Arhive categorie: Diverse lucruri minunate

22 decembrie: Moment comemorativ al poetului Nicolae Labiş

Salutare, dragilor!

Am bucuria să vă împărtăşesc bucuria de a-mi aminti de un poet drag, de Nicolae Labiş,

nicolae-labis1

pe care l-am descoperit de curând şi am început să-l cunosc în toată măreţia sa.

Este o poveste care a început firesc şi frumos…

Pe Labiş l-am descoperit în bibliotecă…

Cât timp am fost la şcoală, nu-mi amintesc să fi avut vreo lecţie despre Nicolae Labiş, dar îmi amintesc că odată, în liceu, într-o discuţie între colegi, am auzit ceva despre Labiş, că, de ar mai fi trăit, ar fi fost la fel de mare precum Eminescu. Îmi mai amintesc că odată, la o serbare, o colegă a cântat, acompaniată de chitară, poezia Moartea căprioarei, care m-a sensibilizat până la lacrimi…

Anii au trecut şi n-am mai auzit nimic despre Labiş, dar într-o zi, după douăzeci de ani de la ascultarea acelui duios cântec însoţit de chitară, aşezând cărţile pe rafturile bibliotecii liceului unde slujesc, ochii-mi cad pe câteva cărţi despre poetul Nicolae Labiş. Îmi amintesc că m-am oprit atunci din lucru, am luat toate acele cărţi, m-am aşezat la masă şi am început a le răsfoiesc. Simţeam un ceva nemaitrăit până atunci, un soi de fior ce-mi provoca tremurări de mâini…

De-o vreme, mă interesează poeţii, scriitorii… Scriitorii trecuţi şi prezenţi. Vreau să le cunosc viaţa şi opera, să le cunosc prietenii şi atmosfera vremii în care au vieţuit şi au făurit atâtea cărţi minunate. Doresc să pătrund în această lume a literaturii. Până atunci, nu citisem nimic despre Labiş. Auzisem că a murit la vârsta de 21 de ani, că a fost un mare poet…  În timp ce ţineam în mână acele cărţi, scrise de colegi de şcoală de-ai lui Labiş, trăiam emoţii puternice. Iată sosise vremea să pot citi cu proprii-mi ochi informaţii despre poetul care-mi provocase acea jale ce nu-i puteam desluşi izvorul…

Mi-am cumpărat o carte cu poezii scrise de Labiş, ca să am în propria bibliotecă măcar o carte cu poezii de-ale lui Nicolae Labiş şi am început să citesc cu mare nerăbdare adesea citeam din ea, dar pe majoritatea nu le înţelegeam. Volumul cumpărat se numea Moartea căprioarei, dar poemul cu acelaşi nume nu era cuprins în ea. Abia dup-un timp, am dat în biblioteca liceului peste cărţile cu poezii ale lui Labiş.

Între timp, se petrecură ceva evenimente: citisem Jurnalul poetului Radu Vancu, fusese Târgul de carte de la Sibiu, mă întâlnisem cu poetul Ion Pop, care mi-a sugerat o „schimbare de registru”, citisem cartea lui Marian Dopcea, Luna aprilie luna florilor de mai, fusesem la evenimentul cu lansarea cărţii despre poezia marelui poet Dumitru Ichim…, citisem Seva din adâncuri a lui Ioana Postelnicu… şi toate aceste mă pregătiseră cumva pentru o mai lesne receptare a poeziei, mă introduseră oleacă în atmosfera asta… în care-şi fac veacul scriitorii şi poeţii… După toate acestea, mă entuziasmasem atât de tare… Voiam să împărtăşesc cu cât mai mulţi cele ce trăiam, dar… n-a fost cum mi-aş fi dorit… Dezamăgiri? E prea puţin spus… Har Cerului, am învăţat repede lecţia. Era nevoie de răbdare şi de un timp pentru pregătirea terenului… Da. Oamenii au nevoie de un timp de pregătire pentru a recepta mesajul…, de a fi pe aceeaşi undă. Abia atunci am înţeles de ce a fost nevoie de 2000 de ani ca să înţelegem rostul Întrupării Cuvântului… E absurd să ai aşteptări închipuite… Da. Asta e realitatea! Şi e destul de dură… Da. Sunt alte vremuri şi alţi oameni sub aceste vremi… şi-n aste vremi e musai să trăim.

În toată această prefacere, m-a uns la suflet aceste rânduri semnate de Labiş:

„(…) A fi poet nu-i suficient să ştii a închega imagini frumoase în jurul unui „fond” bun. Pe când eram de vârsta ta , de cele mai multe ori, scriam poezii de „plăcere”, din distracţie. Munca poetică însă, tovarăşe Dorel, e mult mai grea. În afară de talentul pe care nimeni nu ţi-l poate da în afară de singură natura şi împrejurările vieţii în care creşti – indiferent de voinţa ta, se mai cere un lucru la fel de important: cultura. Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important: literatura universală de la Homer până la Maiakovski; filozofia de la Democrit până la Marx, ştiinţa de la inventatorul anonim al pârghiei până la cei ce ştiu să comande atomii.

Această condiţie foarte grea ar putea să-i înspăimânte pe toţi începătorii tineri. Ar însemna că nimeni nu mai poate scrie decât la vârsta de 40 de ani, când ştie destul din ce trebuie ştiut.

Începătorii tineri însă nu trebuie să înceteze să scrie. Dar de un lucru foarte important ei tot trebuie să ţie seamă: să nu scrie despre lucruri care nu le înţeleg bine. Au tot timpul să înveţe, să crească, să înţeleagă. Până atunci, să scrie despre lucruri apropiate lor, despre sufletul lor şi fără nicio preocupare pentru subiectele date de alţii. Singur sufletul tău, tovarăşe Dorel, trebuie să-ţi spună subiectul. (…)

Nu-i bine să te preocupe nici publicarea şi nici dorinţa de a înlătura greşelile de fond. Principalul lucru este să scrii cu sinceritate gândurile şi sentimentele tale cele mai intime, să le destăinui hârtiei ca unui prieten bun. (…) adevăratul scop al literaturii a fost întotdeauna zugrăvirea omului, cu sentimentele şi gândurile sale. (…)

Scrie despre tine – numai aceasta poate fi un început bun: amintiri, fapte trăite, sentimentele şi gândurile tale. (…) până atunci, scrie numai despre ceea ce simţi.

Acestea sunt toate sfaturile ce ţi le pot da. Nu există sfaturi care să poată face dintr-un om simplu un poet”. Nicolae Labiş (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 201-203).

Da. Pixul şi hârtia îmi rămân cei mai fideli prieteni. Voi vorbi oamenilor prin gurile poeţilor şi scriitorilor. Le voi spune cele ce trăiesc dar nu ştiu cum să le încropesc în litere… voi aduna tot ce voi găsi mai minunat, mai preţios în cărţile pe care le voi şterge de praf… voi aduce în amintire scriitori valoroşi în zilele de comemorare…

Aşa am revenit la lucru…

Am citit de multe ori cu voce tare Moartea căprioarei şi alte poezii scrise de Labiş. Îl simţeam din ce în ce mai aproape…, alături de Ioana Postelnicu…

De unde se inspira Labiş? Din creaţia folclorului nostru, din natura aceasta minunată în care a rânduit Doamne să ne naştem şi să trăim noi românii.

Iată cât de minunat vorbeşte în poezia

Începutul

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe sanţ.

 

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,

Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,

Munţii ardeau în polei şi lumini,

Lupii spulberau scântei din zăpadă.

 

Am strâns sănatate din cremenea neagră,

Din vâna de apă, ţâşnind încordat,

Şi bătrânii din sat când muriră,

Toate iubirile moştenire mi-au dat.

 

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,

Era o apă de cleştar şi de stele !

Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,

Lunecau lângă genele mele.

 

Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă

Ascultam ţârâitul de greier bolnav;

Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,

Nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.

 

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie

Cum scapără ceru-n băltoace întors,

Cum, după munţii ursuzi, după ploaie,

Fuioarele de aburi s-au tors.

 

Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam

Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu viţă,

Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam

Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

 

Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,

Şi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.

Primenit in haine noi, tata la război s-a dus

Şi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea.

 

Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,

Mama rămase mută, ca de fier;

Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică

Râdea către păpuşă-ntr-un ungher.

 

Fetele mari din sat, cu ochiul stins,

Jeleau după flăcăii duşi departe

Şi mă rugau, înăbuşite-n plâns,

Să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte.

 

Scriam acolo eu de frunze verzi,

De jale şi de câte şi mai câte,

Şi dorul către tata cu dorul fetelor

Se împletea în stihuri mohorâte.

 

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci la horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe şanţ.

 

Din zbuciumul de mamă-năbuşit,

Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,

Pătrunse trist de dorul acelora

Ce din războaie nu au mai venit.

 

Superbă este şi poezia

Zurgălăul

 

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,

Pe bărăgane vânturile ţipă,

Somn neclintit de iarbă şi de brad

Învăluieşte munţii sub aripă.

Cu clinchete zglobii din dunga văii

Răsună zurgălăii argintii;

S-apropie de geamuri zurgălăii

Certându-se cu glasuri de copii.

Întregi, întinderile ţării mele

De sunete voioase se cuprind

Şi împleteşte glasuri subţirele

Acest şăgalnic, aşteptat colind…

 

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,

Un zurgălău mai răsuna stingher,

Poate-un copil întârziat de ceată

Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,

Suna c-o nefirească dăruire,

Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…

Pălind, cuprins de-o veche amintire,

Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

 

 

… Eram firav, parcă bătut de vânt,

Iar tata dus în marşul surd, de chin,

Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,

Oricum departe, în pământ străin.

De groaza avioanelor, prin sate,

S-au tras peste ferestre foi de cort.

Orbeau ferestrele întunecate

Ca într-un sat de multă vreme mort.

 

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgică smulsă din suman

Vestea că, pe vântoase reci, călare,

Din viaţa noastră-a mai trecut un an.

Zăvozii nu lătrau în bătătură,

Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.

Flăcăii nu mai ajungeau să ure

Pe la fereşti, de unde erau duşi.

 

Plutea încremenită o tăcere…

Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,

Când, deodată, ca o adiere,

Cu glas scâncit, tremurător şi viu,

S-a auzit un zurgălău cum sună

Îndepărtat, cum sună subţirel,

De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună

Durerile ştiute doar de el.

 

Se auzea de undeva, din vale,

Şi vântul îneca în răbufniri,

Parcă plângea încet metalul, moale,

În palmele-ngheţate şi subţiri.

Şi mama sta aşa cu faţa udă,

Cu gândul dus la tata, ascultând

De unde-i el, nu poate să audă

Şi poate nu va auzi nicicând,

Că poate-acolo, în această clipă,

Învăluită-n viscol uriaş,

Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă

Lângă bocancii aspri de ostaş…

 

Am ascultat până spre dimineaţă

Cu fruntea rezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele la faţă

Şi mi-a părut că râde-ncetişor.

Îl auzeam la geamuri şi la uşă,

Afară, undeva în infinit…

Cutremurat de friguri şi de tusă,

În clinchetele lui am adormit.

……………..

E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va

Şi ce-o să mai aducă anul nou?

Un zurgălău stingher din nou porni-va

Prin sate durerosul lui ecou?

 

Voi, oameni ai pământului, uitarea

S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?

N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea

Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

 

– Am cunoscut cu toţi durerea ce e.

Avem la masă câte-un scaun gol.

Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie

Ei, alchimiştii noului pârjol!

 

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare

Aşa cum ei ne văd în visul lor,

Prin bălării de foc, nimicitoare,

Sub pălării de foc, nimicitor.

 

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

Voci tragice pe vânturi se aprind.

Treziţi-vă, vă vin colindătorii,

Acuzatorii, asprul lor colind.

 

E iarnă. Naşterea şi moartea poetului s-a întâmplat în luna decembrie, lună sărbătoririi Crăciunului. Cu siguranţă maica lui i-a transmis simţămintele ei înalte.

Şi asta o spune chiar poetul: “Mama a ştiut că mă nasc într-o zodie bună…“

Despre sensibilitatea lui Labiş avem încă o mărturie, cea a lui Paul Anghel:

Într-o seară de decembrie, despărţiţi de clipă prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a îngânat un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat… Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, o voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubaşcă neagră, mustaţa abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu-stil cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi: Noi umblăm să colindăm… A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovină uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se părea iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise?”. (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 17).

Pe atunci, se cântau mereu imnuri patriotice, Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins. La auzul colindului, ascultătorii s-au umplut de har. Atunci, Labiş destăinuia, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii sale, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, în care „exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional”. (http://romanialibera.ro/aldine/history/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis-121646, accesat în 19 dec. 2017)

Pe linie maternă, Labiş se trage din neamul lui Creangă…, pe al cărui glas blajin parcă-l auzi printre versurile lui Labiş. Amprenta mamei se întipăreşte adânc în fiinţa poetului. Mama-dăscăliţă i-a sădit cu temeinicie dragul de carte, plămădindu-l în fiinţa ei şi născându-l gata poet.

„În poezia mea veţi intra ca într-un sat de munte”, ne spune poetul într-un carnet de însemnări… „(Gheorghe Tomozei, Labiş contemporanul nostru. Sunt spiritul adâncului, Editura Albatros, 1971, p. 152)

Închei abrupt aceste rânduri, nu înainte de a vă dori ca Hristos Domnul să vă dăruiască pace şi linişte în zilele acestea minunate de sărbătoare a naşterii sale

Permiteţi-mi să vă recit (îl puteţi auzi pe pagina de Facebook numită Slujirea din bibliotecă) minunatul poem

 

Moartea căprioarei de Nicolae Labiş

 

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

 

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

 

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

 

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

 

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

 

 

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

 

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini…

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

 

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu…

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

 

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…

Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Reclame

28 noiembrie: În memoria Ioanei Postelnicu

Dragilor,

Scriitorul este un om aparte. Prin dăruirea sa față de public își consacră un statut privilegiat în conștiința celor cărora se adresează.

De copil, m-au fascinat cărțile. Fiecare carte pe care o deschideam mă introducea într-o lume atrăgătoare, care mă ajuta să depășesc situația concretă în care ființam. Pătrundeam în acea lume cu mare curiozitate și, pe măsură ce înaintam în lectură, alte zări mi se deschideau.

Fascinația față de autorii de cărți a venit mult mai târziu. Abia în liceu. Îmi amintesc și acum seara aceea minunată, în care am fost invitată cu întreaga clasă să mergem în sala de clasă. Mi s-a părut tare ciudată invitația și așteptam să descopăr răspunsul la întrebarea: Oare de ce ne cheamă diriga în clasă la ora asta?

Era ora 19, după vecernie. Am intrat cu sfială în clasă. Pe fiecare bancă, ardea câte o lumânare-pastilă. Treizeci de lumânări! Treizeci de ochi care mă priveau și-mi înfiorau carnea. M-am așezat cu grijă în bancă. Era o tăcere de pol. Nu scoatea nimeni niciun sunet. Am stat așa o veșnicie și la un moment dat, doamna dirigintă a năvălit înăuntru. Când a ajuns în față, la catedră, a stat ca în extaz privindu-ne. Treizeci de suflete așteptau cu nerăbdarea dezvăluirea tainei. 60 de ochi o sfredeleau întrebători.

  • V-am invitat aici ca să trăim împreună un moment de reculegere în memoria Părintelui profesor Dumitru Stăniloae… Astăzi, s-a împlinit un an de când Părintele a plecat la Doamne.

Am stat așa o vreme în acea atmosferă cerească ce ne cuprinsese pe toți. Despre Părintele Stăniloae auzisem și citisem o carte de dialoguri cu sfinția sa. Fusese profesor. Poate chiar și doamnei diriginte îi fusese profesor. Auzisem anul trecut de moartea sfinției sale. Ce mare om! Ce mare om! Abia în facultate, am reușit să-mi cumpăr Tratatul de dogmatică scris de sfinția sa… Acea seară a fost cel mai minunat moment din tot liceul…, care, ca prin minune, l-am retrăit acum în timp ce scriu… A fost prima legătură cu un autor de cărți. O legătură mai presus de viață și de moarte, o legătură înveșnicită…, rememorare a amintirii unui om pe care nu l-am întâlnit în carne și oase, ci l-am întâlnit printre filele unei cărți și cu care am stat la taifas ore-n șir…, de parcă ne știam de când lumea…

Trăirile acestea aveau să se repete după 23 de ani…, când aveam să mă întâlnesc din nou, în lumea cărților, cu un alt mare scriitor, cu Ioana Postelnicu.

Era într-o superbă duminică de vară. Vara lui 2017! Stătusem cu toții la Masa cea Mare, trăsesem mașina sub poala brazilor și ne savuram, care pe unde, deliciosul desert: cireșe. De unde eram cățărată, priveam cu nesaț acel tablou minunat. Doar mașinile care treceau pe drum sau vreun motor ce escalada muntele îmi intrerupea din când în când gândurile care hălăduiau hăt departe la primele imagini asemănătoare văzute în viața mea.

Dintr-o dată, o voce de copil mă aduse din nou cu picioarele pe pământ.

  • Mami, hai să vedem dacă sunt frăguțe! spuse Rafi
  • Hai, copilul meu!

Și am pornit în goană, sărind peste pârâiaș și afundându-ne în pădure.

  • Uite, mami, am găsit frăguțe! zise Rafi, întinzându-mi un buchețel cu picățele roșii.
  • Mmm, ce bune sunt!
  • Mmm, lecker! Lecker! (Delicios!), zise Rafi (germanista mea!)
  • Rafi hai să vedem dacă s-au copt murele!
  • Da! Da! Haide!

Și începem să urcăm. Am ajuns în poienița care o descoperisem anul trecut. Murele însă nu erau încă coapte. Un indiciu că ne aflam la sfârșit de iunie sau început de iulie…

  • Hai să urcăm mai sus, poate mai găsim frăguțe, îi spun micuței.

Urcăm și cotrobăim prin iarbă. Descoperim tupilatele frăguțe și le băgăm la concasor. La un moment dat, mă întorc. În spatele nostru era un om îmbrăcat într-un halat. Atunci, am rostit cu uimire:

  • Uau! Cum ați apărut aici? Ați coborât din cer? Căci nu v-am auzit venind în urma noastră!
  • Nu am căzut din cer. Sunt de pe aici…
  • Atunci, Bună ziua! îngaim eu.
  • Bună ziua! răspunse el. Am venit după ciuperci.
  • După ciuperci?
  • Interesant! Mai sunt ciuperci la ora asta? Am văzut că sunt deja trecute.
  • Mai sunt! Mai sunt!
  • Ce fel de ciuperci?
  • Iuțari.
  • Iuțari? Ce-s aia iuțari?
  • Niște ciuperci albe…
  • Pe unde se găsesc?
  • Pe aici. Haideți să vi le arăt!

Urcăm și ne afundăm în pădure. Intr-adevăr, în pădure era plin de iuțari. Am început a culege iuțari.

  • Vă place să citiți? mă întrebă la un moment dat omul misterios.
  • Foarte mult.
  • Ce ați citit?
  • Multe cărți.
  • Dvs?
  • Și mie îmi place să citec. Am acasă multe cărți. Am citit mult la viața mea.
  • Interesant!
  • Cu ce vă ocupați.
  • Acum sunt la pensie.

Și mi-a povestit cum făcea naveta cu bicicleta la Făgăraș… și multe alte minunății. Din vorbă în vorbă, ne trezim că ieșim din pădure și o priveliște uluitoare mi se deschide inainte în mijlocul căruia trona maiestuos biserica schitului Sfântul Ioan Iacob.

  • Ua! Ce fain!
  • Da! Da! confirmă interlocutorul meu. Este foarte frumos pe aici. Uitați, acolo este un cătun. Cătunul Trăinei.
  • Un cătun?
  • Da, un cătun. Sunt doar câteva case.
  • Foarte interesant! Cât de mult aș vrea să merg și eu acolo să văd acel cătun.
  • E fain acolo! Pe drum sunt mulți cireși.
  • Ua! Ce tare! Așa culegem și cireșe. La anu…
  • Uitați, pe acolo am văzut odată trecând un urs, îmi spune nenea arătându-mi un deluț. L-am confundat cu un câine și l-am fluierat. Doar după felul cum s-a întors mi-am dat seama că e urs…
  • Sunt urși pe aici?
  • Da, sunt. Odată a venit unul și la noi în curte. Dar era scăpat de la grădina zoologică.
  • Cum așa?
  • Eram în șură când a intrat în curte. A trecut prin curte și s-o tot dus. L-au prins până la urmă și l-au dus înapoi.
  • !

Era așa de frumos în acea poiana! Lanul de iarbă! Florile acelea!!! Verdele, culorile! Toate au creat în sufletul meu o stare atât de intensă, care mă traspuse într-o altă lume. Exaltam. Dintr-o dată, omul misterios spuse:

  • Ați citit Plecarea Vlașinilor?
  • Vlahilor poate?
  • Nu, vlașinilor. Este o carte foarte frumoasă scrisă de Ioana Postelnicu, care s-a născut aici la noi, la Poiana Sibiului. De fată, se numea Eugenia Banu. S-a făcut și film după cartea aceasta. Sunt de fapt două cărți: Plecarea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor.
  • ! Interesant! N-am auzit de această scriitoare! Și doar am făcut Facultatea aici, la Sibiu! Cum de nu mi-au pomenit nimic profesorii de această mare scriitoare despre care îmi spuneți dvs.?
  • Ioana Postelnicu scrie atât de frumos despre neamul nost, despre apărarea credinței noastre dreptslăvitoare și despre transhumanță!!!
  • Am să caut aceste cărți negreșit și am să le citesc. Mulțumesc foarte frumos!

Nu aș mai fi plecat din poiana aceea. Era o priveliște uluitoare! În stânga, era un gard ce îngrădea o livadă ca o cetate. În dreapta, era omul misterios, căzut din cer, iar în spate, Rafaela, care nu mai dovedea să adune flori și să chicotească de veselie.

Dintr-o dată, vraja se rupse.Telefonul sună. Se aude glasul minunat al soțiorului care întreabă:

  • Pe unde umblați bucuriilor?
  • Suntem aici aproape. Venim imediat!

Intrăm în pădure și coborâm urmând ca într-un vis călăuza noastră.

  • Să vezi unde am fost, tati! Să vezi cu cine ne-am întâlnit! Cu un om căzut din cer, spuse Rafi făcând ochii mari, mari!!!

N-am mai avut răbdare și am dat căutare pe internet. Am descoperit că Ioana Postelnicu a scris mai multe cărți. Ardeam de nerăbdare să citesc cărțile descoperite de acel om misterios, care a dispărut fără urmă. În pofida faptului că i-am salvat numărul de telefon, pot doar să vorbesc cu mesageria vocală…

A doua zi, luni, am mers pușcă la biblioteca județeană și am împrumutat cele două volume și, timp de două săptămâni, am petrecut ca într-o transă. Nu mai citisem niciodată ceva asemănător. Da. E drept că nu mai citisem de multă vreme o carte de literatură, dar ceea ce citeam nu se asemăna cu cele citite în cărțile lui Sadoaveanu sau ale altui scriitor despre care auzisem sau studiasem la școală. Un gând mă chinuia: De ce nu mi-o fi zis nimeni la școală de Ioana Postelnicu?

Mă apucase așa un drag și-un dor de Ioana Postelnicu, încât aș fi fost în stare să merg la capătul lumii s-o întâlnesc și să-i vorbesc. Aveam a-i pune atâtea întrebari!

Întâlnirea nu a întârziat. Peste 4 luni, am întâlnit-o în paginile cărții Seva din adâncuri.

seva-din-adancuri-11

Aici, mi-a vorbit tainic, povestindu-mi despre ea, despre cum a scris Vlașinii, despre tăcerea oamenilor de litere…, despre toate.

Așa am cunoscut-o pe Ioana Postelnicu, care mi-a devenit călăuză și model în dorul meu de scriere.

În acerastă zi a trecerii ei la strămoși o pomenesc cu drag.

Voi mai scrie…

Un palat al copiilor!!!

E trecut bine de 16.30. Alerg să-mi iau copiii acasă. Fug efectiv pe stradă. Pătrund în curte. Banca e plină de bunici și bunicuțe care-și așteaptă nepoțeii să iasă de la ateliere…

Ce binecuvântare pentru copiii care au bunici…!, gândesc cu nostalgie…

În urmă cu ceva vreme, buni putea merge să-mi ducă copii la înot. Acum, sărmana, e în cărucior…

Pătrund în hol. E ticsit de copii. E o atmosferă atât de diferită de cea din școala în care predau… Aici, vin copiii pasionați de ceva… Până și Mira, o elevă căreia îi predau, era un alt copil față de cel care e la oră.. Aici, face dansuri. Radia pur și simplu când mi-a spus ce face…

O, Doamne, de ce nu s-ar putea face școala pliată pe pasiuni…? Ce chipuri triste și plictisite la școală. Ce chipuri vesele aici, în Palatul copiilor…!!!

Dansuri, pictură, teatru, ceramică, canto, engleză, aeromodele… și alte ateliere, toate într-o clădire numită atât de minunat: Palatul copiilor.

palatul-copiilor-site-800x534-800x534

Primele creații de la atelierul de ceramică ale micuțelor

Mulțumesc pentru această șansă care se oferă copiilor noștri!!!

http://palatulcopiilorsibiu.ro/

 

Am pierdut încă un om drag!

Dragii mei dragi,

nu știu voi cum sunteți, dar eu tare mă mai atașez de oameni și mai ales de oamenii care mi-au oferit un ajutor real atunci când am avut nevoie. Așa s-a întâmplat cu o doamnă doctor.

Pe doamna doctor despre care ste vorba aici am cunoscut-o în urmă cu peste zece ani. Am dat de ea într-o noapte când am alergat cu fetița cea mare la urgență. După câteva experiențe mai puțin plăcute cu medici pediatri în disperarea noastră de părinți tineri, iată de data asta am întâlnit un medic altfel. Deși era noapte târzie, doctorița aceasta ne-a vorbit atât de cordial, ne-a lămurit și ne-a dat alternative; ne-a ajutat să ne ridicăm deasupra fricilor și ne-a salvat copilul de șirul de antibiotice lunare….

Anii au trecut. Puiul nostru a crescut, au venit încă alți doi pui. În toți acești ani, am tot vorbit la telefon cuaceastă doamnă doctor. Îmi plăcea s-o sun de ziua onomastică a fetiței dumneaei. Anul trecut, am sunat din nou, dar n-a răspuns nimeni… M-am tot gândit la ea… Mi-era dragă doctorița aceasta, cum rar mi se întâmplă să-mi fie dragă vreo doctoriță!

În seara aceasta, mă aflam la Spitalul de copii cu mijlocia mea, cu Pantelimona, ca să primească ajutor pentru a-și ține spatele drept și doctorul s-a mirat de numele ei și a spus: ”Pantelimona?! Ce nume rar!…”.  În acel moment, așa dintr-o dată, mi-am adus aminte de mirarea doamnei doctor, despre care am povestit mai sus, când a văzut fișa Pantelimonei imediat după ce am născut-o. Ea mi-a spus atunci: ”Vai, ce nume i-ai pus!”. Desigur, i-am spus povestea numelui, cum Sfântul Pantelimon ne-a salvat prunca și că eu am încredințat-o lui s-o păzească toată viața. I-am povestit acelui doctor, fără să-mi dau seama de ce fac asta, faza cu mirarea doamnei doctor… Atunci, doctorul mi-a spus:” Oare știți că a murit? ??? ”.

Am rămas fără grai… Nu știam. Și nici nu credeam că poate fi adevărat. Era tânără, avea în jur de 45 de ani… și era așa plină de viață de fiecare dată când o vedeam. Era imposibil să moară. Îmi aduc aminte de o întâlnire la bazinul de înot când a venit s-o ia pe fiica ei… Deși era ora 19, nu am văzut la ea nicio urmă de oboseală din aia în care respingi discuțiile… O priveam cu cât drag o ajuta pe fiica ei să se îmbrace…, cum se apleca în toată măreția ei și cu toate acele podoabe și în acea ținută elegantă….

Dar acum, Doamne, ea a murit…, a plecat… Nu-mi vine să cred! Refuz să cred asta.

Am ajuns acasă și i-am povestit soțului…., apoi am căutat pe internet despre ea… , să mă conving că e adevărat că a murit. Am găsit-o în lista medicilor de la Spital… și într-o listă de întâlnire cu colegii la 25 de ani de la absolvirea liceului.  Doar atât….. Nicio poză, niciun comunicat de presă, niciun rând despre ea….

Am sunat pe cineva care o cunoștea mai bine și mi-a spus că într-adevăr doamna doctor a murit anul trecut, în toamnă, căci avusese probleme cu ficatul… Așadar, doamna doctor pediatru, doctorița mea de nădejde, nu mai este, n-o s-o mai aud, n-o s-o mai văd, dar o să-i păstrez amintirea și recunoștința!

Această veste m-a provocat la meditație…, la multă meditație…  mai ales că am visat-o aseară și pe mama, care e moartă de 4 ani… și care în vis înviase și mă luase de mână și pluteam…. și pentru prima dată am simțit atât de profund dragostea ei de mamă…. și cum m-a mângâiat pe obraz….

Și mă gândesc acum: Da, oricând pot muri… Dar durerea mea nu e că voi muri, durerea mea e că nici n-am apucat să trăiesc…., să trăiesc cu adevărat din toată inima, fără să mă las dominată de frici și îngrijorări…

O doamna doctor! Ce-i viața asta? După atâta faceri de bine, la atâțea oameni, ce imagine aveți acum? Cine-și mai amintește de dumneavoastră? Familia, da familia! Și restul?

Veșnică să vă fie pomenirea! Dumnezeu să vă ierte!

Mai dragilor, de-o fi să mor așa, pe nepusă masă, să mă pomeniți în rugăciunile voastre, căci dragostea e mai puternică decât frica și deschide cerul.

Pomeniți-o și pe doctorița care mi-a deschis și alte perspective asupra tratării bolilor copiilor…. Mulțumesc

 

Darul muzicii simfonice live

Hai, repede, repede! Peste cinci minute începe concertul, draga mea!

O, stai, mami, că nu pot merge așa de repede ca tine, doar știi că am febră de la genuflexiunile alea afurisite de la înot….

O, da, … Într-un fel bine că am întârziat…, vom prinde bilete cu reducere… și ne vom putea alege și locul…

Super! Vom putea merge iar acolo în fața, aproape de orchestră, să vedem fața dirijorului, să-l vedem cum sare….

Da, da

Coborâm în grabă scările și pătrundem în holul salii Thalia…

Două bilete, vă rog, spune Pantelimona cu satisfacția permisiunii de a juca rolul adultului.

Avem doar fără loc.

Uau ce bine, ne mai rămân bani, doar 16 lei două bilete, spune Pantelimona entuziasmată și cu subânțeles (cu gând la înghețata mult râvnită”)!

Luni să veniți să luați bilete gratuite pentru finală, vor fi cei mai buni, adaugă doamna care înmâna biletele.

(???- nu prea am înțeles despre ce este vorba exact. Cred că este un festival sau un eveniment muzical în parteneriat cu Bucureștiul și finala va fi aici la noi, la Sibiu vinerea viitoare, în 20 mai și treaba asta va fi gratuită doar că e nevoie să venim să luăm din timp biletele gratuite/ asta am înțeles. Așa că luni, la 12 fără ceva, o să mă postez la ghișeu!)

Înfăcăm biletele și ne repezim spre scări, nu înainte de a înmâna biletele la rupt, spre repetata mirare a Pantelimonei care întreabă: de ce le-o fi rupând?

Hai să mergem repede acolo unde am fost ultima dată…

Urcăm ca vântul. Instrumentele au început să cânte fiecare în legea ei… Se făcea încălzirea…

Încurcăm nivelurile, coborâm. Ajungem în fața dirijorului.

Mami, mami, în seara asta e un dirijor tânăr!

Da, da, observ și eu!

Ocupăm un loc. Dar nu se vede bine și Pantelimona se duce în față, lângă balustradă. Mă duc lângă ea. Eram chiar deasupra tobelor și xilofonului. Îi tot arăt de unde vin sunetele, îi tot arăt cum ”sare” dirijorul și cum strânge pumnul și toba bate puternic și ea se miră: ”Uau ce fain gesticulează dirijorul!”.

13151651_991618910952294_4412032122109783087_n

Prima piesă e un preludiu…

Apoi, intră în scenă o violonistă celebră din Rusia…

Eu continui să dau explicații copilului și să arăt discret câte o direcție.

La un moment dat, apare un domn și ne arătă două locuri pe laterala din dreapta, strâgând nervos din buze: ”Ocupați aceste locuri, am primit reclamații din sală!!!”

Ups!  Ne așezăm și tăcem chitic.

La finalul primei părți, violonista ne oferă o piesă fără portativ, așa cadou….

Scârțăiala parcă nu se mai sfârșește.

Îți place Pantelimona?

Hm…, nu prea…. dar dirijorul e fantastic!

După o lungă așteptare, scârțăiala corzilor viorii tace.

Aplauze furtunoase.

Cineva îi oferă chiar un buchețel drăguț de flori frumoasei violoniste…

Aplaudăm și noi fără oprire, până-și face cele trei ture de plecăciuni….

Urmează pauza.

Mami, mami, hai să vorbim cu fata aceea, cu Teodora….

Înainte să intrăm la concert, ne întâlnisem cu Teodora Oprișor, o pianistă tânără, pe care am cunoscut-o la festivalul de pian…

O găsim în hol și povestim nițel.

Apoi, urcăm spre toaleta de la primul etaj. În față, descoperim intrarea artiștilor….

Un domn iese pe ușă și intrăm în vorbă cu el…

Cântați?

O, nu, m-a invitat dirijorul, care mi-e prieten…

A interesat, glăsuii eu.  E un dirijor nou… și e tânăr

Da, are sub 30 de ani…

Dirijorul ăsta m-a fascinat  de-a binelea.

Da, da, treaba asta cu muzica e o treabă serioasă, mai spuse acel domn zâmbind…

Mulțumim pentru dialog și plecăm.

Urcăm.

În curând, va începe partea a doua. Va fi Beethoven (știu asta pentru că am reușit să trag cu ochiul într-un pliant al unei doamne din fața mea…)

Când urcam, dăm nas în nas cu domnul care ne-a mustrat în prima parte…

”Să stați într-un loc, să nu vă mai tot mișcați… Mi-a atras atenția din sală”…!!

” Da, da….”.

Mergem direct la locurile indicate… Aici e chiar ok, suntem mai aproape de dirijor.

Tădădădăm … debutează furtunos prima piesă

Trupul zvelt aș tânărului dirijor saltă și coboară pe ritmul notelor… Iar mâinile trag firele magice ce leagă sunetele în acel buchet minunat…

E suficient să-l urmărești pe dirijor și toată orchetra e în ochii tăi!

E fenomenal! N-am mai trăit ceva asemănător!

Din locul unde m-am tupilat, îl văd pe dirijor în toată splendoarea sa..

Constantin-G-950x633

La semnul lui, instrumentele prind viațăca prin minune.

Unele tac, altele cântă. Ochii tuturor artiștiulor sunt pe portative și la mâinile dirijorului.

Omulețul acesta mă fascinează tot mai mult.  Își unduie brațele și întreg corpul după fiecare sunet. Sunt momente în care devine muzică de-a binelea.. Mi-am țintuit atenția la el și trăiesc ceva fantastic prin mâinile lui….

13151651_991618910952294_4412032122109783087_n

13239337_991618820952303_7259543341320915834_n

Urmăresc și sunetele și le identific cu instrumentul ce-l scoate… N-am habar cum se numesc…

Observ că în această a doua parte, harfele tac… Ba lipsesc și doamnele ce cântau la flaut. În locul lor, e doar un singur domn care cântă la flaut…

Au mai plecat și cei doi care zdrăngăneau din tobițe… A rămas doar domnul cu acel păr alb…. care bate cu două ciocănele firave în tobe și ele scot niște sunete așa de puternice…

Mă fascinează sunetul instrumentelor acelora de suflat, lungi și roșii… Cim s-o fi numid?  O să mă documentez cum se numesc….

Beethoven, ah Beethoven, nimeni nu poate rezista să nu vibreze …, chiar și una atât de afonă precum sunt eu…..!!!

Cele 30 de minute au trecut ca o clipă.

Aplaudăm frenetic

O iau pe Pantelimona de mână și fugim.

Hai, poate-l întâlnim pe dirijor!

Ajungem în fața ușii artiștilor. Îndrăznesc să mă apropii și deschid ușa ușor. În hol, zăresc un artist… care-mi zâmbește.

Îl căutăm pe dirijor…

Pe maiestru?

Da, da.

E în cabina dânsului.

Dar oare avem voie să intrăm?

A zâmbit din nou, a clătinat puțin capul și a spus că da…

Intrăm cu sfială… Ah, ce aer, ce atmosferă vibrează aici. Te împiedici de artiști.., de aceste ființe delicate și suave….

Privirile ne urmăresc de pretutindeni… și parcă spun: ”Intruși la bord!”.

Le răspundem și spunem: Îl căutăm pe maiestru.

E acolo…

Maiestru aude și ise..

Ah,maiestre,  am îndrăznit să venim…, n-am mai rezistat! Pur și simplu, voiam să vă atingem și să urlăm ”este!”. Ne-ați fascinatde-a binelea! Vă mulțumim și l-am îmbrățișat.

A, nu eu, Filarmonica…, s-a apărat maestrul smerit…

Apoi, i-am prezentat-o pe artista mea:

Ea e Pantelimona, fetița mea. A studiat la pian vreo trei ani și apoi s-a lăsat, dar de un timp încoace i s-a aprins din nou beculețul și mă tot cară pe la concerte… Sper că într-o zi va cânta sub bagheta dvs magică.

Și eu sper ca după această seară să se apuce din nou de studiul pianului, spuse maiestrul zâmbind..

Pe unde vă mai putem întâlni?

Uitați numărul meu de telefon….

Între timp, apare prietenul dirijorului, domnul acela simpatic cu care povestiserm în pauză..

Toate se leagă…

Și e fascinant

Mulțumim, mulțumim, repetăm noi în cor.

Ieșim din holul din fața cabinelor artiștilor și plecăm, val vârtej, uitănd să-i adresez întrebarile ce-o frământau pe Pantelimona: câți ani are și la ce instrument a cântat când a fost mic și cum de știe cum cântă toate instrumentele de le poate dirija….

Eram atât de entuziasmate încât nici nu știu cum am urcat scările și ne-am trezit pe aleea din parcul cetății.

Feeric… Oseară feerică… specială..

Și câte astfel de seri speciale nu s-or fi perindat pe aci, fără ca noi să le fim martore…. Au trecut nebăgate în seamă atâtea seri de minunate…, nebăgate în seamă, nemestecate, nemetabolizate…

Dar iată în seara asta, am putut vedea darul la care am fost târâtă, pe care era cât pe ce să-l ratez, căci intenționasem să-l trimit pe soț, deoarece la ultimul concert mă plictisisem, nefiind în stare să ingerez acea bucată de tort din trei nuanțe: pian, flaut și vioară…

Acum, a început să-mi placă să merg la concert… și mă bucur că-i place și Pantelimonei… Aștept să descoper taina…., să văd rezultatul serilor de concerte…

Oricum ar fi, dragi părinți, mergeți cu copiii peste tot și mai ales acolo unde insistă să îi duceți… Veți descoperi minunea sufletului lor…. și oportunitatea de a crește, de a vă tot perfecționa mereu și mereu. Eu una, acum tre să mă apuc să-mi fac o oaresce cultură muzicală, că-s tare pe lângă..

Privesc acele doamne în vârstă care etalează cochetețea la fiecare concert și mă rușinez de  gheboșenia și încruntarea mea….

E vremea să înfloresc din nou… , așa ca pe vremea studenției, să depășesc cumplita criză de la 40 de ani ce vrea să se instaleze….

Vă voi ține la curent….

Până una alta, vă dau întâlnire la sala Thalia…Joi, va fi Mozart și vineri, ”finala”….

Bucurie!

si in timp ce scriam, am ascultat asta:

 

 

Un raspuns fantastic!!!

Dragilor

azi dimineata ma gandeam:

eu nu inteleg…, de ce o trebuit sa treaca atatea ani ca omul sa priceapa ca are nevoie de Mantuitorul si de ce e nevoie sa mai treaca inca nu stiu cate mii de ani ca sa priceapa ca El o venit si ca ne-o adus izbavirea si noi doar sa lucram cu biruinta Lui???

Si iata raspunsul, l-am gasit aici, cautand de fapt un alt raspuns, la o alta intrebare, la care astept cu nerabdare sa gasesc raspunsul.

Cititi aceste randuri. Sunt atat de profunde! Dea Doamne sa prindeti  intelesurile ….

http://science-et-religion.fr/ro/cat-marturie/19-teologia-la-intalnire-cu-stiinta-intr-o-propunere-de-lectura-filocalica

PS: am recitit articolul si am subliniat cateva randuri…

Iata aici articolul din linkul de mai sus, copiat si subliniat:

Maica Siluana Vlad: Eu sunt surprinsă când oamenii spun că noi facem asistență socială sau că ajutăm aproapele. De fapt, ce facem noi este misiune, misiune spirituală, duhovnicească în sensul că îl ajutăm pe om, și ne ajutăm pe noi, să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să profităm de prezența și darul Lui. Pentru că Dumnezeu face lucruri dumnezeiești de când s-a întrupat Mântuitorul și până astăzi. El face aceleași minuni și oferă același Duh Sfânt, indiferent de condiții. Or, ceea ce facem noi la centrul acesta al nostru este de fapt o lucrare a Duhului Sfânt într-un limbaj adecvat nouă și celor cu care ne întâlnim. Precizez.

Rep.: Și care este limbajul pe care îl folosesc ei?

M: Am pornit de la viața mea dublă, schizofrenică, din timpul comunismului. Viața mea era împărțită în două, viața diurnă și viața nocturnă. Ziua munceam și făceam lucruri pentru câștigarea existenței, și noaptea mă rugam, citeam și eram un om filocalic în devenire – viața mea și întâlnirea cu Dumnezeu este una filocalică. Filocaliile m-au ajutat să ajung la Dumnezeul cel Viu și să ajung să practic tot ce se practică în Biserică pentru că le-am cunoscut, le-am gustat că sunt forme concrete, vii, de întâlnire cu Dumnezeu și de intrare în relație vie cu El. Altfel nu m-aș fi lăsat păcălită să fac să văd dacă se întâmplă ceva.

Or, în timp, am ajuns și am văzut că era un stil de viață schizofrenic, o viață dublă : o viață filocalică în care citeam, plângeam, mă rugam, înțelegeam, și o viață în care trăiam în „străinătate”, în lumea aceasta. Eu însămi eram lumea aceasta. Deci eu eram omul acestei lumi pentru că trebuia să spun bună ziua, trebuia să fac lucrarea pe care o aveam de făcut, trebuia să predau ce aveam de predat, într-un limbaj care era al lumii acesteia. Și, când am intrat în mănăstire, am crezut că voi renunța la viața schizofrenică și că în sfârșit viața va deveni filocalică în întregime, inclusiv la bucătărie și tot ce facem să fie în Duh filocalic. Nu este greu. Și asta se poate.

Dar, omul nu se mântuiește singur. De fapt, misiunea noastră, și bucuria noastră, și fericirea noastră este să Îl mărturisim pe Hristos. Eu nu cred că există mântuire fără mărturisirea Lui, fără mărturie. Ori mărturia este viața ta. Dacă eu, în chilie, mă rog, am lacrimi, pocăință și după ce ies de acolo mărturisesc o stare opusă, diferită, plutitoare față de viața celui cu care mă întâlnesc, eu mă simt stingherită și sunt din nou într-o schizofrenie. Pentru că viața mea nu este adecvată celui cu care mă întâlnesc, cu care stau de vorbă. Și, pentru că Dumnezeu, unul dintre primele daruri pe care mi le-a făcut a fost să simt durerea Lui pentru lume, și mila Lui, și eu n-am simțit-o toată, dar ce am simțit a fost paralizant. Și mi-a fost greu să mă întâlnesc cu omul viu, indiferent dacă era credincios sau nu, bun sau rău și să uit aceasta milă a lui Dumnezeu. Și vedeam cum ajung, cum pot eu să-i transmit omului respectiv că Dumnezeu este milostiv, că Dumnezeu iubește, că Dumnezeu vrea să dea totul. Sigur, și cuvintele contau, și ce transmiteam.

Însă omul este o ființă rațională, omul este o ființă care știe. Și rațiunea lui este o putere care aproape că-l desparte de propria viață, nu numai de Dumnezeu. Vedeam ieri un copil pe stradă de vreo cinci-șase ani, mama sau bunica îi ziceau ceva iar el striga : ”Știu!”. Ori el știa, dar nu făcea ce știa. Aici mă întâlnesc cu omul care știe, și când îi spun ceva despre viața lui, despre Dumnezeu, despre influența păcatului asupra vieții lui, el zice : ”Știu! știu!”. Și poate să-mi aducă chiar dovezi, argumente din știință. Și tot rugându-mă am descoperit că în știința seculară, psihologie, fizică, fiziologie, medicină, pedagogie și probabil și matematica, există oameni de știință care descoperă lucruri și le formulează accesibil pentru intelectul mediu, pentru nivelul mediu de dezvoltare intelectuală, care îl ajută pe om să înțeleagă condiția de păcătos, condiția de stricăciune, că ”viața mea e stricăcioasă”. Și acesta a fost pentru mine primul lucru pe care l-am folosit din știință.

Când neuroștiința povestește ce se întâmplă cu creierul, cu sinapsele tale, cu neuronii tăi când ești dependent de un drog și descrie asta omului, în cuvinte simple cum se face pe Discovery, precum vedem la televizor, omul deja înțelege. El este formatat pe acest limbaj. Și din filme, și din ce vede, și din ce citește. Chiar dacă nu este știință la nivelul cel mai înalt, este o popularizare, o mentalitate zidită pe această știință. Mai sunt și filmele science-fiction care îl formatează pe el într-o oarecare nevoie de a vizualiza, de a înțelege rațional ceea ce se întâmplă înăuntrul său. Ce se întâmplă cu chimismul organismului tău în stress? El va înțelege cât de dăunător este stresul și că aceasta este stricăciunea, și că aceasta este moartea pe care a adus-o păcatul. Atunci trebuie să-i spui și să-i arăți că păcatul este factor de stres. Pentru că dacă îi spui că păcatul face rău, zice : ”Nu știu, nu mă interesează, nu vreau. Ce e maică, nu-mi trebuie mie, ce-mi pasă mie de iad? Ăsta-i iadul. Aici pe pământ e iadul”. Așa este, dacă îl ajuți să înțeleagă în ce constă iadul acesta, cât de mare este chinul de a dori ceva și de a nu mai avea receptorii cu care să primești substanța producătoare de plăcere. Și tot așa, zeci și sute de exemple pe care le folosim. Un limbaj simplu. Câteodată trebuie doar o pastiluță, aproape homeopatică. E ca o conectare energetică între cele două suflete și conținuturile mele poate intra. Dar totdeauna e nevoie să se îmbine aceste lucruri. Eu să folosesc concepte care să intre în mintea lui, în rațiunea lui, în ”știul” lui, să folosesc exerciții și să provoc experiențe de viață, facem un scurt artificial care să ducă la integrarea, la trăirea a ceea ce am învățat.

Rep.: Este și acesta un fel de laborator.

M: Da, este pe viu. În loc să trăiesc zece ani bătându-mi nevasta și văzând ce grozăvii are viața, noi facem un seminar în care facem un mic exercițiu în care se întâmplă niște ”aha-uri”, în care omul descoperă și are ocazia să zică : ”Chiar că ar merita să cunosc un alt stil de viață!”. Apoi vin și spun rugăciunea, Sfintele Taine. De unde luăm puterea? Pentru că omul descoperă la un moment dat că este bolnav.

Ceea ce avem noi nevoie, culmea, asta e cea mai mare însușire a minții omenești , spune Sfântul Grigorie Palama, de după cădere: să-ți vezi stricăciunea, să-ți vezi neputința. Și când omul descoperă că este victima acestor formatări, acum se demonstrează că m-am născut deja cu circuite nervoase care pun în aplicație informații de la părinții lui. Și emoții. Sau dacă bunicii au trăit o traumă, în mine se repetă fie sub formă psihică, fie prin repetare de eveniment. Se descoperă și în ADN. Știm și care este denumirea fenomenului epigenetic care face acest lucru, pentru că e o transmitere epigenetică, nu genetică : genele nu sunt afectate, ci felul în care sunt citite. Se pune ceva peste genă și nu mai e citită cum trebuie. Și dacă un singur fragment atât de mic nu mai e citit așa cum trebuie, de exemplu reacția la stress, omul este bolnav și face o nevroză bipolară, s.a.m.d.

Ori descoperind toate acestea omul ajunge să zică : ”Ce fac?”. Pentru că până atunci el știe, crede că dacă nu mai face, nu mai bea, că dacă se însoară cu o fată bună, dacă o sa aibă o mașină bună, dacă o să facă terapie la nu știu ce specialist, dacă ș.a.m.d, de obicei că dacă i se îndeplinesc dorințele și se schimbă și exteriorul se va schimba și viața lui.

Dovezi științifice arată acuma că nu se schimbă. Că de fapt exteriorul nu există, exteriorul îl provocăm noi prin acțiunea noastră: cum sunt gândurile, așa este și realitatea. Putem provoca și evenimente, și întâlniri. Lucruri pe care Sfinții Părinți le știu de mult.

Pe de o parte părintele Tadeu spune: cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. Și omul citește, dar până nu intră în această știință, în „știu” al lui, nu este mobilizat, nu este motivat, mișcat ! Ori motivarea se face prin emoții.

Eu nu pot, dorința mea de schimbare este o utopie de televizor, de fotoliu. Stau în fotoliu și mă gândesc ce bine are fi dacă așa ar fi. Aici descopăr că am nevoie de altfel de dorințe.

Și acesta este momentul în care îi ofer soluția : rugăciunea. Uite ce îți dă Biserica, uite Sfintele Taine – de aici vine Har, uite cum îl pui în practică, uite ce înseamnă să … și aici sunt lucruri foarte simple, tot precum bucăți homeopate, să zicem, ca să cunoști sfintele taine, și puterea lor, cum le activezi? Practică.

De exemplu, ia-ți o poruncă și fă ceva ce nu-ți place o săptămână două și zi: Doamne, fac așa, deși mie nu-mi place și nu vreau. Și este experimental, omul face și vede care este diferența.

Și apoi rugăciunea.
Pe de altă parte avem de făcut o mulțime de lucruri pentru că, de exemplu, sunt aceștia cu inima cuantică, creierul cuantic, fizica cuantică. Multe lucruri pot fi trase de păr, exagerate, dar ele ascund niște adevăruri pe care trebuie să le vedem cu atenție, pentru că intru într-o stare modificată psihic. Este o stare în care omul depășește gândurile, forfota gândurilor, deci intră în nous. Și acolo depinde ce faci, dacă ai intrat în acest sector, cu cine te întâlnești ? Cine îți alimentează? Ce energii ? Tot energii create ale duhurilor rele sau energia necreată a Duhului Sfânt ? Nu poți să neg experiențele acestor experimentatori. Sunt reale. Cumplit de reale. Și dacă ne lăsăm pe mâna lor noi pierdem pe oamenii noștri.

Noi oferim energie îndumnezeietoare, primim în Biserică energie îndumnezeitoare, dar nu ne îndumnezeim cu ea, o ținem acolo să ne însurăm, să ne mărităm, să ne luăm examenele și să ne îngropăm creștinește. Nu să murim creștinește, ci să ne facem înmormântare creștinească. Pentru că noi am lăsat lucrurile neterminate. Noi nu am mai dobândit Duhul Sfânt. Noi nu L-am lucrat, L-am lăsat să se stingă. Noi nu facem nimic cu El. Atunci, oamenii acestea fac lucruri care îi apropie de dimensiunea duhovnicească. Dar ce fel de duhuri ? Și dacă noi nu venim să le arătăm cum lucrează Duhul sfânt în Biserică și că e pentru mulți. Nu e pentru toți, e pentru toți cei care caută. Dacă este unul care caută, de ce să caute meditație de nu știu de care și să nu facă rugăciunea lui Iisus ? De ce să nu aibă îndrumători ? Nici slujitorii, nici noi nu aplicăm și nu știm ce este și nu putem să dăm, și atunci oamenii pleacă, pleacă pentru că sunt însetați de a cunoaște, de a se naște împreună, de a trăi, și nu doar de a ști.

Rep.: Există oameni de știință care nu se mulțumesc doar cu dimensiunea aceasta, să spunem, de rațiune analitică a lucrurilor, și au nevoie de un fel de mistică ce să iasă din spațiul științei. Numai că ei nu se întâlnesc neapărat cu religia așa cum o înțelegem noi. Se întâlnesc cu religia așa cum o concep ei că ar putea să fie.

M: Dar tot este un punct. Mai greu este cu cei care încă își explică rațional, cauză și efect, și trăiesc la modul newtonian, nu ies în fizica cuantică. Nu se uimesc. Heisenberg , după zece ani după ce a descoperit că dacă două particule, dacă se ciocnesc, apar particule noi, apare materie din nimic, deci energie care se transformă în materie. Nu poți să le prinzi. Și depind și de privirea ta. Și oricum, particulele astea sunt năstrușnice, acuma sunt energii, acuma sunt materie. Și după zece ani s-au făcut ciclotroane, un istitut întreg. După zece ani făceau chestia asta mii de specialiști. Și el bătrân fiind, a venit acolo bucuros, și la un moment dat, emoționat, îi spune unui tânăr din acesta : ”Ce minune, nu? Cum apare materie din nimic”. Și tânărul îi răspunde: ”nu-i nici o minune. Acum zece ani s-a explicat asta. Și dacă vreți vă spun formula”. Deci omul are o îngrozitoare capacitate de a se banaliza.

Rep.:  De a se blaza.

M: De a se blaza, de a renunța la calitate și a trăi în supraviețuire.

Rep.: Deși marii cercetători, adică cei care au împins lucrurile mai departe, aceștia nu-și pierd capacitatea de uimire, este o demnitate a făpturilor.

M: Dar ei de multe ori aproape că nu au avut cui să mărturisească și cu cine să vorbească despre astea. Einstein, de exemplu, a fost un mistic de cea mai înaltă calitate. Dar cu cine putea să vorbească, unde să se ducă, cui să vorbească ? Ce a găsit el în literatură … El avea experiențe, dar forma concretă de închinare; de raportare la Dumnezeu îi lipsea, pentru că nu avea unde. Citesc câte unul din asta și sunt uimită de asemănarea cu afirmarea Sfinților Părinți și mă gândesc cum să-i transmit eu filocalia, ce să fac eu, cum să vorbesc omului acestuia să îi spun, că ar recunoaște imediat.

Știința este un alt fel al lui Dumnezeu de a striga către om : ”Trezește-te! Vino! Minunează-te și vino la Mine, ca să te mântuiesc și să fii fericit!”.

Și dacă noi nu auzim, ce-i de făcut pentru mine, nu sunt nici om de știință, sunt un biet profesor de cartier. Dar cum spuneam, acolo unde suntem, să fim excelenți. Deci avem datoria să mergem până la excelență. Adică, să fac din limbajul meseriei mele, din ceea ce știu eu, mijloc de cunoaștere, de revelare a lui Dumnezeu. Dacă eu mă întâlnesc cu Dumnezeu, în gesturile mele, în credința mea științifică sau profesională și în activitatea mea, asta devine un gest liturgic, extra-liturgic. Și este liturghia de după liturghie care nu e o metaforă, să dau de pomană și să nu știu ce, ci pur și simplu totul se transformă. El a venit să ne dea Duhul Sfânt pentru întreaga realitate și viață și are nevoie de toți, până în preoția universală. Te apucă plânsul, efectiv poți să plângi două săptămâni fără pauză. Ce se înțelege prin preoția universală și cât de prost e lucrată.

Deci aceasta este misiunea. Și atunci, când noi trăim în această uimire și această interogație, și în acest apel :

Doamne, ce fac acum? Ce-i spun lui Ion acum? Doamne, cum ajut în această situație?”. Deci această descindere este rugăciune, și Dumnezeu vine în întâmpinarea ta. Cu un articol din ziar, cu o carte, cu întâlnirea cu un om. Deci îți răspunde Dumnezeu și mereu, mereu te aduce.
Dar, dacă nu stăpânim, dacă nu cunoaștem antropologia ortodoxă, dacă nu știm cine e omul în viziunea Bisericii, în viziunea evanghelică și în viziunea Sfinților Părinți, nu putem, nu avem cum, cădem în antropologia seculară și vest-europeană.

Asta revine la a-L cunoaște pe Hristos, pentru că dacă nu-ți cunoști modelul, nu o să înțelegi omul.
Și ancorarea minții în mentalitatea lui Hristos. Adică, Evangheliile să fie citite în fiecare zi, de orice fel de om, de orice fel, mai ales de cel care are misiune, și Filocaliile. Fiecare să-și ia Filocaliile. Doamne, ce dar avem cu toate aceste minuni. Și apoi te oprești, fiecare își găsește, ca să zic așa, Părintele său. Eu am câțiva pe care îi iubesc și la care mă întorc, care vorbesc sufletului meu și înțeleg ce spun.
Așa. Apuci să spui un lucru de exemplu, mai spun eu câte o chestie din asta pe care am citit-o undeva, nu mai am nici ținerea aia de minte să spun exact, și cel care mă acultă în loc să se minuneze, să meargă cu gândul mai departe, ia să cercetez eu, zice: ”Nu-i adevărat, peptidele sunt proteine scurte și nu …” . Așa e, dar ce vreau să spun e altceva.

Rep.: Dar cred că este și o anumită stare, un anumit duh a celui care face știință, într-un anumit fel. Pentru că lupta până la urmă cred că e la nivel de duh, întâlnirea astea între oameni : unul care trăiește în duhul Bisericii și altul care trăiește într-o atmosferă lăuntrică (dacă nu vrem neapărat duh) care-l sădește în ceva străin până la urmă pentru că nici nu cunoaște Duhul Bisericii. O întâlnire undeva la nivel de duh între cei doi.

M: Vă gândiți voi cât de dureros este când se întâlnește cu duhul sectar. Oameni care au superstiții (de exemplu se întâlnesc cu pisica neagră…). Oameni care nu sunt deschiși spre rugăciune. Nu sunt deschiși spre : ”Doamne, ce vrei tu să spui?”. Ăsta nu aude, nu vede.

Cum a venit acela la sântul Siluan și i-a spus ce face el când face misiune : că îi ceartă, că nu faceți bine asta și asta. I-a spus că nu așa : întâi să spunem că asta-i bine, că asta-i bine. Pe urmă să spunem ce nu-i bine. Și deci când te întâlnești cu un om, când citești ceva în loc să-l cerți, căci suntem atât de inteligenți și de creativi când trebuie să criticăm, fantastic, dar când te apleci acolo și zici : ”Ce spui Tu, Doamne, ce e bun? Ce vrei Tu să-i spui omului prin această voce?”. Eu pot să nu mă aștept la omul de știință, pentru că el este plătit să nu gândească în afara cadrului. Și el își pierde cariera dacă gândește în afara cadrului.

E foarte bine să faceți o rubrică de popularizare până la simplitate a unor descoperiri, a unor ipoteze. Ipoteza evoluționistă nu a fost ipoteză? și s-a zidit atâta știință pe ea. Să auzim. Sunt destui care pot gândi în duh filocalic.

Mulți spun că : ”A, Maica face psihologie, ce atâta psihologie!”. Dar n-au citit filocaliile! Toată învățătura filocalică are o profundă psihologie. Fără cunoașterea psihismului uman nu poți să deschizi către nous. Pentru că acesta este psihismul, este o împrăștiere, sufletul închis la nivelul rațiunii. (…)

Într-un fel și învățătura Sfinților Părinți este o preluare, o prelucrare a limbajului filosofiei grecii antice unde Duhul Sfânt a adus ce aveam noi de adus și a făcut accesibil pentru omul de atunci. Ori acum, știința seculară oferă Părinților Bisericii exact ce au oferit, le oferă limbajul care să ajungă la om.

Rep.: Măcar de la care să plece, dacă nu sunt mulțumiți cu ceea ce s-a produs.

M: Vorba sfântului Siluan : dacă s-ar pierde toate cărțile și Biblia, orice călugăr ar putea să le scrie din nou, pentru că același Duh lucrează. Eu nu mă cramponez de cuvinte, și sfinții ziceau: nu ne legăm de cuvinte: dacă spui același lucru ca noi, este adevărul, dar dacă spui altceva, chiar dacă folosești aproape același cuvânt, atunci …

 

 

 

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti

 

Să fim priveghetori, dragilor!

Dragilor

Săptămâna aceasta în fiecare zi la Sfânta Liturghie s-a citit din cuvântarea eshatologică de la Marcu cap. 13.

Astăzi s-a citit finalul acestei cuvântări în care Mântuitorul, după ce spune că El nu ştie ziua nici ceasul venirii Sale celei de-a doua, „ne pune la inimă” (expresie des folosită de Părintele meu!) privegherea.

Domnul ne îndeamnă stăruitor să priveghem şi ne dă şi o pildă cu un stăpân care a plecat de acasă şi a lăsat pe slujitori să poarte grijă de casă, poruncindu-le să privegheze, ca atunci când va reveni să găsească totul în bună rânduială.

Acest îndemn la priveghere ni se adresează şi nouă (căci zice domnul: „Ce vă spun vouă -Apostolilor- le spun tuturor”). Domnul insistă pe acest îndemn, repetând de trei ori cuvântul „privegheaţi”.

Părintele nostru ne-a spus:
Cât de mult este nevoie să fim atenţi la acest cuvânt al Domnului, să fim în priveghere duhovnicească permanentă, în acea trezvie, acea prezenţă în faţa Domnului….!!!!, acea stare de trezvie, de priveghere şi de aşteptare atentă, priveghetoare şi activă totodată a venirii Domnului, ştiind toţi că timpul pe lumea aceasta, în viaţa aceasta este scurt şi că timpul acesta scurt ne este dăruit pentru a ne împlini chemarea noastră de moştenire a împărăţiei cerurilor.

Priveghetori şi activi!

Ce înseamnă „priveghetori şi activi”?

Să lucrăm cele ce le avem de lucrat fiecare cu trezvie, cu atenţie, cu prezenţă, ştiind că suntem permanent în faţa Domnului, oriunde şi orice am lucra.

Mă minunez cum se leagă toate când sunt atentă şi prezentă în ceea ce fac!

Aseară, le-am citit copilaşilor din cartea Proloage despre sfântul zilei (despre sfântul patriarh Tarasie) şi cuvântul de învăţătură de după viaţa sfântului, care s-a intitulat sugestiv:

Cuvânt al Sfântului Antioh despre chemarea lui Dumnezeu:
„Fiindcă Domnul Dumnezeu ne cheamă pe noi prin Lege şi prin Prooroci, prin Apostoli şi Evanghelişti, iar, mai mult, ne şi roagă, nu se cade nouă, din lene, a nu lua în seamă chemarea Lui, la mântuirea noastră, ca nu cumva, pentru întârziere, să ni se încuie cămara cea dorită şi, apoi, mult bătând, în zadar, să fim fără de nici un folos. Ci, mai bine, să ne sârguim, o, fraţilor, ca să ajungem la cetatea cea mare, la Ierusalimul cel de Sus (…)

Să năzuim spre Acela care a zis: „Apropiaţi-vă de Mine şi Mă voi apropia de voi”. (…)

Iar Înţelepciunea zice „Apropiaţi-vă de Mine, cei ce Mă doriți pe Mine, şi din bunătăţile Mele vă veţi sătura, pentru că mai dulce decât mierea sunt Eu. Că cel ce Mă mănâncă, nu va mai flămânzi și cel ce Mă ascultă pe Mine nu se va ruşina”.

Şi iarăşi: „Veniţi de mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul pe care L-am pregătit vouă şi lăsaţi nebunia voastră. Căutaţi înțelepciunea şi veţi trăi”.

Iar David zice: „Apropiați-vă de Dânsul și vă veţi lumina şi feţele voastre nu se vor ruşina”. (…)

Iar Iubitorul de oameni Dumnezeu ne cheamă pe noi, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi și împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).

Deci, acestea le grăieşte şi ne cheamă pe noi Însuşi Hristos, Dumnezeul nostru”!.

Şi mă gândesc acum ce mai înseamnă să fii priveghetor şi activ totodată:
Să fii atent la oportunităţile ce ţi se deschid mereu înainte şi pe care rişti să le pierzi.

Mă gândesc cum, din cauza unei stări pe care am primit-o de dimineaţă…., era să pierd ieri oportunitatea de a fi la workshopul Uraniei.

Şi câte am auzit la acel workshop…

Ideea pe care am reţinut-o este că omul (şi copilul în special) are 3 nevoi psihologice de bază: CONECTARE, COMPETENŢĂ şi CONTROL.

Neglijarea oricăreia dintre aceste 3 nevoi poate duce la: lipsa cooperării, lipsa motivaţiei interioare, lipsa de interes, stres sau chiar depresie.
Conectare= legătură, iubire, comuniune…., o câtă nevoie de ea şi câtă lipsă avem….

Când vedem mulţimea nesfârşită de informaţii, de tehnici, de lucruri pe care e nevoie să le ştim şi să le practicăm, ne copleşeşte disperarea…., că n-am făcut nimic bun. Ba din contra, am făcut atâta rău…., atâtea răni fiinţelor celor mai dragi şi pe care le iubim (în felulnostru rănit, bolnav, de fiinţe neiubite la rându-ne când am fost copii) ………….

Îl auzim astăzi pe Doamne zicându-ne: „Veniţi de mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul pe care L-am pregătit vouă şi lăsaţi nebunia voastră. Căutaţi înțelepciunea şi veţi trăi”.

Şi: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Paharul mântuirii voi lua şi numele doamnului voi chema!”.

Să venim, şi lepădăm fricile, neputinţele, nevoile, toate, toate la picioarele Crucii, să le vărsăm în Sfântul Potir şi apoi să mâncăm viaţa, bucuria şi nădejdea şi să pornim mai departe cu credinţă şi putere.

Da, da! Asta e soluţia! Nevoile sunt multe şi mari…, dar ne rugăm Domnului şi Maicii Domnului „să ne scape din nevoi”. Şi Ei ne scapă!

Adesea, m-am tot acuzat şi dosădit că nu am reuşit să fac toate copiilor şi soţiorului…, ca o perfecţionistă ce am fost…

Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, mă lepăd de perfecţionism, planific şi lucrez şi ceea ce nu ajung să fac eu îi încredinţez Domnului şi El plineşte toate. A Lui e, de fapt, „a face”, iar al meu e să „mă las făcută”…, să îi aduc şi să aşez în fiecare zi în faţă „viaţa mea moartă”, „viaţa mea de nimic”, „viaţa mea de c…” şi El, Bunuţul, să mă învie…, să mă ridice şi să mă ajute să fac voia Lui.

Că mi-a fost greu în mândria şi prostia mea? o recunosc!

Şi de mor iar, iarăşi vin şi iar primesc viaţa!

Şi atâta vreme cât există acest schimb de vieţi, e nădejde. Mare nădejde!!!

Îndrazniţi!

Praznicul Sfântului Nectarie şi Chemarea creştinului la mărturisirea Învierii Domnului

Dragilor

Domnul mă bucură mereu şi mereu de fiecare dată când vin în Casa Sa, chemându-mă, aşteptându-mă şi primindu-mă de fiecare dată la Masă cu El.

Eu intru cu cutremur, ştiindu-mi neputinţele, rănile şi dorurile mele învăluite de lumini şi umbre …
Intru şi mă smulg din ghearele deznădejdii, îndoielilor, gândurilor rele… şi, gâfând, cad la picioarele Domnuţului meu, mulţumindu-I că am scăpat la El, preferând să fiu arsă de focul milei Sale decât de chinuitorul foc al deznădejdii şi gândurilor vrăjmaşe.

Mare sărbătoare este astăzi pentru noi credincioşii creştini! Astăzi, Biserica noastră îl prăznuieşte pe Sfântul Nectarie Taumaturgul, vindecătorul de cancer şi de toate bolile.
Dimineaţă, soţiorul m-a rugat să duc eu copilaşii la şcoală şi, mergând spre şcoală, am trecut prin faţa sfintei biserici şi am auzit chemarea Domnului în sunetul clopotelor de începere a Sfintei Liturghii… Mă uitam pe stradă doar-doar voi vedea un părinte cunoscut care-şi duce copiii la şcoală cu maşina şi pe care să-l rog să-i ia şi pe ai mei. Îmi doream să ajung la Sfânta Liturghie, să-i mulţumesc domnului pentru toate darurile şi să-L rog să mă ajute şi în cele care-mi stau înainte, îmi doream să ajug cât mai repede şi mă rugam să pot zbura…

Şi îngerul meu păzitor iarăşi a venit în ajutor, dându-i prin minte lui M., o mămică, să oprească şi să mă întrebe dacă nu vreau să-mi ia şi fetiţele mele la şcoală… Le-am îndesat pe bancheta din spate şi, dându-le ultimile instrucţiuni, am închis ferm portiera maşinii, am alegat spre biserică strigând într-una „Doamne mulţam, Doamne mulţam, Doamne binecuvinteaz-o pe M şi răsplăteşte-i dragostea….!”.

Şi uite-aşa înaintăm pe cale, târâş-grăbiş, înotând pe valurile care, uneori sunt line, alteori vin învolburate …, forţând nota şi oprind timpul vreme de două ceasuri în bisericuţa noastră în care azi, am avut şi o surpriză pe Părintele Damaschin de la Athos

şi pe Mihaela şi misiunea lor în Africa, despre care vă invit, din lipsa mea de timp, să aflaţi mai multe, azi la ora 12 la Teologie la conferinţă…

Ascultându-l pe părintele Damaschin, această minune de om, care, grec fiind a învăţat limba română…

Şi care ne-a povestit despre Sfântul Nectarie într-un limbaj atât de dulce, cu acel accent superb…
Sfântul Nectarie este un mare sfânt, spunea Părintele Damaschin, el, Sfântul Nectarie a spus oamenilor că Dumnezeu i-a dat darul de a vindeca toate bolile, numai că oamenii trebuie să-l cheme în ajutor, dar oamenii, majoritatea, nu-l cheamă…

Sfântul Nectarie s-a arătat cuiva şi i-a spus că Domnul l-a aşezat în cer alături de marii ierarhi, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acel om l-a întrebat pentru care fapte l-a făcut Dumnezeu sfânt şi el a răspuns că el a trăit în lume, nu a fost pustnic, nu s-a nevoit ca pustnicii, dar Dumnezeu, pentru faptul că şi-a iertat clevetitorii şi vrăjmaşii, l-a sfinţit şi i-a dat daruri multe, printre care şi darul vindecărilor.

Odată, când au venit clevetitorii şi l-au acuzat urât, că este desfrânat şi alte lucruri urâte, el nu a răspuns nimic, decât: „Este Dumnezeu!” şi după ce clevetitorii au terminat de spus toate acuzele, Sfântul Nectarie i-a chemat la trapeză la masă…

Apoi, Părintele Damaschin ne-a vorbit despre misiunea sfinţiei sale în Africa, cum construieşte biserici acolo şi cum îi botează pe africani…Ne-a spus şi despre Mihaela, pe care eu o cunoscusem sâmbătă la Târgul de Carte religioasă, că ea ştie limba franceză… şi că va veni şi ea în Africa să facă misiune şi dacă mai doreşte cineva să vină, îl primeşte cu bucurie…

Şi m-am aprins şi eu de râvnă, mai ales că părintele Ioan a adăugat că avem şi noi datoria de a face misiune, de a mărturisi şi altora credinţa pe care o manifestăm aici în biserică..

Da, dar eu … eu nu ştiu nicio limbă străină…

Şi mi-a venit gândul: dar eu pot face aici misiune: nu sunt oare destui creştini deja botezaţi care nu ştiu de ce trebuie să postească, de ce trebuie să meargă la biserică sau ce se întâmplă în biserică la slujbe…, nu sunt atâţea creştini ortodocşi nefericiţi şi apăsaţi de boli….
Ia uite ce de treabă ai Doino!

Mă uit la oamenii din jurul meu, la fraţii mei ortodocşi, la noi toţi, ce mare bogăţie avem şi nu ştim cum s-o folosim îndeajuns…..

Părintele Damaschin vorbea de negrii din africa că nu ştiu ce-i aia bucurie, că viaţa lor e apăsată de întuneric şi vrăjitorie…

Dar noi, noi, dreptcredincioşii, care avem pe Duhul Sfânt…, adesea ne lăsăm copleşiţi.. de ce? … îndrăznesc să întreb, folosindu-mă de o expresie a Părintelui Necula: „De ce eşti trist popor al Învierii?” Hai sus! Ridică-te şi întăreşte şi pe fraţii tăi mai mici…Fii lumină, care să reflecte până-n Africa întuneacată!

Doamne, dă-ne harul Tău nouă dreptcredincioşilor Tăi creştini şi ajută-ne să fim lumină, să fim martorii Învierii Tale, ai nădejdii şi bucuriei Tale! Amin
Mulţumesc, Mulţumesc, Mulţumeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc!

despre misiunea in Africa

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/05/03/cu-parintele-damaschin-grigoriatul-despre-impresionanta-misiune-ortodoxa-in-africa/

Marto, Marto, te silesti si te ingrijesti de multe, dar un singur lucru trebuieste…!!!

Dragii mei dragi,

astazi este o mare indoita sarbatoare pentru noi.

Multumesc Domnului si Maicii Domnului ca ne-a ajutat sa traim si anul acesta aceasta zi a praznuirii Sfantului Acoperemant al Maicii Domnului, zi de mare binecuvantare pentru familia noastra!

La Sfanta Liturghie, parintele a citit Evanghelia inchinata sarbatorii, Evanghelia binecunoscuta despre cele doua surori, Marta si Maria.

In timp ce ascultam Evanghelia, am trait adevarul cuvintelor Domnului, Care a spus ca Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea.

Timp de multi ani, m-am straduit sa marchez aceasta zi cu invitatii si masa mare… Invitatii au venit, daca i-am chemat…, dar apoi, cand nu i-am mai chemat anume, nu si-au mai amintit de acest eveniment…, vazandu-si fiecare de ale lor.

Lepadand obiceiurile lumii, simplificand lucrurile si venind la Doamne, bucuria a ramas cu noi si parca mai ieri l-am auzit pe parintele Ioan rostindu-ne numele in cadrul rugaciunii de multumire pentru binefacerile primite.

Si cel mai minunat in toata lucrarea asta este ca cei dragi, pe care m-am chinuit atatea ani sa-i strang langa noi in aceasta zi, desi astazi sunt care incotro…., unii in Germania, iar altii pe aiurea, erau acolo, in inima mea si in comuniunea aceea de har.

Ooo, cat de neputinciosi suntem, Doamne! Caci a trebuit sa treaca atata amar de vreme ca sa inteleg si eu toate acestea…!!!

Cat este de minunata, Doamne, vietuirea cu Tine, in Duhul Sfant!

Si ce bune au fost toate: si Cina Ta si prinoasele binecuvantate, (bunatatile toamnei: prunele, merele, perele, miezul de nuca si painica integrala), care au intrecut orice tort si orice alte preparate sofisticate!

Multumesc! Multumesc! Multumesc, Doamne al meu minunat, (ca ai ascuns acestea de cei priceputi si le-ai descoperit copiilor – cum s-a citit azi in Evanghelia a doua…)

Maicuta Domnului

Acoperamantul_icoana_75dpi

sa ne acoperi si de acum incolo cu Sfantul Tau Omofor (Acoperamant)!

Multumim!

P. S: Am recitit astazi (3 octombrie 2017) aceste randuri.

Anul acesta, fetita noastra cea mare ne-a facut un mare dar de ziua noastra, ne-a aranjat un week-end la Oasa.

Ce trairi, ce momente incarcate de dar !!!

Am luat parte la doua zile pline de impreuna traire cu obstea. Sambata de la Ora 3 dimineata si pana seara la 12 am fost impreuna, la rugaciune si la lucru, la scos cartofi si la masa pe camp, iar apoi la priveghere… Toate incheindu-se cu Sfanta Liturghie de duminica, 1 octombrie 2017, in timpul careia am puratat un costum popular, unul din zecile de costume purtate de zeci de tinere credincioase…

Multumiri pentru tot si pentru toate!

DSC_2343