâinile cu care ne-a mângâiat măicuța de atâtea ori… Acum erau piele și os…

Măicuța mea, măicuța mea, vor să mi te ia și să te ascundă de la fața mea! Cum am să te mai văd, mângâierea mea? Ne-ai lăsat orfani… Binecuvintează-ne! Iată-ne, am venit să te mai vedem. Nu ne lăsa orfani!

Și un glas a răsunat tainic: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…

Măicuța mea, măicuța mea! Cum a fost? De ce nu ne-ai spus nimic? Nu te rugasem eu cândva că dacă va fi să pleci….

…..

Binecuvintează-ne măicuță!

Cuprinde-i și tu mânuțele măicuței! i-am șoptit omului meu. Dar îi era rușine… Și atunci, o măicuță i-a făcut discret semn că este în regulă să-i cuprindă mânuțele maicii. Și el le-a atins cu sfială…

Au acoperit-o… ca pe un bebeluș. Doar căpuțul i l-au lăsat afară… Dormea profund… I-am atins obrazul… Doar piele și os… Sicriul era prea adânc și n-am puteam să ajung s-o sărut și să-i șoptesc la ureche că sunt acolo…

Am privit-o îndelung. Voiam să-mi întipăresc chipul ei senin în minte…

Nu îndrăzneam să fac fotografie… M-am retras pe lateral. Am stat o vreme și chipul măicuței din sicriu dispăruse din minte… M-am apropiat s-o privesc din nou… Și iar m-am retras. Începuse să vină și alți copii de-ai maicii… Toți doreau să stea lângă ea… M-am retras fără să fac poză.

Am să-i păstrez în minte chipul. Dar a dipărut din nou…

Dacă i-aș fi făcut o poză…

Uite, vezi, de aceea nu mai ai memorie bună…, pentru că te bazezi pe tehnologie și nu pe memoria vie din tine…

Au ajuns cei doi ierarhi, mitropolitul Teofan și episcopul Nichifor… Despre P.S. Nichifor auzisem că a fost ucenic al măicuței cu mult înaintea noastră…

A început Sfânta Liturghie…

Și mirosea a tămâie, a cimbrișor

și a Duh Sfânt, care ne îmbrățișa pe toți umplându-ne inimile de căldură și nădejde…

Măicuța ședea cuminte în pătuțul ei… Veneau mereu copii de-ai maicii… Și puteai vedea pe câte un bărbat sau vreun preot înalt, falnic, suspinînd și lacrimile șiroindu-i încetișor pe obraji…

Eram cu toții orfani. Ne strânsesem în jurul sicriului

pentru a ne lua rămas bun și a-i privi chipul pentru ce-a din urmă oară… Pentru cea din urmă oară de-adevăratelea!

La strană, măicuțele cântau duios. Îmi plăcea mult cântarea. Cred că și măicuței noastre îi plăcea… Că, de nu i-ar fi plăcut cum cântau, cu siguranță s-ar fi ridicat în capul oaselor…

Mi-am amintit că spusese odată maica că există și cântăreți ce cântă niște tirirem-uri din alea de… te scot din biserică nu alta…

Erau multe flori în jur…

Și ierarhul binecuvânta poporul: Doamne, cercetează via aceasta…

Cerul și pământul ședeau dimpreună.

Măicuța era încă cu noi …

Iar psalmodierea molcomă picura balsam în sufletele noastre-ndurerate.

Și Frumoasa sporea întru frumusețe.

Măicuța era în mijlocul nostru.

Eram adunați acolo toți. Cei care am putut ajunge fizic i-am luat în suflet și pe ceilalți care n-au putut veni. Eram cu toții în comuniunea harică a Bisericii. Eram cu toții laolaltă, toți cei cărora măicuța le-a primit inimile și i-a renăscut, suferind durerile prefacerii, făcându-i oameni noi și fii adoptivi ai ei…

Ședeam în jurul sicriului. Ne luam rămas bun de la trupul maicii. Primeam cea din urmă binecuvântare. Plângeam nemângâiați pe înfundate care, cum, pe unde putea.

Tainic, mi-a venit gândul: Bobul de grâu dacă nu va muri, nu va aduce rod.

Și parcă maica mi-ar fi zis: Voi sunteți rodul ostenelilor mele. Duceți mai departe cele ce v-am povățuit…

Iar Domnul ne-a vorbit apoi în Sfânta Evanghelie:

Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.

Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.

Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.

Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.

De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,

Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!

Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.

Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.

În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.

Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. (Sfânta Evanghelie după Ioan 14, 10-21)

Și mirosea a tămâie, a cimbrișor și a Duh Sfânt…

Și ieri se unea cu azi într-un acum ce se-ndrepta spre veșnicie.

Se adunase multă lume, preoți, maici și mireni. Pe ucenițele măicuței, pe maicile de la Talpalari, le puteai identifica ușor după constituția zveltă și după fesul așezat peste batic…

Mă gândeam: Trupul maicii e piele și os. S-a pregătit pentru plecare… Și maicile care au trăit dimpreună cu ea sunt suple. Se pregătesc pentru întâlnirea cu Mirele. Sunt zvelte și se mișcă cu ușurință…

În plină Sfântă Liturghie, îzbucni din pieptul tuturor cântarea Hristos a înviat după ce Părintele Mitropolit a rostit rugăciunile de pomenire pentru cei adormiți.

Era de parcă am fi fost acolo la Înviere și nu la înmormântare…

Și mirosea a tămâie, a cimbrișor și a Duh Sfânt, care ne îmbrățișa pe toți umplându-ne inimile de căldură și nădejde…

Și era o așa bucurie să fim acolo… Și o cinste și un dar… Copilași de pretutindeni ne adunaserăm laolaltă. Nu ne cunoșteam numele, dar ne recunoșteam sufletele primenite de măicuța noastră.

Cu taină închipuim… Și Făcătoarei de viață Treimi…

O mămică se îndreaptă spre sicriu. În brațe, poartă o pruncă. Când ajunge aproape, copila arată cu degetul. Mama îi spune ceva… Cred că-i confirmă, că, da, aceea este măicuța…

Îmaginea aceea mi-a amintit de prima mea fetiță. Era mică când a venit ultima oară măicuța la noi la Sibiu… Îmi amintesc că i-a desenat ceva măicuței pe-o foaie… și eu i-am dăruit atunci niște pâinici….

Mai știi minte, măicuță? (așa spunea Steli când era mică: Știi minte? În loc de ții minte)

Pe schimonahia Siluana cu toți sfinții s-o pomenim… Și pe cei adormiți dintre neamurile noastre…

Da, o să te  pomenim mereu, măicuța noastră scumpă!

Și curgeau către sicriu copiii măicuței. Veneau mereu la racla ei copii îmbrăcați în frumoase costume populare, prunci cu ochii a mirare

și cu-ntrebări…

Și-așa voiam să se-nveșnicească clipa… Să rămânem acolo cu toții, noi și măicuța și cu părinții…

Luați mâncați… spre iertarea păcatelor

Amin

Să ne pomnenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

Și mi-am amintit atunci cum am cunoscut-o pe maica… Cum ne-a cunoscut maica pe noi… Cum ne-a luat în brațe la necaz și încercare… Cum ne-a învățat, cum ne-a călăuzit, cum ne-a așteptat…

Și era atâta dar acolo și atâta binecuvântare!

Și cu o zi înainte fusese! La Cuvioasa, la mormântul tatii, în casa părintească… Doamne, îți mulțumesc! O, Doamne, dar cel rău ne pândește și într-o clipă de oboseală și de neluare aminte se pot pierde toate…, cum era să se întâmple aseară… Ah, să învăț lecția, să învăț lecția! Să învăț tăcerea! Să-mi păzesc gura și inima. Când primești un dar mare e nevoie să te cobori înăuntru și să-l păzești cu mare atenție întru smerenie și tăcere… Tendința e să spui tuturor, să împărtășești bucuria, informația, binecuvântarea ce ai primit-o, dar nu toți sunt pregătiți s-o primească și s-o pună în lucrare… Și astfel te golești și te risipești și pierzi darul… Mare grijă! Mare atenție! Doamne miluiește! Doamne miluiește!

Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!

Doamne, pentru măicuța noastră Siluana, te rog învredinicește-ne a petrece azi, ziua desăvârșită, sfântă, în pace fără de păcat.

Slujba de înmormântare

După încheierea slujbei Sfintei Liturghii, am ieșit cu toții în curtea Frumoasei. Era o vreme numai bună, nici cald, nici rece.

Și mirosea a tămâie, a salcâmi și soc și aur era în aer

Copiii se mișcau în voie. Și adulții urmăreau slujba în pace…

Puteai vedea familii atât de frumoase, oameni tineri și luminați la față, având copii minunați.

Sluba curgea lin.

Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!

Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!

Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!

Am urmărit cu atenție. Slujba de înmormântare a monahilor este un pic diferită de cea a mirenilor…

A fost destul de lungă…

La final, cei apropiați i-au dat măicuții cea din urmă sărutare…

Apoi am condus-o la groapă în spatele bisericii mănăstirii Frumoasa, aproape de măicuța Rafaela, cea pentru care suspinase măicuța îndelung…

Liniștea și pacea Domnului a coborât peste noi. Am dat țărânii ce este al țărânii.

Sufletul maicii era însă viu și ne privea zâmbind de acolo de sus. Cred că era tare bucuroasă că ne vedea adunați acolo.

Cum a fost? vor întreba cei ce n-au ajuns…

Copleșitor! Sărmanele mele cuvinte nu pot zugrăvi trăirile ce mi-au umplut sufletul. A fost un mare dar că a ajutat Doamne să fiu acolo dimpreună cu omu meu, cel care mi-a făcut-o cunoscută pe maica…

De acum, măicuța ne va fi și mai aproape. Avem o rugătoare în cer. Avem și noi acolo pe cineva cunoscut. Am prins oleacă de îndrăzneală și multă nădejde de mântuire.

Îți mulțumim măicuță pentru toate câte ne-ai dăruit și câte ne-ai lăsat moștenire.

La înmormântarea maicii Siluana, am avut bucuria să mă întâlnesc și cu Ecaterina, o ucenică tainică a măicuței care mă abordase prin intermediul internetului. A venit și ea acolo și m-a văzut. Ne-am îmbrățișat cu drag. Eram două străine aparent, dar cât de unite sufletește. În îmbrățișare, am simțit aceeași căldură și același duh pașnic ca al tuturor copiilor măicuței…

Măicuța ne-a unit întreolaltă. Să rămânem uniți întru iubirea măicuței…

Necazurile vor continua să curgă printre noi…

Vom merge mai departe spre Împărăție.

Avem cărare bine bătătorită. Vom urmări pașii măicuței…

Odihnește-te în pace, măicuța mea, măicuța noastră dragă! Măicuța noastră frumoasă!

Iartă-mă!

Iartă-ne!

Dumnezeu să te ierte! Amin

După înmormântare, am urcat puțin la mănăstirea Cetățuia, care se află un pic mai sus de mănăstirea Frumoasa

De la Cetățuia, vom păstra lingura de cinste… cu care am putut să ne dregem gustul mâncând oleacă de sfeclă lacto-fermentată după sarmalili primite ….

Am ajuns și la mănăstirea Galata…

Am ieșit din Iași pe ruta ocolitoare și am urmat drumul spre Neamț.

Am intrat pe șoseaua spre mănăstirea Neamț. În timp ce mașina alerga, mi-am amintit dățile când străbăteam cei 4 kilometri per pedes …

Am oprit la Seminarul din Mănăstirea Neamț.

De mult n-am mai fost acolo. Am stat puțin în curte. Era liniște…

Unde or fi ceata aceea vioaie de tineri seminariști?

Am întrebat pe un tânăr de la pangar câți colegi are. Era în clasa a IX cred și erau mai puțin de 20 în clasă…

Ehehei… Au fost alte vremuri…

Liniștea curții mi-a amintit de dimineața aceea de după bacalaureat, când am trecut să-mi iau La revedere de la cei cu care împărțisem provocările din timpul zilelor în care ne-am dat examenul de maturitate… Nu am găsit pe nimeni… Dormeau cu toții la ora aceea… Îmi priveam semnul provocat câinele din poiana Nemțișorului… și gândeam că, în fond și la urma urmei, ești singur cu Singurul… Am plecat atunci, am trecut munții și mi-am urmat Drumul…

De atunci, am mai trecut prin Neamț… Ultima oara cred că a fost prin 2009.

Atunci, nu era pictată biserica pe exterior…

Am intrat și în biserica mănăstirii Neamț

Și am stat oleacă de vorbă cu Sfânta Ana, așa ca între mămici (de fete) …

Am intrat și pe la Secu și Sihăstria.

Ne-am odihnit puțin în cimitirul mănăstirii Sihăstria unde ne-am tot minunat de priveliștea aceea unică…, cum la fiecare mormânt ardea o căndeluță

Am urcat apoi la Durău, unde am rămas peste noapte.

A doua zi în zori, am pornit spre casă.

Am făcut popas la mănăstirea Toplița, unde am stat la Sfânta Liturghie.

Apoi, am luat apoi drumul Reghinului, orașul viorilor, trecând apoi prin Târgu Mureș și oprind la mănăstirea Recea

unde am primit binecuvântarea de la mormântul Părintelui Ioan Iovan.

Am traversat Târnăveniul și am acolit Mediașul…

Pe la timpul vecerniei, am ajuns și noi acasă… Obosiți cu trupul, dar primeniți cu duhul… Copleșiți fiind de darurile dumnezeiești cu care Domnul ne-a binecuvântat.

Mulțumim, Doamne!

Fii binecuvântat în veci. Amin

Mai multe fotografii de la inmormantarea maicii Siluana

Slujba inmormântarii aici

Si aici și aici

Cuvântul Părintelui Mitropolit la inmormântarea maicii Siluana

Maica Siluana a plecat la Domnul. Viața sa pământească a ajuns la final, pentru a o începe pe cea fără de sfârșit.

Uimitor de frumoasă și adânc frământată a fost viața Măicuței.

S-a născut într-o familie obișnuită pe vremea războiului. A avut, cu certitudine, ceva bucurii în viața de copil, dar și multe încercări. Acestea i-au marcat sufletul, au urmărit-o toată viața și la ele a făcut apel în situații similare, pentru a oferi răspuns vindecător.

Duhul vremii de dinaintea schimbărilor din 1990 au cuprins sufletul și trupul Eugeniei Vlad. Chemările de sirenă au aruncat-o întru adâncuri, cunoscând drama păcatului, întunericul deznădejdii și absența lui Dumnezeu din viață.

Lipsa de sens, golul lăuntric, uscăciunea și cenușiul sufletului au așezat-o în stare de durere adâncă, de suferință sfâșietoare, dar și de căutare continuă. Precum slăbănogul din Vitezda, aștepta pe cineva care s-o înțeleagă în durerea ei, s-o prindă puternic de mână și s-o ridice la suprafață. Întâlnirea cu Părintele Constantin Galeriu prin anii ’80 a fost crucială. Părintele a așezat-o în mâna Domnului, pe care Eugenia Îl căuta cu dor nespus fără să conștientizeze acest fapt. Descoperindu-L pe Hristos, și-a dat seama că dintotdeauna El a fost cu ea, a însoțit-o în drama ei, a așteptat-o, a iertat-o și, mai presus de toate, a iubit-o precum numai Dumnezeu poate iubi.

Eugenia s-a aruncat cu toată ființa sa la picioarele Domnului și a răspuns dragostei Lui cu aceeași determinare cu care se dedicase înainte unei vieți fără Dumnezeu. Cu supra măsură și fără de măsură, și-a închinat viața lui Dumnezeu, încercând să-L iubească pe El cu dor nebun, fără limită, până la ultimele fibre ale inimii sale rănite, dar tămăduite de harul credinței.

Iubirea ei pentru Dumnezeul cel Viu a luat apoi chipul mărturisirii. Dorea ca vindecarea ei să cuprindă și alte inimi purtătoare de rana necredinței și a păcatului. Puternicii zilei au urmărit-o îndelung, au interogat-o repetat cu amenințări grele și destituiri. Măicuța a purtat întreaga viață amintirea dureroasă a acelor vremuri. În clipe de încercare, nu puține și după 1990, trăia uneori sentimentul revenirii acelor momente și căuta spații și oameni care s-o înțeleagă, s-o ajute, s-o ocrotească.

Iubirea Măicuței Siluana față de Dumnezeu s-a arătat limpede și dureros deopotrivă în raport cu suferinzii anilor ’90. Dobândise o ‘sensibilitate sfâșietoare pentru orice durere străină, o sensibilitate mai mare decât durerea proprie’, după cuvântul Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Maicuța-l cunoscuse îndeaproape. Copiii străzii au devenit inima ei. Îi căuta prin canalele Bucureștilor. Îi spăla, îi hrănea și, îndeosebi, îi îmbrățișa cu o dragoste de care numai ea era în stare. Profesoara de filosofie din tinerețe devine sora Eugenia, care căuta să ofere celorlalți ceea ce-i lipsise ei în copilărie. Dedicarea ei era totală, scandaloasă pentru unii, smintitoare pentru alții, dar salvatoare pentru mulți.

În timp, a început să înțeleagă că în lume este o suferință tot atât de mare sau, poate, și mai mare decât a copiilor din canale. Deznădejdea, tristețea, lipsa de bucurie adevărată, plictiseala ucigătoare de suflet măcinau multe minți și inimi, dincolo de înfățișarea exterioară obișnuită. Se dedică Editurii Christiana, este chemată de tineri să le vorbească, se îndreaptă către familii în prag de despărțire, întoarce la credință pe mulți din cei fără de Dumnezeu.

În jurul Maicii Siluana se naște o frumoasă obște monahală. Tinere din Oltenia și din Moldova se alătură Maicii și împreună încep o lucrare care continuă și astăzi. Dumnezeu singur știe câte suflete deznădăjduite au fost salvate de Maicile de la Jitianul craiovean și Talpalarii ieșeni. S-au așezat toate sub adumbrirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, pentru a împlini cuvântul Sfântului Siluan Athonitul legat de pocăință, de rugăciunea pentru lume, de slobozire din iadul deznădejdii prin dragoste fără hotar pentru Dumnezeu și oameni.

Lupta Maicii Siluana, a Maicii Sofronia rânduită de Măicuța a fi noua stareță a Mănăstirii și a celorlalte surori și maici, a fost și este o luptă pentru autenticitate în viața creștină.

Dorința continuă a Maicii Siluana, pe care se străduia s-o înrădăcineze în viața ei și în cea a surorilor de mănăstire și a celor cu care venea în contact, era lupta de a nu cădea în rutina cea ucigătoare de suflet. Era cuprinsă de o râvnă aprigă de a nu fi cuprinsă în molima formalismului, care îndepărtează viul adevărat din viața omului. Superficialitatea, viclenia, vanitatea care-l îndepărtează cel mai mult pe om de Duhul cel Sfânt erau stări sufletești împotriva cărora se așeza cu întreaga-I ființă.

Felul direct de a spune lucrurilor pe nume, spontaneitatea uimitoare în reacții, capacitatea de a sesiza esențialul și în lucrurile considerate de alții mărunte îi călăuzeau viața și mărturisirea.

Ce a ajutat-o, cine a ajutat-o să fie așa cum a fost?

Desigur, Dumnezeu, Care-Și alege bineplăcuții Săi și-I așază în stare de jertfă și lucrare.

Conștiința păcatelor tinereții și ale neștiinței i-a dăruit un puternic duh de pocăință.

Filocalia și Psaltirea i-au fost cărți de căpătâi. Aici afla răspunsurile, de aici se hrănea pe sine, de aici adăpa pe alții.

Mai presus de toate, Sfânta Liturghie și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului i-au hrănit minunat mintea, i-au bucurat inima și i-au întărit voința mărturisirii.

Sfântul Siluan Athonitul i-a oferit chipul rugăciunii adevărate, icoana iubirii de Dumnezeu și aproapele, puterea ridicării din iadul deznădejdii.

Măicuțele mănăstirii au fost mângâierea sufletului său. Le-a iubit cu intensitate maximă, le-a mustrat cum numai ea îndrăznea s-o facă, le-a format după chipul ei și le-a lăsat moștenire dorința ei de a fi adevărate, fără artificii împovărătoare de suflet, de a dobândi duh de pocăință și a-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni așa cum a încercat ea să facă.

Maica Siluana a plecat la cer cu gândul la un loc pentru mănăstirea ei și a surorilor, un loc în pădure pentru a simți liniștea pustiei, dar nu departe de oraș, pentru a nu se depărta de durerea oamenilor. În Sâmbăta cea Mare a Sfintelor Paști a așezat o cruce de piatră în locul în care gândea a fi masa Sfântului Altar. Se va împlini și aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor de bine.

Acum, la plecarea Maicii Siluana dintre noi, cei rămași în valea plângerii, înălțăm rugăciune către Dumnezeu pentru dânsa.

Odihnească-se în pacea Cerului sufletul ei cel mult împovărat de durerea lumii. Pe mulți i-a odihnit, acum să se odihnească ea în în liniștea Împărăției Preasfintei Treimi.

Să se bucure întru bucuria Domnului inima ei adânc rănită de deznădejdea lumii. Pe mulți i-a ridicat cu puterea Domnului din iadul lipsei de nădejde, acum să fie ea înconjurată de mila și iertarea Dumnezeului celui Viu.

Dumnezeu să aibă milă de ea și de noi toți și de întreaga lume. Amin