Femeile Bisericii

Le întâlnești ori de câte ori intri în biserică. Sunt acolo. Mereu sunt acolo, de parcă acolo ar fi casa lor, propria lor casă. Le privești cum se mișcă, de parcă ar pluti. Cu grijă, cu atenție, cu delicatețe, supraveghind ca toate în biserică să fie întru bună rânduială. Mereu dereticând, ștergând praful, măturând, spălând marmura din atrium, aerisind, așezând scaunele și pernele. Mai ales pernele…

Când ți se întâmplă să răsari într-o biserică pentru întâiași dată, te simți stingherit. Nu știi unde să te pitești ca să nu deranjezi. Stai cât mai chircit în tine, cât mai lipit de ușa de la intrare. În caz că se întâmplă vreo catastrofă, cum ar fi să năvălească peste tine sfinții, să poți s-o iei la goană imediat. Te tragi într-o margine. Te strângi cât poți de mult. Privești cu coada ochiului pe cei din jur. Să vezi ce fac, cum stau, când fac ei cruce, ca să faci și tu la rându-ți. Când să îngenunchezi. Îngenunchezi, desigur, când îngenunchează toată lumea, și deodată te trezești bombardat. Tresai. Faci cruce mai abitir de cum ai făcut vreodată. A, nu e nicio bombă, e doar o pernuță. Cineva ți-a aruncat o pernuță pe care să-ți așezi genunchii. Ce frumos! Duios chiar! Întorci capul. O față ca zorii dimineții îți zâmbește.

De unde o fi apărut bătrânica asta, gândești tu.

E o bătrânică pe care nu ai observat-o când ai intrat.

Poate că e sfânta vineri.

Dar nu. Nu e sfânta vineri. E o femeie în vârstă care are grijă de cei nou-veniți. E o femeie a bisericii. Fiecare biserică își are femeile ei. Fiecare parohie. Femeile au fost în Biserică din totdeauna, de la începutul ei. Au fost mereu prezente, punând la îndemână toate cele necesare vieții cotidiene a comunității creștine. Au fost multe și vrednice femei ale Bisericii! Nu s-a scris prea mult despre aceste femei. Doar despre unele se amintește prin documente…, așa întâmplător, în treacăt. Prezența femeilor în lucrarea Bisericii este intrinsecă, implicită, sine-qua-non. De aceea nu s-a vorbit și nu se vorbește prea mult despre lucrarea femeii în Biserică, pentru că se înțelege de la sine. E firească, naturală. Femeia e biserica palpabilă, vie. Ea își știe lucrarea și și-o îndeplinește în smerenie și tăcere.

Îmi amintesc de femeile bisericii din satul copilăriei… Eram răsfățata lor de mic copil. Mă iubeau pentru că le era drag să mă vadă stând cuminte în fața mamei la slujbe… Doamne ce vreme! Doamne ce dor îmi este să mai fiu copil! În biserică, mă simt din nou copil. Mă simt acasă. Da. Vin la biserică și ca să-mi ostoiesc acest dor, dor de Acasă. Vin uneori aici după o zi de lucru. Cât de bine-mi prinde un ceas de rugăciune, de odihnă a sufletului! Privesc pe Domnul

Mă văd alergând pe ulița satului spre biserica din deal,

alergând uneori prin noroaie, desculțându-mă în pridvor și pășind în șosete pe țolicele (covoarele țărănești țesute la război din ață și fâșii subțiri de cârpe…) țesute de mâini de femeie. Mă așez la locul meu și privesc spre ușile împărătești ale sfântului altar. E tare bine acolo! E liniște, cald și curat. Pe ici, pe colo, șed ghemuite bătrânele satului. O bătrânică citește la strană. Citește și eu nu înțeleg mare lucru.

O, cât aș vrea să pot citi și eu!

Deodată, se aude vocea gravă a părintelui și tresar. Mijesc ochii. Ușile împărătești se deschid: Binecuvântată este Împărăția!

Împărăția! Împărăția! se tot aude înăuntrul meu. Împărăția! Și glodul dispare și picioarele mi se încălzesc… Doar degetele îmi mai sunt oleacă reci. Era cât pe ce să scap din mână lumânărica primită de bogdaproste. Bănuțul l-am prins bine însă.

Frumos ai mai spus Crezul copchilă, mi-a șoptit la ureche bătrâna femeie.

Mi se întâmplă și acum, uneori, ca atunci când se spune Crezul în biserică, spre finalul lui, să tresar. Îmi pare că mama s-apleacă spre mine, semn că e mulțumită de cum l-am rostit.

Și Deniile mă duc la noi în sat. Și Boboteaza. Numai că acum, aici la noi, nu mai îngheață apa, nu mai e nevoie de un voinic care s-o spargă ca să poată părintele să scufunde crucea și să sfințească apa…

Mă gândeam zilele acestea la cum le-o fi chemând pe bătrânele acelea din satul nostru. Tare mă mai necăjesc că am uitat numele lor! Uf, tare mă necăjesc! Nu mai știu de când am început să uit. Uit de la mână pân la gură. Și, Doamne, mai am ceva până să fiu o bătrânică… Da. De aceea am început să scriu… Am să scriu despre tot ce-mi mai amintesc. Acum, scriu despre femeile din bisericile unde L-am cunoscut pe Dumnezeu și unde am gustat din raiul cel Preafrumos și dulce. Când voi citi aceste rânduri peste câțiva ani, toate aceste femei ale bisericii, care m-au crescut și m-au clădit așa cum sunt acum, vor apărea aievea…

Așa cum aievea îmi apare măicuța Pulheria,

care m-a întâmpinat în pragul bisericii în prima zi de școală din liceu de la Agapia. Fața aceea luminoasă și blândă și plină de pace n-am s-o uit veci pururi! Cum n-am să le uit niciodată pe măicuțele bătrâne, Sofia și Elpidia de la Văratic.

Aceste trei măicuțe bătrâne mă veghează de sus, împreună cu măicuța ce m-a născut și Maica Domnului și Sfânta Biserică, mama noastră a tuturor. Doar încrezându-mă în puterea rugăciunilor lor am îndrăznit să plec la drum spre Ardeal, lăsând departe Moldova mea cea dulce… Da, tare departe m-am strămutat, îmi zicea mama…

Anii au curs lin. Revin în satul meu în 2019…

Am sperat s-o găsesc aici pe mama. Plecase demult, din 2012… Am alergat la femeile bisericii, femeile acelea ce-o multiplicau pe mama. Femeile acelea ce încărcau masa din pridvorul bisericii cu pomeni și ne îndesau în mânuțe câte-un bănuț și-o lumânare. Multe nu mai sunt. Au plecat la Domnul. Am mai găsit câteva. Ne-au primit cu mare bucurie. Nu știau cu ce să ne mai omenească…

Dar nu chiar așa departe m-am strămutat. Puțin mai la vale…

Când am pășit în bisericuța parohiei unde a rânduit Domnul să locuiesc cu soțul meu, n-am apucat să-mi plâng înstrăinarea prea mult. Pe dată, m-am trezit înfiată. Bătrânele din biserică au și început a mă numi fata noastră. Tanti Ana D. radia de bucurie că Ioan a venit cu o fată de mână la slujbă. Ea s-a rugat mult pentru ca Ioan să intre la facultate. A intrat unu și au ieșit trei. Mare minune!

Când am terminat facultatea, primul copil era deja măricel…. Alerga printre picioarele colegilor și se împiedica de dulămile părinților profesori cu care ni se întâmpla a ne întâlni pe holurile facultății.

Ei ce au mai trecut anii! Atunci primul nostru copil absolvise odată cu noi direct facultatea, iar acum noi gustăm din firimiturile ce cad de la cursurile de la facultatea ei… Da. Da!

Ca ieri au fost toate! A venit apoi și al doilea copil. Mare bucurie! Acesta a fost botezat în biserica cea mare, biserica nouă a parohiei noastre. Îmi amintesc, legat de nașterea celui de-al doilea copil, de tanti Ioana. Era o tanti care mergea foarte des în pelerinaje. Nu mai știu care-i era numele de familie. Știu doar că o rugam să ne pomenească și pe noi pe unde se ducea, pe la Sfânta Paraschiva la Iași, pe la mormântul părintelui Arsenie de la Prislop, pe la cine știe ce hramuri și la cine știe ce mănăstiri mai mergea.

Când am născut-o pe mijlocia, mi-a dăruit un prosop galben. Era un galben deschis tare frumos! Tare mult mi-a plăcut. Tanti Ioana a plecat la Domnul și eu am rămas cu prosopul. El îmi amintea de tanti Ioana. Doamne, ce am mai bocit când l-am uitat la Ocna-băi! Cât m-am rugat să-l găsesc a doua zi! De fiecare dată când ajung la Ocna, mă uit după el. Poate, poate îl găsesc…

Au mai fost câteva bătrânele dragi mie în biserică care acum nu mai sunt. Au plecat pe nebăgate de seamă rând pe rând. Era o bătrânică zveltă și înaltă care ședea în fața strănilor din stânga. Mereu senină. Tot timpul o vedeam în mână cu o cărticică, din acelea cât palma, din care citea. Mă miram că mai vede să citească scrisul acela mărunt la vârsta ei…

Îmi mai amintesc de o altă bătrânică. Era așa mai aspră. Nu prea rezonam cu ea. Dar spre finalul vieții dumneaei, minunea s-a petrecut. După o vreme de suferință, revenind la biserică, se transformase… Păstrez în minte imaginea dimineții aceleia când a venit cu o față blândă spre mine și mi-a întins anafură… Am simțit un ceva ce nu pot să pun în cuvinte. Mă iubea. M-a iubit tot timpul. Numai eu avusesem o problemă cu fața ei aspră.

Acum, am început să fiu mai atentă la femeile bisericii, la bătrânelele ce vin zi de zi la slujbă. Sunt câteva foarte în vârstă. Acestea mă fascinează cel mai mult. Tanti Marina, tanti Valeria, tanti Eleonora și, desigur, tanti Ruxandra. Aceste bătrânele sunt nelipsite de la slujbă. Tare mi-s dragi femeile acestea! Şi toate femeile bisericii! Și dragă le sunt și eu deopotrivă. Mă cucernicesc văzându-le râvna. Chiar mă rușinez că eu nu mă trezesc așa de dimineață mereu să vin la slujbă. De fiecare dată, mi-o ia înainte tanti Ruxandra…

Mi-am programat într-o zi de cu seară să-mi sune ceasul deșteptător. M-am grăbit să-mi iau cele necesare pentru ziua de lucru și am alergat prin ploaie spre biserică cu gând să ajung înainte de-a începe… Eram bucuroasă să fiu prima… Dar când s-ajung aproape de biserică, am observat o umbrelă mergătoare. Era tanti Ruxandra. Iar mi-o luase înainte…!

Tare mi-s dragi bătrânelele acestea! Le sorb din priviri. Mă odihnesc văzându-le stând cuminți în străni. Ca mâine se vor duce…

O privesc pe tanti Marina cum stă de vorbă cu sfinții de pe pereții bisericii. I-a fost rău la începutul verii. A leșinat de vreo două ori în biserică. I-am spus zâmbind când am ajutat-o să meargă acasă: Fă-ți bagajul, tanti Marina!

Și ea mi-a răspuns: Nu-i încă gata, mai am treabă…!

O vreme a lipsit. M-am temut pentru ea. A fost internată. Se simțea rău în continuare.

Nu mă lasă inima să stau acasă, mi-a spus când o țineam de braț și-o conduceam acasă într-o zi când iar i s-a făcut rău.

Să nu pleci, că cine mai spune Doamne miluiește la toți sfinții.

Nu, nu plec. Mai am treabă…. prin curte, să ajut…

Da. ne ajutați cu rugăciunea…

La care răspunde: Pe mine tare mă ajută sfinții… Ei mă întăresc să vin zi de zi la slujbă.

O privesc pe tanti Leontina. E de neconceput slujbă în absența ei. Nu știu să fi lipsit vreodată. A ajuns cred optzeci-ul… E mică și zveltă. E mâna de fier de la strană. Ea rânduiește curgerea citirilor… Rânduială, nu glumă!

E drept, uneori, unele comportamente ale femeilor bisericii par bizare sau neînțelese pentru ocazionalii bisericii…, cum ar fi aruncarea neîndemânatică a unei perne pe care să-ți așezi genunchii ca nu cumva marmura rece să-ți facă vreun rău.

Uimitor e însă statornicia acestor femei de a sluji Domnului.

Chiar mă gândeam azi dimineață în timp ce îmi ciuleam urechile să înțeleg ce citea tanti Ruxandra… A îmbătrânit de tot tanti Ruxandra! Mă gândeam la viața ei. Cum și-a îngrijit soțul, cum l-a înmormântat, cum i-a făcut pomenirile rânduite…

Și cum cugetam așa, numai ce apare lângă mine. Tresar. A fost o vreme bolnavă. Acum parcă nu mai era tanti Ruxandra pe care o vedeam zi de zi. Parcă se subțiase și se micise și mai mult. M-a prins de mână. O mână scheletică… Ah! I-am sărutat-o din reflex.

Azi e ultima oară… Ce e ultima oară? am gândit eu. E ultima oara când mai vin. Da-păi până când!? Nu mai pot! Am început să am slăbiciuni, să amețesc. E rândul vostru acum, voi tineretul, să veniți, să grijiți biserica…

Am rămas cu gura căscată. Ne lipsise atât de mult timp și acum ce face? Își ia rămas bun de la noi? Doamne. Un fior îmi trecu prin ființa-mi. Era un privilegiu să fiu lângă ea, să-i țin mânuța aceea subțire și firavă…, ce-mi amintea de mânuța măicuții mele Siluana…

I-am sărutat-o încă o dată și am rugat-o pe tanti Ruxandra să ne pomenească în rugăciune, promițându-i că și eu la rându-mi voi proceda la fel.

S-a așezat apoi pe un scaun lângă un stâlp. Am tot privit-o pe furiș cum ridica mânuțele acelea firave și cum le ducea aproape de buze.

Ah, de câte ori nu i-am încredințat din durerile mele, de câte ori nu am rugat-o să se roage pentru cei dragi ai mei… !

Ea venea neîntrerupt la biserică, zi de zi, pe când eu… Eu din când în când peste săptămână…

Va pleca oare și ea? Da. Mai devreme sau mai târziu.

Cu toții vom pleca.

Oare ce amintire voi lăsa în urmă? Mă va mai pomeni vreo cineva în rugăciune?

Aseară, citeam pe internet despre o mână de femei care, pe un frig de sub 0 grade, ședeau în genunchi într-o piață a unei localități unde în preajmă umbrele morții începuseră a fâlfâi…

Doamne ai milă de noi! Nu ne părăsi. Deși noi am ieșit de la Tine, ieși Tu în căutarea noastră. Îndură-te de noi Doamne pentru aceste femei ale Bisericii Tale dreptmăritoare!

Mulțumim!