Sfânta Liturghie este salvarea noastră!
Dragii mei dragi,
mulţumesc Domnului că mi-a dăruit încă o zi în care să trăiesc şi să mărturisesc bucuria Lui!
Aseară, după ce le-am citit fetiţelor mele povestea de seară despre ascultarea de părinţi şi despre cum Sfânta Liturghie a salvat de la moarte pe un tânăr, mi-am adus aminte cum şi pe mine tot Sfânta Liturghie m-a salvat şi mă salvează zilnic de multe răutăți.
Mi-am amintit cum am venit aici, în Ardeal, unde în biserici, nu se cânta muzică psaltică, ci pe o altfel de muzică, care nu-mi dădea pace urechilor. Mi-am amintit cum mă tot uitam la prietenul meu, actualul soţior, cum se împărtăşea duminica şi eu mă minunam, căci eram învăţată că la 40 de zile e voie să te împărtăşeşti, nu mai des.
Mi-am adus aminte cum am venit prima dată la slujbă în cartierul unde locuim acum. Eram studentă. Mă invitase prietenul meu să vin la slujbă acolo. M-am dus. Era duminică. Atunci, nu era construită biserica aceasta nouă, ci se făcea slujbă în bisericuţă unde acum se slujeşte pentru credincioşii cu deficienţe de auz şi vorbit. Prietenul meu m-a invitat în pod. Parcă văd şi acum cât de ticsit de oameni era podul, la fel și bisericuța. De sus, priveam cum oamenii stăteau înghesuiţi, dar erau așa de nu-știu-cum.
Îmi amintesc și momentul împărtăşirii, care nu se mai termina…! Au fost aşa de mulţi la împărtăşit în duminica aceea…! Sau poate că mi s-au părut mulţi faţă de nimeni de pe la bisericile din Moldova de atunci. Şi mă uitam cu dor şi jale la cei ce se împărtășeau și doream și eu să mă împărtășesc, căci nu mă împărtăşisem de mult. Nu aveam duhovnic aici. Duhovnicul meu era în Moldova şi eu eram într-un loc atât de straniu, de rece şi de distant….
După slujbă, mă uitam la prietenul meu ce bucuros era, iar eu eram aşa pierdută şi tristă. Prietenul meu mi-a observat starea şi mi-a zis: „Nu vrei şi tu să te împărtăşeşti duminica viitoare?
M-am despătţit de prietenul meu și am plecat la gazdă. Toată ziua am avut în minte faţa aceea bucuroasă a prietenului meu. El era bucuros, iar eu eram deprimată. Dar în duminica, aceea s-a mişcat ceva în mine. Luni, am mers la cursuri şi am început să mă interesez de programul slujbelor de la capelă şi ce preot spovedeşte acolo. Aşa l-am găsit pe părintele Necula. Am început să merg la slujbă la capelă. La capelă, cântau studenţii şi cântau aşa de frumos! Cântarea lor îmi mângâia sufletul răvăşit, rănit, zbuciumat.
Încet, încet, am început să mă apropii de oameni de aici, de părintele Necula, care-mi devenise duhovnic, de slujbe şi de Sfânta Liturghie. Părintele duhovnic mi-a dat voie să mă împărtăşesc mai des. Lucrurile au început să se schimbe. Nu mai puteam vieţui oricum, mai ales când ştiam că a doua zi trebuia să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc… Era o altă atenţie la slujbă când era vorba de împărtăşit! Când nu mă împărtăşeam, mă puneam cu botul pe labe şi, uneori, mă trezeam că se merge la miruit şi parcă eu n-am auzit nimic…
Încet, încet, m-am acomodat cu Sibiul. Încet, încet în sufletul se mişca câte ceva. Îi vedeam pe acei tineri bucuroşi care se împărtăşeau foarte des şi-mi doream şi eu să mă apropii, dar de multe ori eram ţinută de depresii şi îngrijorări. Aşa, a trecut primul an de facultate. La începutul celui de-al doilea an, ne-am căsătorit. A fost minunată Sfânta Liturghie din ziua nunţii noastre! Atât de minunat au cântat colegii noştri în capelă! Toate au fost minunate: şi slujba Cununiei şi cuvântul părintelui Necula, duhovnicul nostru de atunci. Îmi aduc aminte și acum de începutul romanţat al cuvântării Părintelui Necula: „Nicolae Sebastian şi Doina lor…….” Da, da…
Mi-am amintit că eram însărcinată cu mijlocia şi eram tare speriată să nu pierd din nou sarcina. Veneam la slujbă şi vocea blândă a Părintelui Vasile îmi dădea atâta linişte! Am început să vin des la biserică la slujbe, să vin ca la o terapie… și am observat că slujba Sfintei Liturghii era un balsam pe sufletul meu rănit. Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc tot mai des. Simţeam că numai Domnul îmi poate salva sarcina şi o poate feri de tot răul şi-mi va da un copil sănătos. Părintele m-a binecuvântat să mă împărtăşesc zilnic pentru prunc. Ooo, ce minunat era! Şi ce bucuros era pruncul la slujbă! Şi ce mai dădea din picioruţe când mergeam la împărtăşit!
Încet, încet, zi de zi, sufletul și trupul meu au început să se vindece. Mă spovedeam și mă împărtășeam des și, în paralel, făceam Terapia prin iertare cu măicuţa Siluana şi Terapia prin alimentaţia de post. Şi pruncul a fost salvat. Domnul l-a salvat! Da, Sfânta Liturghie ne-a salvat și ne salvează. Cum voi putea mulţumi vreodată Domnului? Domnul este viaţa mea!
Da, mare dar este Sfânta Liturghie zilnică. Dar a fost un timp când am căzut din acest dar, căci m-am mândrit, am judecat şi n-am avut înţelegere faţă de neputinţa celor din jurul meu. Şi nu mai simţeam nimic, nu mai simţeam bucuria Domnului, nu mai puteam trăi Sfânta Liturghie. Dar Domnul m-a salvat din nou, tot prin Sfânta Liturghie, de care m-am ţinut cu dinţii. M-am ţinut cu disperare de poala veşmintelor părintelui meu şi l-am rugat să mă tragă afară din prăpastie….
Sfânta Liturghie este salvarea mea! Simt că fără ea, fără Domnul pe care-L primesc în timpul săvârşirii ei, nu pot trăi în acest mediu și în aceste vremuri. Aerul e atât de încărcat de…fum de tigară, de zgomotul maşinilor… Tânjesc după mediul și aerul acela curat pe care l-am avut în perioada de liceu. Mulțumesc că acum am o oază în care scap şi mă adăp, că am biserica şi Sfânta Liturghie.
Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai puternică pe care o poate face omul pe pământ şi tocmai, pentru că este cea mai importantă lucrare, cea mai folositoare, cea care ne scapă de la moarte, tocmai de aceea satana ne dă lupta cea mai mare şi caută cu orice chip să ne împiedice să mergem la ea şi să valorificăm cumsecade darul ei. Ne dă orice alternative, să ajută să facem orice, numai să nu mergem la biserică, numai să nu ne împărtăşim. El ştie că, dacă îl avem pe Domnul în noi, el nu mai are putere… Şi dacă, totuși, se întâmplă să scăpăm şi să mergem la biserică, acolo satana ne dă alte ispite: ne împinge să vorbim, să dormităm… Şi dacă totuşi stăm bine la sluijbă, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, el face să ne mâniem după slujbă, să ne tulburăm….
Da, e mare lupta! E imposibil de purtat fără harul lui Dumnezeu. De aceea, avem neaparată nevoie de harul primit prin Sfânta Împărtăşanie! Noi suntem atât de slabi! E imposibil să nu greşim, dar Domnul ne-a dat o scăpare, ne-a dat IERTAREA. Iertarea este răspunsul Lui Dumnezeu la neputinţa umană. Iar noi, oamenii, iertând, devenim ca El. Sunt conştientă că sunt om păcătos, supus greşelii, că sunt bolnavă. Știu că numai Domnul este Vindecătorul şi scăparea mea! Greşesc? Îmi cer iertare. Îmi greşesc oamenii? Îi iert. Îl rog pe Domnul să mă ajute să-i iert, mai ales pe cei pe care nu-i pot ierta. Îi supăr pe oameni? Mă rog Domnului să-i ajute să mă ierte, să mă îngăduie, căci sunt neterminată, nedesăvârşită. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu este în desfăşurare, dar, uneori, vin cotituri. Suntem cu toţii pe Cale şi suntem încă nedesăvârşiţi, de aceea e nevoie să ne îngăduim unii pe alții.
Recunosc că nu pot să fac nimic fără Domnul. Iar Domnul mă aşteaptă zilnic la Sfânta Liturghie să-mi dea putere. O, Doamne ai milă de mine! Ai milă de toţi ai mei, de toată lumea Ta. Ajută-ne să ardem în râvna pentru Tine!
Aceste gânduri am vrut să vi le împărtăşesc, dragilor, astăzi. Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă port cu mine la Doamne. Să ne dea Domnul azi o zi rodnică! Amin
În rândurile de mai jos, aveţi povestea de seară, citită din cartea ”Proloagele” din ziua de 30 aprilie: Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi:
”În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395), era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe, a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească.” Iar acela a zis: „Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie, purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ,ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta.”
Deci i-a zis lui Teofil: „Au voieşti şi tu să mă omori?”. Iar tatăl a răspuns: „Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avram.
Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună.” Iar acela a răspuns: „După cum voieşti, părintele meu, aşa fă.”
Deci a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţii lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui.
Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea.”
Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: „Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu să-i tai capul lui şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Iar judecătorul a zis: „Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor.” Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: „Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să doarmă cu dânsa.” Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare.Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: „Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns.” Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserică aceea, a rămas până la încheierea slujbei.
Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi, ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo, sta ascuns călăul cu sabia ascuţită şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză.
Iar când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un sorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: „După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru.” Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând:
„Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie.”
Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui.
Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi l-a vândut pe Hristos.
O fotografie de la tabara de la Mărişel, cand ne-am impartasit cu totii
Despre faptul că poziţia trupului ne influenţează starea sufletului şi mintea şi despre Pâinea vieţii
Hristos a înviat, dragii mei dragi!
Azi dimineaţă m-am trezit un pic cam indispusă, pentru că aseară m-am culcat târziu după ce mi-am „bunghit” ochii lucrând la calculator. Tot aseară am revăzut şi un material despre cum ne influenţează poziţia trupului mintea şi felul cum ne simţim.
A sunat ceasul. Nu-mi venea să mă trezesc. Dar m-am ridicat totuşi din pat. Eram ameţită, morocănoasă, şi gândul că am atâtea de făcut mă făcea şi mai indispusă, dar mi-am amintit ce am citit aseară despre cum pot să-mi îmbunătăţesc starea şi dispoziţia şi astfel, m-am dat jos din pat, am ridicat mâinile în sus şi am deschis gura într-un zâmbet larg spre minunata icoană a Domnului şi a Maicii Domnului şi am spus Slavă Ţie, Doamne! Mulţumesc pentru somnic! Mulţumesc că m-am trezit! Doamne binecuvintează-mă! Dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!”.
Şi chestia asta cu zâmbetul chiar funcţionează! Am reuşit să-mi fac treburile mele totuşi.
Dar să revenim. La ora 6.35 am intrat în bucătărie. Nu ştiam pe ce să pun mâna. La un moment dat am auzit vocea ridicată a soţiorului care le „împingea” pe prinţesuţe să se mişte „mai cu talent”.
Ameţeala nu mi-a trecut de tot cu un zâmbet, dar măcar am aprins un beculeţ…Am băgat de seamă că sunt vulnerabilă în dimineaţa aceasta şi că am nevoie de multă atenţie, ca să nu strig la cei din jur. Am început să cânt Hristos a înviat. Apoi le-am încălzit apa la fetiţe, le-am dat apa sfinţită să bea şi apoi le-am trimis să se îmbrace şi să coboare repede în bucătărie.
Hm, astăzi trebuie să fac lapte de cocos! Am scos lichidul din nucă, am mers iute afară şi am spart-o, am revenit şi am început să desprind miezul din coaja crăpată în două… Măi.., tocmai azi, când sunt aşa cheaună de cap, te-ai găsit şi tu nucă să te desprinzi aşa de greu…!
Copilaşii au coborât în bucătărie. … Aaaa, budincuţa de mere…. Doamne ajută-mă s-o fac… !
Le-am rugat pe fete să cânte şi ele Hristos a înviat….Am spălat merele…dar, măi, tocmai pe cele mai afectate le-am nimerit azi…! Doamne miluieşte! Hristos a înviat… Şi storcătorul ăsta merge ca melcul…Măi. măi…şi după ce fac budinca, trebuie să spăl storcătorul, să schimb sita, s-o pun pe cea deasă ca să fac laptele de cocos… Hm şi e deja 7 fără un sfert şi chiar azi soţiorul mi-a spus că e musai să plece la 7 fix….
O, slavă Ţie Doamne! Budinca e gata, copii! Copii s-au aşezat la măsuţă.
Dar e deja 7 fără 5 minute…şi trebuie să curăţ nuca de coaja aceea maronie ca să meargă mai repede Huromelul ăsta al meu…Hm…dacă aş fi avut blenerul acela ultrarapid, un-doi aş fi făcut laptele de cocos…
Dar ce tot bâigui acolo în minte?…Ce-mi trebuie blender…? Să ameţească laptele de să-l facă…praf…? Storcătorul meu e bun…, eu am o pasă proastă azi…Doamne miluieşte-mă…!
„Eu am plecat…!”, îl aud dintr-o dată pe soţior… Bine, Maica Domnului cu tine….! Ooo Doamne ajută-mă să termin lăpticul până nu iese cu maşina pe poartă şi să îl pun în sticluţă şi să-l pun în plăsuţă alături de chifle ca să aibă ce să mănânce azi soţiorul meu iubit!
Ura…am reuşit…! Între timp soţiorul şi-a adus aminte că mai trebuia s-o ia şi pe mezinuca cu el şi s-o ducă la şcoală… şi a revenit în casă. Mezinuca, în fugă, îşi pune caserola cu cereale în ghiozdan şi mai ia ultima gură de budincă… şi iese după tati ei.
„Mergeţi cu bucurie şi în pace dragilor, Maica Domnului să fie cu voi!”, apuc eu să strig după ei, în timp ce continuam să curăţ la coaja aceea maronie…. care se ţinea aşa de strâns de miezul imaculat al nucii de cocos…
„Micuţa mea, haidem să plecăm şi noi!”, îi spun eu mezinei…
„Încalţă-te azi cu bocănceii că, uite, plouă afară”.
„Da, mami, dar nu pot să leg şireturile!”
….Hm… „Bine, încalţă-te că le leg eu!”. Eu acum trebuie să spăl storcătorul şi cănuţele…şi vasele…. şi Doamne, e deja 7 jumătate…!
„Mami, mami, întârzii la grădi!”.
Aaa, eu mă gândesc că întârzii la biserică….!
Într-un final, reuşim să ieşim pe uşă. Afară plouă…Umbrela e prea mare, se agaţă de pomi, de pereţii caselor, de oamenii de pe stradă…de umbrela micuţei…
Ajungem la grădi… O dezbrac în grabă pe micuţă şi fug la biserică. Cred că am uitat s-o pup…Sper că nu va plânge.
Doamne… am ajuns, slujba e aşa de înaintată….! M-a cuprins mâhnirea, îmi venea să plâng…
Ooo, dacă s-ar fi mişcat mămăruţa mea mai iute… ! Îmi venea să mă fac mică, să mă ghemuiesc şi să plâng…, dar mi-am îndreptat spatele şi am început să cânt cu strana. Aşa de repede a trecut slujba… „Luaţi mâncaţi ….” se aude vocea Părintelui… Rostesc şi eu cu toată gura: „Amin, Amin, Amin”. Apoi Tatăl nostru… şi apoi aud vocea Părintelui meu care spune: „Cred Doamne şi mărturisesc…” şi eu după sfinţia sa…continui cu voce tare…”că Tu eşti Hristos care ai venit să mântueşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt EU….”
O, Doamne am venit, dar am venit aşa târziu… Mi-e foame, mi-e sete…ai milă de mine…!
La strană a început să se citească rugăciunea a 7-a pentru Sf. Împărtăşanie:
„Din buze spurcate, din inima pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu, şi neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obişnuinţele, nici neruşinarea, dă-mi voie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, şi mai vârtos mă şi învaţă ce mi se cuvine a face şi a grăi”.
Oooo, Doamne, mi-e ruşine să merg la Părintele să iau binecuvântare! Azi n-am ajuns la Sf. Evanghelie…azi am întârziat…Doamne ai milă de mine…! Poate azi e ultima Sfântă Liturghie…, dar mai bine să mor cu Tine Doamne Hristoase înlăuntrul meu, decât să stau departe de Tine.
M-am ridicat şi m-am dus…. Am intrat în cămăruţa de Spovedanie şi aşteptam ca părintele să vină ca de obicei şi să-mi dea binecuvântare.
Rugăciunea pentru Sfânta Împărtăşanie continua la strană şi mi-am ascuţit atenţia s-o pătrund:
„Greşit-am mai mult decât desfrânata, care aflând unde sălăşluieşti, cumpărând mir, cu îndrăzneală a venit să ungă picioarele Tale, ale Stăpânului meu Hristos şi Dumnezeului meu. Cum pe aceea, apropiindu-se din inimă, n-ai lepădat-o, nici de mine nu Te scârbi, Cuvinte, ci dă-mi să ţin şi să sărut picioarele Tale şi cu izvor de lacrimi, ca şi cu nişte mir de mult preţ, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curăţeşte-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greşelile şi îmi dă îndreptare … Ştii mulţimea răutăţilor mele, ştii si bubele mele şi rănile mi le vezi, dar şi credinţa mi-o ştii, voinţa mi-o vezi şi suspinele mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. (…) Vezi-mi osteneala câtă este şi toate păcatele mi le iartă (…)”.
Iată-l pe părintele. Se apropie, fereşte puţin perdelele să vadă dacă e cineva acolo….
„Părinte, am întârziat…a trebuit să duc copilul la grădi…(m-am scuzat eu), iertaţi-mă şi primiţi-mă la masa Domnului!”.
Şi Părintele meu bun a rostit vorba sa care-mi mângâie sufletul de fiecare dată: „Dumnezeu să vă ajute!”. Şi apoi a rostit dezlegarea şi binecuvântarea pentru Sf. Împărtăşanie….şi lacrimile curgeau în voie…. Am sărutat sfintele icoane şi m-am apropiat de Sf Potir. „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu cu Sf. Trup şi Sânge a Domnului şi Mântuitorului nostru…spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci… a spus Părintele şi a umplut linguriţa şi am deschis tare gura să-l primesc pe doamne al meu, viaţa mea, bucuria mea. Amin, Amin, Amin. Mulţumesc. Mulţumesc, Mulţumesc!
La sfârşitul sfintei Liturghii Părintele a spus că azi a citit o singură pericopă evanghelică deoarece „evanghelia zilei de azi de la Ioan capitoul VI corespundea cu evanghelia pentru cei adormiţi de azi, de miercuri, deci era aceeaşi evanghelie, şi am citit-o o singură dată.
Evanghelia este scurtă şi în ea se spune cum Mântuitorul îşi începe cuvântarea sa despre Pâinea vieţii, spune despre taina Euharistiei şi faptul că, mâncând Trupul şi Sângele Său avem viaţă întru noi. Apoi Mântuitorul spune mai departe că „pe toţi cei care i-a dat Tatăl, El nu-i va scoate afară”. Noi suntem ai Lui, suntem în Împărăţia Lui şi El ne primeşte şi de dăruieşte şi ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său”.
Îl priveam pe Părintele şi-mi venea să-i cuprind picioarele… sfinţia sa îl închipuie pe Domnul…Faţa lui era aşa de luminoasă astăzi! Părintele e bucuros… Astăzi, şi de atâtea nenumărate ori, Părintele meu mi-a făcut un aşa mare dar, dăruindu-mi-l pe Doamne…Cum voi putea mulţumi vreodată Doamne, că mă primeşti de fiecare dată, şi nu mă trăsneşti pe mine nevrednica…?
Apoi Părintele a continuat: „Avem aşa de multă bogăţie în lucrarea Bisericii, în Tainele Bisericii, în viaţa Bisericii, în tot ce este biserica. Avem icoane... Citesc acum Cartea scrisă de Vasiliki Rallis din Lesbos…despre Sfinţii mucenici Rafael, Irina şi Nicolae. Ce lucruri minunate sunt scrise în această carte şi ce bogăţie! Ce bogăţie înseamnă pentru noi tot ceea ce este în Biserică şi cât de mare este binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă în vieţile noastre prin Hristos şi prin sfinţii Bisericii!
Dumnezeu să primească Sf. Liturghie. După amiază este Sf. Maslu …Eu voi fi în călătorie…spre Timişoara..”.
Drum bun, Părinte!
Şi am zbughit-o pe uşă, alergând într-un suflet spre casă, unde treburile mă aşteptau să-mi continui slujirea…în bucătărie. În timp ce fugeam spre casă, cântam: „Îţi mulţumesc şi Te slăvesc Hristoase Domnul meu de tot ce-mi dai mereu!”.
Îndrăzneşte! Domnul ne iubeşte şi ne aşteaptă cu braţele deschise.
Să ai o zi binecuvântată, cititorule drag!
Când ai timp, urmăreşte şi acest video despre limbajul trupului
http://www.ted.com/talk /amy_cuddy_your_body_language_shapes_who_you_are?language=ro#
Ce le mai dau puiuţilor mei de mâncare dimineaţa?
Bună dimineaţa, dragilor!
Poate aţi auzit zicala din popor „Mâncarea de dimineaţă e ca însurătoarea de tânăr!”. Nu ştiu exact ce asemănare o fi între mâncare şi însurătoare, dar ştiu că e bine să mănânci dimineața și să te însori de tânăr.
De ce e bine să mănânci dimineața?
Păi, când faci cel mai mult efort? În prima parte a zilei, nu? Ei, şi tocmai în această parte tu umbli cu rezervorul gol, îl ameţeşti cu un zaţ de cafea…şi numai ce te trezeşti pe la ora 11 că tremuri… Unii specialişti, care se respectă, ne sfătuiesc să mâncăm dimineaţa. Ce este bine să mâncăm dimineaţa? Fructe şi apoi cereale integrale. Bun. Dar dimineaţa avem o problemă cu timpul! Deşi ne culcăm destul de devreme, pe la ora 20-21 maxim suntem în pat şi sforăim, dimineaţa totuşi ”nu ne dăm sculatului”.
Uite, spre exemplu, azi dimineaţă am lăsat să sune ceasul și a tot sunat vreo 20 de minute, dar prinţesele mele nici n-au avut habar de asta. M-am dus la ele şi le-am gâdilat la tălpi. Nimic. Dormeau buştean! Îmi era mai mare dragul să le privesc, ghemuite care mai de care mai haios. Aşa că, a trebuit să găsesc alternative…
Pentru că la ora 7 trebuie să ieşim pe uşă, le-am făcut o budincă de mere în care am pus o linguriţă de praf de seminţe de cătină şi un vârf de cuţit de cuişoare și mâncarea de cereale le-am pus-o în trăistuță, ca s-o mănânce la pauza de masă de la grădiniță și școală.
Rețeta: Budincă de mere cu seminţe de cătină râşnite şi cuişoare
Am spălat merele, le-am curăţat un pic de părţile afectate şi le-am dat prin storcătorul cu melc, la care am pus sita rară. Am luat un borcan de sâmburi şi pieliţe de cătină, (pe care le-am uscat în toamnă, după ce am făcut cura de cătină, storcând cătina tot cu storcătorul cu melc), şi le-am dat prin râşniţă. Am luat apoi, pe rând, câte o cană mare şi am pus-o la storcător să se umple cu pasta aceea fină de mere. După ce s-a umplut, am adăugat o linguriţă de praf de seminţe cătină şi un vârf de cuțit de praf de cuişoare, le-am amestecat bine şi le-am pus cănuţele în faţa prinţeselor pe jumătate „dorminde”.
Era deja ora 06.50! Le-am pregătit repede păpica pentru ghiozdănel. De data aceasta, pe lângă chifla din făinuri integrale, seminţe şi o ridiche, care era păpica pentru amiază, am adăugat şi caserola cu cereale şi câteva curmale (pe care trebuia să le mănânce la o jumătate de oră după mere) pentru masa de la ora 10, când doamnele de la grădiniţă şi de la şcoală le îi vor așeza la măsuţă să mănânce. Şi aşa, am încheiat cu succes misiunea din bucătărie şi m-am scutit şi pe mine de vorbăria de a le grăbi să să mestece că trebuie să plecăm.
Doamne, mulţumim!
Sărut mâna pentru masă!
Vă doresc o zi senină!
Atitudinea ne determină altitudinea
Hristos a înviat!, dragii mei.
Deschizând emailul în dimineaţa aceasta, am găsit minutul de la John. Cuvântul despre care el a vorbit a fost „atitudine”. John spunea că nu inteligenţa face diferenţa, ci atitudinea. Atitudinea legată de cele din jur .., cum ar fi, spun eu, de învăţat, de citit, de profesorii tăi, de preotul tău, de biserica la care mergi…
John mai spunea că atitudinea e o alegere. Atitudinea este unul dintre cele mai bune lucruri din viaţă. De felul cum ne-o gândim depinde calitatea vieţii noastre. Ar fi trist să nu avem puterea de alegere! Ar fi trist ca lucrurile bune să le avem sau să nu le avem. Ar fi trist ca unii să aibă şi alţii nu. Dar atitudinea este pentru toţi. Şi mă gândeam: cu toţii putem avea o atitudine bună faţă de ceea ce este în jurul nostru, faţă de Evanghelie, faţă de Biserică… Dar de multe ori preferăm să rămânem în obişnuinţele noastre…
Uitaţi, de pildă, exemplul lui Simon magul, despre care s-a vorbit în Apostolul citit astăzi la biserică şi despre care Părintele nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc ne-a vorbit la sfârşitul sfintei liturghii:
„Simon era vrăjitor. Oamenii credeau în vrăjitoriile lui şi-l numeau „puterea lui Dumnezeu”. Dar el era un rătăcit şi Sf. Ap. Petru l-a mustrat.
Aceasta ne arată cât de grav este să faci confuzie între lucrarea Duhului Sfânt şi lucrarea demonilor prin vrăji. Simon cere Apostolilor să se roage pentru el, dar el a rămas în continuare eretic. De aici se trage şi numele păcatului simoniei (care se face atunci când plăteşti bani pentru a primi harul…, n.n).
Simon este începutul multor erezii ( vrăjitoreşti, amestecăturilor şi confuziilor spirituale…, n.n)”.
Ne putem întreba de ce a rămas Simon eretic? Poate că pentru câştig material ….
Avea puterea să aleagă…era cu apostolii, putea să se ţină de ei, să-şi mărturisească neputinţa, să lucreze la ea…, dar a ales să rămână totuşi în rătăcire şi de aici un şir de rătăciri…
Mare atenţie ne trebuie. numai Domnul ne poate păzi de rătăciri, dar trebuie să ne ţinem strâns de el, sau mai bine să-l rugăm „disperaţi” să ne ţină El, aşa cum spunea cineva: „Ţine-mă Doamne de urechi, că de nu, te vând ca Iuda…!”.
Doamne ai milă de noi şi ne păzeşte de toată lucrarea cea rea a vrăjmaşului care umblă ca un leu să ne înghită.
Să binecuvinteze Doamne ziua aceasta, ca să petrecem în bucuria Lui!
Aici aveţi textul în întregime:
Faptele Apostolilor, capitolul VIII, versetele 9-24:
„Dar era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare.
Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise.
Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.
Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era uimit.
Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus.
Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.
Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.
Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani.
Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu.
Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti.
Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis”.
Un cuvânt minunat despre femeia creştină
Dragile mele prietene
vă doresc să trăiţi mulţi ani în bucuria Domnului!
Să îndrăzniţi să răspundeţi chemării de a fi mărturisitoare.
Împărtăşesc cu voi bucuria primită azi la sfânta biserică şi prin cuvântul părintelui meu minunat:
Hristos a înviat!
Duminica aceasta, împreună cu sărbătoarea Bunei Vestiri, poate fi considerată ca o sărbătoare a femeii creştine, duminica numită a mironosiţelor.
În Evanghelia de la Marcu 16, 1-8, am auzit câte ceva despre ceea ce înseamnă mironosiţele, cele pregătite să ungă trupul lui Iisus Hristos, purtând mir.
Aşa au alergat atunci în duminica Învierii foarte devreme, dimineaţa, acest grup de femei, purtând mirurile pe care le pregătiseră. De aceea le numim mironosiţe, adică purtătoare de mir. Gestul lor este un gest de dragoste, un gest de curaj totodată.
Ucenicii îşi pierduseră curajul, îşi pierduseră poate în parte şi credinţa. Ne aducem aminte de cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, când a mers Iisus cu ei şi ei spun că „noi nădăjduiam că El este Cel care va izbăvi pe Israel”. „Nădăjduiam”.. Nu mai vorbesc la prezent. Nădejdea lor pare sfărmată, credinţa lor pare pierdută.
Or gestul femeilor din noaptea Învierii este în primul rând un fapt de credinţă. Pentru ele, chiar dacă Iisus este Cel răstignit, rămâne Iisus pe care L-au urmat, pe Care L-au iubit, în care au crezut şi în Care cred.
Când ajung la mormânt, vin îngerii în faţă care le spune: „Căutaţi pe Iisus? La Marcu singur apare: „Pe Iisus Cel Răstignit Îl căutaţi?”. Iisus rămâne în conştiinţa noastră ca Cel răstignit şi înviat, bineînţeles, dar nu e corect deloc să uităm că El este Cel răstignit. Sf. Ap. Pavel, când îşi califică predica sa, spune că nu vrea să ştie nimic între ei decât pe Iisus şi pe Acesta răstignit. Şi la I Corinteni mai spune: Iudeii cer semne, elinii umblă după înţelepciune, noi însă vestim pe Iisus Cel răstignit, Care e puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu.
Aşa Îl caută femeile mironosiţe, pe Iisus Cel răstignit şi aceasta caracterizează foarte bine personalitatea lor de credinţă. Desigur trebuia curaj să faci ce făceau ele. Ştiau că mormântul are păzitori acolo , mai ştiau că mormântul e acoperit cu o piatră grea. Ştiau că Iisus a fost răstignit ca un răsvrătit şi că toţi care se asociau cu Iisus puteau fi suspectaţi, şi mai mult decât atât, urmăriţi la rândul lor, interogaţi şi pedepsiţi. Ucenicii de frica aceasta nici n-au mai ieşit din casă, stăteau închişi de frica iudeilor, spune Evanghelia.
Ori, iată-le pe aceste femei, care erau femei, nu erau bărbaţi, şi erau şi străine, nu erau din Ierusalim, erau toate din Galileea, care în dragostea lor şi-n credinţa lor, biruiesc teama, biruiesc neîncrederea. Mergeau înspre mormânt în grabă şi se întrebau cine le va depărta piatra de pe uşa mormântului şi aşa au găsit piatra la o parte de pe uşa mormântului şi le-au vestit îngerii: „Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi? Nu este aici. A înviat! Iată locul unde a fost pus. Duceţi-vă şi vestiţi!”.
Ele sunt primele care primesc mărturia despre Învierea lui Hristos şi totodată primesc şi trimiterea să devină vestitoare ale Învierii. De aceea Biserica le numeşte „femei binevestotoare”. Iar troparul le numesc„uceniţele Domnului”, pentru că ele, cu adevărat, îşi arată calitatea de uceniţe şi o confirmă prin această credinţă devenită faptă în căutarea lui Iisus Cel răstignit.
Iată cum prin acest gest al lor uceniţele îi întrec pe bărbaţi! Şi gestul lor este răsplătit! Şi ele arată tuturor ce înseamnă ucenicia: să-L cauţi pe Hristos, nu numai când este lăudat, când face minuni, când mulţimea se îmbulzeşte în jurul Lui, ci să-L cauţi pe Hristos când este dispreţuit, batjocorit, când este răstignit, arucat în mormânt. Acesta este cu adevărat un gest de credinţă, un gest de ucenic.
Sf. Simeon Noul Teolog spune că ucenicul trebuie să iubească şi să asculte pe dascălul său în orice împrejurare, să-l apere când este batjocorit, să nu-i creadă pe hulitorii lui şi dacă, în prigonirea aceasta el moare, să-l înmormânteze şi să-i îngrijească mormântul.
Aşa fac aceste sfinte femei. Ele au fost următoare ale Doamnului din Galileea şi până la Ierusalim. Au trăit cutremurate durerea şi încercările vinerii celei mari, dar nu L-au părăsit pe Iisus. Sunt prezente la înmormântarea lui Iisus şi au conştiinţa că această înmormântare s-a făcut prea în grabă şi că mai trebuie făcut încă ceva şi măcar că începuse Sabatul, ele atunci, în grabă, înainte de a începe Sabatul, au pregătit miresme, ca imediat ce va trece Sabatul să poată să înmiresmeze trupul Mântuitorului, aşa cum socoteau ele că se cuvine.
Iubiţi credincioşi, spuneam că duminica aceasta este cu adevărat o sărbătoare a femeii creştine, pentru că de la mironosiţele acestea femei, multe, multe alte femei creştine şi-au manifestat credinţa şi puterea credinţei şi şi-au arătat calitatea de uceniţe ale Domnului.
Când ne gândim la femeile mironosiţe, ne gândim la un grup pe care nu-l cunoaştem deplin încă. Sigur printre ele era Maica Domnului, care are un statut aparte, dar între femeile acestea purtătoare de mir, întotdeuna apare pe locul întâi Maria Magdalena şi apoi cea numită sora Maicii Domnului, Maria mama lui Iacob, care era rudenie cu Maica Domnului şi cu Mântuitorul. Apoi Salomeea, apoi Ioana, care era soţia unui dregător de-al lui Irod Antipa. La care trebuie să adăugăm pe cele două surori din Betania, Maria şi Marta şi altele, despre care spun Evangheliile. Altele care poate nu erau atât de apropiate de acest grup, dar care, într-un fel sau altul, erau şi ele prezente în diferite momente.
Ei la numele acestea, spuneam, se adaugă nenumărate nume de femei credincioase care L-au iubit pe Mântuitorul şi care au marcat viaţa Bisericii, viaţa Lumii. De la femei care sunt menţionate în Faptele Apostolilor, de la Lidia, acea negustoreasă de purpură din Filipi, care i-a spus lui Pavel şi înspţitorilor lui care vesteau evanghelia că „Trebuie să staţi în casa mea!”. La Filipi apostolul şi ucenicii lui nu aveau loc unde să stea. Lidia avea o casă mai rânduită. Era negustoreasă şi circula, a crezut în Domnul şi atunci a dorit, i-a obligat cumva pe misionari să stea în casa ei. Ea a insistat, pentru că ei nu voiau să abuzeze de bunăvoinţa cuiva.
Sau acea diaconiţă din Corint, Febe, sau Priscila, soţia lui Acvila, remarcabilă creştină din vremea Apostolilor, sau Apfia din Colose. Sau Evodia şi Sintihi din Filipi şi alte femei menţionate în Noul Testamnent.
Apoi Tecla, care a fost ucenica Sf. Ap. Pavel şi martiră, continuând cu atâtea şi atâtea alte femei. Continuând cu Olimpiada diaconiţa, cea care a fost ucenica Sfântului Ioan Gură de Aur care i-a purtat de grijă, sau Paula şi Eustochia, uceniţele Sfântului Ieronim, sau Antuza mama Sfântului Ioan Gură de aur, sau Nona mama Sf. Grigorie, sau Emilia, mama Sf. Vasile.
Iată nenumărate femei credincioase, până la Maria Brâncoveanu şi la măturisitoarele credinţei de pe teritoriul ţării noastre. Nu le vom putea niciodată socoti!
Citesc acum seara un volum cu noi muceniţe din fosta Uniune sovietică din vremea lui Stalin. O mulţime de femei, care în vremea comunismului susţineau Biserica şi misiunea creştină. Cu riscul vieţii. Atunci cine susţinea Biserica putea fi suspectat şi uşor arestat şi condamnat la moarte.
Nu poate nimeni număra atâtea nume! Până la soţia lui Soljeniţin, pe care am avut ocazia s-o cunosc şi să stau de vorbă cu ea. La două luni după ce a murit Soljeniţin, fiind la o conferinţă la Moscova a fost invitată şi ea şi la masă am vorbit cu ea şi ea mi-a vorbit.
Vedeţi, de multe ori, când se vorbeşte despre femeia creştină se spune mai ales despre ceea ce nu are voie să facă ea. Că nu are voie să fie preot, de pildă. Deşi, şi femeile şi bărbaţii, primind tainele de iniţiere, şi Botezul şi Sf. Euharistie, au o preoţie, ceea ce se numeşte preoţia împărătească. Toţi creştinii au această preoţie.
Da. Femeile nu sunt hirotonie. Am aflat din apostolul de astăzi despre hirotonia primilor diaconi, care erau toţi bărbaţi.. cu nume bun…7 bărbaţi. Apoi au fost hirotoniţi preoţi şi episcopi, tot bărbaţi, nu femei. Dar aceasta nu este însă o lipsă, pentru că femeia are alte chemări nu mai puţin importante. Femeia nu este preot prin hirotonie, dar este mamă de preot. Femeile dau preoţi. Ca să ai preoţi buni, trebuie să ai mame bune. Femeile sunt soţii de preoţi. Femeile ţin în atâtea feluri Biserica.
Nu se cade într-o zi ca aceasta să vorbim de păcatele femeilor sau de păcatele bărbaţilor. Tocmai pentru că rolul lor este aşa de important în Biserică, diavolul caută să deturneze pe oameni de la chemarea lor mântuitoare şi să-i arunce în mizeria păcatelor. Da. Sunt multe păcate! Şi multe sunt consecinţele păcatelor! Oamenii îşi fac viaţa un iad prin faptul că se supun celui rău şi ascultă de faptele lui şi cad în păcate de moarte şi atunci viaţa este marcată atât de teribil de lucrarea păcatului.
Dar cum spuneam, se cade să vorbim într-o zi ca aceasta ce face harul lui Hristos (cu femeile şi cu bărbaţii, n.n). Harul lui Hristos care face din oameni sfinţi, care ridică la o înălţime negrăită, care ridică la împărăţia lui Dumnezeu.
Citeam zilele trecute mărturia unui om care a fost în comă multe zile, un accident de maşină grav. El a fost rănit grav rănit şi nu se mai credea că mai scapă. El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acel accident. I s-a arătat iadul şi raiul. I s-a arătat cum urmăresc demonii pe oameni. Când merge o salvare la un bolnbav sau rănit, e plin de diavoli în jur, căci îl aşteaptă pe cel rănit să-l prindă. Spitalul e Mall-ul diavolul, acel mare complex de magazine, aşa a văzut el, cum dau năvală diavolii ca să prindă sufletele oamenilor, stând aproape de ei. Spitalul e Mall-ul diavolului! Dar l-am văzut pe Dumnezeu, spune el, sau pe Înger, Bunătatea absolută care i-a întins mâna, care i-a arătat că Dumnezeu există, că este bun, că mântuirea este lucrul cel mai de preţ. E cutremurătoare această mărturie. Pe internet se află cu titlul „Omul atins de Dumnezeu”, care mărturiseşte despre omul care l-a văzut pe Dumnezeu.
Când harul face sfinţi din oameni îi pregăteşte pentru harul cel nemărginit al lui Dumnezeu. Şi în Împărăţia lui Dumnezeu sunt sfinţi şi sfinte. Nu ştim proporţia, dar probabil că femeile sunt mai multe sfinte, şi asta o vedem şi din biserică. Câţi bărbaţi sunt de faţă şi câte femei. Bărbaţii, care lipsesc, n-au nevoie de Dumnezeu, n-au nevoie de Biserică.
Iubiţi credincioşi, slăvim pe Dumnezeu pentru ziua aceasta. Dorim să înţelegem cât de mare este chemarea Lui. Nu noi îi facem cinste lui Dumnezeu că venim la Biserică, ci El ne face cinste că ne primeşte în faţa Lui.
Nu noi, ştiu eu, avem ceva merit că petrecem un ceas la Biserică, ci bunătatea lui Dumnezeu se arată prin chemarea ce ne-o face şi iată că ne întâlnim de fiecare dată cu Hristos în SfântaLiturghie şi El ni se dăruieşte iară şi iarăşi spre viaţa veşnică. Amin.
M-am uitat după tine şi te-am aşteptat, soţiorul meu, minunea mea!
„Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am (…) aflat.
Scula-mă-voi, mi-am zis, (…) amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am (…) aflat.
Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce (…) străjuiesc;
N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?”.
(Cântarea Cântărilor)
Dragilor
soţiorul meu este plecat în delegaţie şi-mi lipseşte!
Aseară eram tare obosită şi le-am spus fetiţelor că mă duc să mă întind în pat puţin.
Ele au rămas în curte cu bunica. M-am băgat în pat şi mi-am pus o pernă pe urechi să nu aud chicotele din curte. Am adormit. N-am mai auzit nimic. Pe la o bucată din noapte mă întorc pe-o parte şi mă uit după dragul meu soţior….” Poate mai are încă de lucru sus în birou…., am gândit şi mi-am văzut de somn mai departe. Dar la un moment dat, iar m-am trezit şi iar m-am uitat …. lângă mine, nimeni …. am ieşit din cameră şi când m-am uitat pe scări, mi-am amintit că e plecat ………………………
”Ah, eşti plecat! Un dor mi-a umplut inima…nu mai pot dormi…şi locul tău e gol! Mi-e dor de tine … Cât îmi lipseşti …şi cât mai trebuie să te aştept!”. După ce am gândit acestea, alt gând mi-a venit: „Dar de ce să aştept. Dragul meu e cu mine mereu, îl port în inimă. Gândurile noastre nu au distanţe. Şi l-am strâns în inima mea în braţe. Ah, soţiorul meu, minunea mea, ce mare binecuvântare să te am şi să mă ai…şi ce minunat este că îbn Doamne spaţiul dispare, mintea, duhul nostru fiind împreună…. nimic nu ne desparte. Deşi trupurile noastre sunt la sute de kilometri distanţe, te simt aproape… dar vreau să fii deplin aproape…să pot dormi în continuare la pieptul tău!”.
Şi atunci mi-a venit un gând să deschid Sfânta Scriptură şi să citesc Cântarea Cântărilor. Şi am deschis cartea şi am început să citesc cu mare atenţie. Ce cuvinte, ce scriere genială! În cuvintele acelea îi auzeam glasul soţiorului meu…
Capitolul 1
„1. Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
2. Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
3. Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!
(…)
6. Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?
7. Dacă nu ştii unde, tu cea mai frumoasă între femei, ţine atunci mereu urmele oilor, paşte-ti mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor!
8. Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea! *apreciaza efortul meu, lucrul meu in casa, n.n)
9. Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi intre cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare.
(…)
10. Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint.
11. Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă.
12. Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.
13. Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules.
14. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi.
15. Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cît de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat.
16. Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii.
Capitolul 2
1. Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
2. Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
3. Cum este mărul intre copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
4. El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
5. Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
6. Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
7. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
8. Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
9. Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
10. Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
11. Iarna a trecut, ploaia a încetat.
12. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
13. Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
14. Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
15. Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
16. Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
17. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.
Capitolul 3
1. Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat.
2. Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.
3. Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; „N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?”
4. Dar abia m-am despărţit de ei şi iată, eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei.
5. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea, până nu-i va fi ei voia!
6. Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, par-c-ar arde smirnă şi tămâie, par-c-ar arde miresme iscusit gătite?
Capitolul 4
1. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cît de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară.
2. Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură.
3. Cordeluţe purpurii sunt ale tale buze şi gura ta-i încântătoare. Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu.
4. Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo şi tot scuturi de viteji.
5. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.
6. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.
7. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată.
8. Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Senir şi din Hermon, din culcuşul leilor şi din munţi cu leoparzi!
9. Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sân.
10. Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.
11. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.
12. Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit.
13. Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti care revarsă miresme:
14. Nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt şi cu aloe şi cu arbuşti mirositori.
15. În grădină-i o fântână, un izvor de apă vie şi pâraie din Libar.
16. Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.
Capitolul 5
1. Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei!
2. De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
3. Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
4. Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
5. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
6. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.
7. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.
8. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.
9. Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ?
10. Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul.
11. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.
12. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi.
13. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate.
14. Braiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat.
15. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul.
16. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!
Şi am adormit cu gândul la el…şi am dormit împreună îmbrăţişaţi în îmbrăţişare sfântă….şi zorile m-au trezit fericită…. şi fug în răcoare dimineţii spre Doamne …..
Ce mai mâncăm în luna aprilie?
Dragilor
sărbătorile s-au dus. Gata cu mâncarea de la buni….!!!
ne revenim la ale noastre…
şi zilele acestea ne-am întrebat ce mai este de mâncat specific sezonului în care ne aflăm? Hm…avem o sumedenie.
Chiar dacă urzicile au trecut, avem încă multe surse de verde. Salata verde este în toi, la fel spanacul, ridichiile, ceapa verde, frunzele de pătrunjel, de leuştean, lobodă, ştevie …
Astăzi mi-am amintit de sparanghel.
Cu ajutorul lui Doamne, sper să ajung mâine în Târgul de la sala Transilvania…Acolo venea cineva de pe la Avrig cu sparanghel proaspăt….
Azi am mâncat orz fiert şi l-am mâncat cu multe frunze de salată verde şi ceapă verde. O bunătate! De multă vreme n-am mai fiert orz!
Se face atât de repede! Eu îl zdrobesc puţin în moara de cereale
şi îl fierb în oala de fontă. Pun la încălzit 1 litru de apă şi când apa este bine încălzită, adaug 500g de orz. Amestec cu o lingură de lemn şi îl las să fiarbă cam 10-15 minute la foc mic apoi îi sting focul, adaug puţină sare şi îl acoper cu capacul şi îl las acolo în oală să se umfle bine.
De data aceasta am adăugat la sfârşitul fiertului şi lapte de cocos preparat cu Huromel. 
Am pus şi pulpa de cocos.
A ieşit foarte delicios!
Căutând o imagine cu boabe de orz, am dat peste acest articol..
.http://bodygeek.ro/dieta-cu-orz-pentru-7-zile-te-ajuta-sa-slabesti-4-kg
E interesant..! Se pare că orzul ajută la multe…dar eu nu urmăresc decât să ne hrănim diversificat cu alimente integrale şi apoi corpul va avea ce-i trebuie.
Vă doresc spor la preparat păpica sănătoasă!
Dacă doriţi alte idei despre gătit, vă pun la îndemnă cărţuliile în care eu mi-am adunat informaţiile şi mi-am notat experienţa.
Cât de neputincioși suntem și cât de grabnic ne ajută Domnul!
Dragilor, astăzi îl prăznuim pe marele mucenic Gheorghe.
Mare mângâiere avem noi, creştinii, şi mare bucurie la prăznuirea mucenicilor!
Aseară, m-am târât efectiv la biserică, împingând trupul acesta greoi, îngreuiat de neputinţe. Eram atât de obosită şi aveam o stare atât de apăsătoare! Am ajuns în sfârşit. Slujba era începută. M-am aşezat într-un colţ şi am ascultat slujba.
La un moment dat, părintele a făcut molitfa pentru spovedanie şi am mers s-o ascult. Apoi, m-am retras la colţul meu. Oboseala îmi crease o stare de deprimare…Vedeam numai nereuşitele, numai problemele…, încurcăturile, lucrurile ce aşteptau să le fac şi nu am ajuns..
Am început să mă rog ca să mă ajute Doamne să ies din acea stare. Mă dureau şi ochii şi i-am ţinut închişi. Mă vedeam atât de netrebnică şi de neputincioasă…
La final, Părintele a spus un cuvânt minunat despre credinţa mare a sfântului mucenic Gheorghe. Cum el a fost un model care a influenţat pe mulţi şi de aceea este numit mare mucenic. Şi micimea mea creştea. Mă gândeam cât de neputincioasă sunt. La un pic de oboseală, gata, sunt la pământ…
Părintele ne-a îndemnat să avem credinţă statornică, acum când în jurul nostru tot mai mulţi se clatină. „O Dumnezeul meu…, gândeam eu, ai milă de mine…! Uite-mă, o oboseală şi gata… nu mai am nicio putere… şi pe toate le văd în negru…”.
Am plecat de la biserică. Starea încă mă apăsa. Am ajuns acasă şi doream să mă pun în pat, dar fetiţele mi-au cerut să le citesc povestea şi le-am aşteptat să se îmbrace în pijamale. Între timp, a venit fetiţa cea mare. Era şi ea obosită, dar nu am băgat de seamă asta, nu m-am gândit la ea, ci doar la mine. I-am amintit că are de făcut ceva important şi ea mi-a spus s-o ajut să facă acea treabă şi eu i-am spus că o poate face ea, dar ea era aşa de obosită şi preocupată de altele, încât a fost copleşită şi mi-a re proșat că nu vreau s-o ajut. Peste starea pe care o aveam deja, aceste cuvinte au căzut greu…
Îmi venea să plec departe, să mă afund în mare… Fetiţele mici s-au băgat în pat şi le-am auzit suspinul. Se rugau. Am început şi eu să mă rog ca să mă ajute Doamne să mă liniştesc. Era doar o neputinţă pe care o puteam foarte simplu rezolva prin câteva explicaţii calme, dar n-am putut să mai dau explicații că nu mă simt bine și nu pot efectiv să mai fac nimic, că aș vrea să mă bag în pat…
După câteva momente, cu mila Domnului şi cu rugăciunile micuţelor, m-am liniştit şi așa, le-am citit povestea şi apoi, m-am băgat în pat, aruncându-mă în marea milă a Domnului….
Iată-mă dimineaţă! Fug la Doamne. Numai El este scăparea mea, ajutorul meu cel tare, nădejdea mea, viaţa mea. El poate să mă înnoiască, să mă spele, să mă cureţe, să mă facă nouă şi să-mi întărească credinţa, şi trupul, şi ochii şi voinţa…
Doamne, pentru sfântul Tău mucenic Gheorghe iartă-mă şi ai milă de mine şi de toţi ai mei apropiaţi şi depărtaţi şi de toţi cei care poartă numele Sfântului Gheorghe. Pe toţi binecuvintează-ne! Amin. Mulţumeeesc!
Un moment de regăsire a sinelui: înmormântarea lui Uţu (Ioan Farcas)
Ieri, la amiază, am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu şi a celor care au preluat din îndatoririle mele cu copilaşii, la slujba de înmormântare a lui Uţu (Ioan Farcaş).
Am ajuns, cum de puţine ori mi se întâmplă să ajung, înainte de a începe.
Sicriul a fost mutat din capela de la subsol, în biserică, în frumoasa biserică-catedrală de pe strada Mihai Viteazul din Sibiu. Am intrat cu sfială în biserică şi m-am apropiat de sicriu.
Din fotografie Uţu mi-a zâmbit şi, fără să vreau, i-am zâmbit şi eu.
Împrejurul sicriului erau cei apropiaţi, printtre care şi naşa noastră. M-am dus lângă ea s-o salut şi s-o îmbrăţişez. Alături de ea, era Andreea Turu, prietena lui Uţu, cea care i-a fost alături în toţi aceşti 4 ani de suferinţă.
După ce am salutat, m-am aşezat deoparte într-o strană şi priveam pe cei care veneau pentru slujbă.
O priveam pe Andreeaa cum în tăcere se căznea să aprindă tămâia şi cum lumânarea din sfeşnic a tot căzut….parcă nu mai putea să stea în sfeşnic…, dar ea, cu fermitate, a fixat-o din nou, şi prima dată şi a doua oară…
În scurt timp, biserica s-a umplut… Corul s-a aşezat după rânduială în stânga sfântului altar…
Erau toţi cerniţi…
Doamne ce imagine…!
Priveam la acea imagine şi mă gândeam la ultima imagine a acestui Cor.., al Corului Caedonia şi al Corului Catedralei, care acum s-au unit spre a-l prohodi pe unul dintre membrii lui care stătea acum în mijloc în sicriu.
Îi priveam pe toţi pe rând …, pe aceşti oameni cerniţi şi trişti de pierderea celui drag…..
La un moment dat, mi-a atras atenţia nişte unghii mari colorate în verde deschis…care tastau un ecran de IPhone…şi mă gândeam… Aceşti oameni distinşi, mondeni, au atâta dragoste, atâta dăruire…, cum rar mi s-a dat să văd printre „fuste lungi şi baticuri”….şi mi-a venit aşa o idee în cap că măreţia omului este totuşi prezentă în fiecare suflet, chiar dacă e acoperită uneori de măşti sociale de conjunctură…
Au început să cânte… Fiori prin tot trupul … Acest cor minunat…nu a mai cântat atât de duios parcă niciodată … şi parcă niciodată nu m-a zguduit atât de mult aceste cântări de înmormântare… „Cu duhurile drepţilor…. „ ; „Tu eşti Dumnezeu care te-ai pogorât în iad …”
Mă gândeam la Uţu…la viaţa lui luminoasă… şi ..
La un moment dat, a început să cânte altcineva…un cântat care se deosebea de cântarea corului…, care nu mi-a plăcut în mod deosebit …şi parcă mă stânjenea la urechi…şi mă aşteptam ca Uţu să se ridice şi să le spună coriştilor…, „da ce faceţi dragilor, aţi obosit? Ia cântaţi mai departe aceste cântări care-mi mângâie sufletul….!”.
Dar nu.., Uţu nu a spus nimic…doar zâmbea încontinuu… şi se uita la fiecare, la chipurile acestea atât de binecunoscute lui….
Păcat că n-am avut un aparat să fotografiez…..
Am înregistrat cântarile corului de la înmormântare. Sunt superbe…, pur şi simplu îţi cutremură fiinţa….Poate le voi putea cândva prelucra şi posta…
Dar, ca o mângâiere, vă postez aici câteva clipe de la închiderea Târgului de carte şi revistă religioasă de anul trecut de aici de la noi de la Sibiu, când a fost ultima dată când l-am văzut viu pe Uţu.
O să vedeţi la final, când încep să plece doamnele din cor, ultima care pleacă este
Andreea…
Acel chip atât de blând…, menit parcă să aline suferinţa.
Aici este un turneu..Uţu este încununat cu flori…
Te vom purta mereu în amintire, dragul nostru Uţu !
Îţi mulţumesc Uţu pentru exemplul de răbdare şi credinţă ce mi l-ai oferit!
Domnul să te odihnească în pace!
Uţu (Ioan), prietenul nostru, a plecat la Domnul
Dragilor
Prietenul nostru Uţu (Ioan Farcaş) a plecat la Doamne.
Aseară am fost la priveghi.
Nu-mi venea să mă duc…nu voiam să-l văd mort pe acest om drag pe care întotdeuna l-am văzut zâmbind…
Un tânăr de vârsta mea..38 de ani…măcinat de o mâhnire peste poate de purtat…se luptă 4 ani cu cancerul şi iată acum primim vestea că lupta lui s-a sfârşit…că mâhnirea lui s-a tămăduit şi bucuria a venit ca să fie cu el veşnic…
Am intrat în capela de unde tocmai ieşeau prietenii lui Uţu…colegii lui de cor, de viaţă, de bucurie, de speranţă…
Unii au rămas să-i mai cânte puţin….
O, Doamne şi ce cântări…! Ce imagine …!
Am mai auzit aceste cântări – Cămara Ta mântuitorule, Doamne auzi rugăciunea mea… Ziua Învieri…, dar niciodată nu au avut acest răsunet în mine….
Am înmărmurit…
Nicio lacrimă….
Priveam pe fiecare în parte …toţi aproape de vârsta mea …toţi transfiguraţi de durerea aceea ….învietoare…
Naşa Lucia ne-a văzut şi a venit să ne îmbrăţişeze… şi ca de obicei ne-am strâns în jurul ei toţi finii…Instinctiv, m-am uitat să-l văd pe Uţu…dar el lipsea…de lângă naşa lui şi a noastră …
Dar Uţu el era un pic mai într-o parte… era în sicriul de pe masă….iar chipul lui era atât schimbat!
L-am privit mai îndeaproape…Ochii lui n-au vrut să fie strânşi închişi …, ci mă priveau cu o privire senină…
m-am gândit: Calea lui se sfârşise aici…, el s-a pregătit pentru plecare atât de frumos, are atâţea prieteni în jur care se roagă pentru el…a murit în aceste zile luminoase…
Dar calea mea cum şi când se va sfârşi? Poate fi la noapte, poate fi mâine…Poate nu ştiu…
Iar eu cum mă pregătesc?
Ce rost mai au îngrijorările, agitaţiile… supărările pentru nimicuri…Viaţa aceasta e atât de scurtă…
Doamne dă-mi aducere aminte de acestea atunci când îmi vine să urlu la cei dragi …, când greutăţile mă copleşesc..când îmi vine să reproşez…să cârtesc…adu-mi aminte că nu se merită …, că viaţa aceasta este o exersare a deprinderii bunătăţii, a iubirii, a răbdării, a ioertării, a împreună sederii întru comuniune unii cu alţii..în iubirea ta…
Dar ce văd? La picioarele sicriului o poză…E Uţu cel adevărat, pe care-l văzusem ultima dată la Târgul de carte Religioasă când ne-am strâns iar în jurul naşilor….
O, Doamne, nu-mi vine să cred….Uţu nu va mai fi cu noi…! Şi cu toate acestea, îi simţeam prezenţa…atât de vie printre aceşti oameni minunaţi ai corului Caedonia şi ai Corului Catedralei….
am ascultat poveştile din ultimile zile…ale lui Uţu. Naşa a fost permanent cu el…era „preferata” lui…păi cum să nu fie…un suflet atât de inimos…cum e naşa noastră. O priveam cum povestea…ce minunat! Mulţumim naşa!
Ce suflet minunat a fost Uţu…! Aceste povestiri mi l-au descoperit mai bine pe Uţu…pe care oricum l-am simţit că era deosebit, trăitor…
Uimitor…cu câtă intensitate s-a pregătit de plecare…Câtă grijă pentru Sfânta Împărtăşanie…
Şi atenţia lui la rugăciune…… „mai rar tătă…, citeşte masi rar…că doar nu eşti la strană…avem timp…; vezi că ai sărit un Doamne miluieşte…”
Dar şi mai minunat: iată-l pe tatăl lui! Nu-mi vine să cred: Bătrânul de 77 de ani îşi priveşte copilul de 38 de ani, care acum se află în sicriu şi zâmbeşte…O imagine nemaivăzută!
Mă apropii de el…., de tatăl lui Uţu …
pe soţul meu îl ştia, dar pe mine nu mă ştia, aşa că, m-am prezentat şi l-am întrebat cum de faţa lui este luminoasă şi cum de poate zâmbi atât de minunat…?
„Păi Uţu a murit în săptămâna luminată… Lui i-a plăcut mult biserica, rugăciunea…, cum să nu fiu bucuros?!”.
Dumnezeul meu…ce minunaţi sunt creştinii trăitori!
Am stat până târziu acolo la capelă. Am povestit cu naşii şi cu Pr Claudiu…şi apoi au mai venit şi alţii…Doamne ce minunată a fost acea împreună sedere.
Astăzi la ora 12 va fi înmormântarea. Voi fugi să fiu şi au acolo…e un prilej de a întrezări cerul deschizându-se….
Am vrut înainte să scriu aceste rânduri…
M-am uitat pe pagina lui de facebook.. .
https://www.facebook.com/farcas.ioan.585?fref=tsca să descarc o fotografie…
şi nu-mi vine a crede încă că Neluţu, Uţu nostru, nu mai este printre noi….
Uţu…îmi este dor de tine…de chipul tău luminat!
Domnul să te ierte şi să te odihnească Uţule (Ioan) drag!
Indrăznesc să trăiesc sănătos 
Comentarii recente